Celălalt drum

Mă uit la coșul mare cu pomană care mă așteaptă sub nuc. Îi duc cozonac, friptură, mere, vin, pâine, legume, fructe, tort. E singura persoană care mai primește mâncare de pomană și chiar are nevoie. În sat nu mai sunt săraci care să aștepte cu nerăbdare zilele de sărbătoare când după slujbă se împart pungi sau castroane cu mâncare. Aproape că simt o jenă să trec pe uliță cu coșul mare, prin văzul tuturor, care vor ieși la poartă, mai ales Didina, să întrebe ce fac, ce am în coș, cui îi duc, la jegoasa aia? Ia mai dă-o naibii, ce atâta pomană? Ia să nu-i mai port eu grija, că se descurcă. Mai ales Didina.

Dar dacă nu o iau pe uliță, pe lângă biserică, cum ajung la ea? Drumul vechi, care trecea prin grădina mare din spatele casei și ajungea pe Cânepiște, pe lângă casa ei, a preotului și mai departe la gară, nu mai e folosit de când au dispărut pașii celor din curtea noastră și parcelele de pământ care fuseseră ale CAP-ului. Nu am mai mers pe acolo din copilărie. Ce-ar fi dacă aș lua-o pe acolo, într-un parcurs proustian și departe de ochii critici ai uliței. Iau coșul și mă îndrept spre gardul grădinii, crezând că nu mă vede nimeni. Mă vede Copilul Mic. Unde mă duc cu coșul? Vrea și ea.

Plecăm fără măcar să încerc o negociere, nu ar avea niciun sens. Deschid poarta grădinii mari, cu meri și gutui bătrâni, prin care ierburi înalte își fac de cap și devin liane care urcă zdravăn pe garduri, pe poalele copacilor, ajung glorios în vârf. Într-o mână țin coșul, de cealaltă țin Copilul Mic care se chinuie să facă pași mari prin lucerna crescută ca o adolescentă slabă. Nu vorbim, înaintăm cu greu ca printr-o zăpadă verde, înaltă, fără să vedem clar unde mergem. O întreb dacă nu ar vrea să se întoarcă acasă. Nu vrea. Mergem mai departe spre vale și mă întreb cum mai arată oare poarta din fundul grădinii, mai există? Are lacăt? Cum o descui?

Cădem în niște gropi nu foarte adânci, cu pământ destul de proaspăt și umed. Ce sunt astea? mă întreabă Copilul Mic. Probabil au scurmat pe aici porcii mistreți, îi spun și îmi aduc aminte că tata s-a plâns că porcii au năvălit prin toate grădinile din sat și nu mai pot fi controlați. Încep să simt neliniște, dar Copilul înaintează voios și plin de curaj. Se cam lasă soarele după biserică, pare că toată aureola lui intră în clopotniță la culcare. Ce naiba caut aici? Ce mi-a venit să o iau pe drumul acesta, care nu mai există? E cam greu să ne întoarcem, deja văd poarta. E năpădită de liane și buruieni vechi și când cu greu ajungem lângă ea, alunecând pe rând în gropile făcute de mistreți, constat că nu poate fi descuiată. Ce au fost o dată un lacăt, o clanță sunt acum ceva sechestrat de o vegetație încăpățânată și agresivă. Mă uit descumpănită la poartă. Deja suntem mai aproape de țintă decât de punctul de plecare. Ce rost ar avea să ne mai întoarcem acasă acum? Decid că ne asumăm riscul până la capăt și sărim amândouă poarta care pe vremuri păzise o grădină imensă și pe noi și care acum nu se mai poate păzi nici pe ea în fața unor buruieni tinere. Pentru că a intrat în pământ și s-a micșorat ca o bătrână, nici nu e foarte greu să trec Copilul Mic dincolo, să dau peste gard coșul și să sar și eu.

Am ajuns în sfârșit pe Cânepiște. Drumul pe unde mergeam la gară sau veneam de la gară spre casă, nerăbdătoare să o mai iau pe uliță. Știu acest drum cu ochii închiși, cunosc culoarea pietrelor dintre parcele. Mă uit totuși străină în jur, pentru că nu mai recunosc nimic. Au dispărut și terenurile și poteca și pietrele. E un imens câmp arat corect și uimirile mele tăcute sunt suficient de evidente pentru Copilul Mic pentru că dintr-o dată tace și ea. Mergem una lângă alta cu coșul de pomană între noi și singurul susur este cântecul vinului din sticlă, încercând să iasă când sticla se dă cu capul de pereții coșului, în ritmul pașilor mei. Nu apuc să zic nimic Copilului Mic că dintr-o dată văd milioane de albine zumzăind printre noi. Mă apucă groaza. Închid ochii, îi zic și Copilului Mic să îi închidă. Ne ating coatele, obrajii, zumzăie nervos și pleacă, apoi revin. Înaintăm bezmetic și înjur în gând proustianismul din mine.

Par să treacă minute bune până când văd din nou drumul, cu ochii foarte puțin deschiși. Sunt transpirată de frică și mă bucur enorm că suntem tefere. Văd aproape de noi poarta la care trebuia să ajungem. O să o strig și o să îi spun că i-am adus pomană. Ea o să spună că se bucură, că doar eu mai trec pe la ea. Copilul Mic va vorbi vrute și nevrute și mă va întrerupe.

Ce bine că am ajuns! Deschid acum larg ochii.

Am lăsat pomana, am stat de vorbă și plecăm, bălăngănind coșul gol. Decid că o luăm în sus, pe uliță, apoi ieșim în ulița noastră și mergem spre casă pe drumul oficial, acum nu mai contează. Urcăm liniștite, vorbind diverse și eu sunt încântată că a meritat așa aventură ca să scap de ochii Didinei. Cotim spre casă și îi văd baticul albastru agitându-se spre mine:
- Ce-ați făcut, ați fost la aia? Ia mai lăsați-o naibii, că nu moare de foame! Și ce naiba a fost în capul tău de ați luat-o pe Cînepiște? Eram în pod și v-am văzut, am zis că nu ești întreagă la cap! Tu n-ai minte, nu știi că acolo are Nelu stupii? Doamne, gata să muriți! Ce i-ai dat de pomană? Nu puțea? Că-i o jegoasă...