Paradoxul cailor şi al birjarilor

La fotbal e ca la birjă: contează şi calul, depinde şi de birjar. La fel cum depinde şi de grăjdar, dacă vreţi, că una e să mănânce calul ovăz, alta pâine înmuiată în apă. Plus ţesălatul, pieptănatul... Că de, caii au şi ei nevoie de câte un alint, câte o bucăţică de zahăr, la fel cum o primă mărită pentru o victorie, o primă şi mai mărită pentru o înfrângere unde trebuie, o ieşire la cazino-discotecă-restaurant, fac toate bine la fotbalist. Mai ales la fotbalistul român... Fotbalist care trăieşte din paradoxuri, şi nu doar financiare.

Uite, spre exemplu, Mirel Rădoi, destoinicul căpitan al Stelei. Înainte de Dinamo – Rapid, ne-a aruncat în dilemă cu asta: "Nu voi putea să ţin niciodată cu Dinamo, dar mi-ar plăcea să bată pe Rapid!" Cam în acelaşi timp, dar în alt colţ de ţară, Remus Vlad, antrenor al Gloriei Bistriţa care tocmai pierduse, 0-2, la Craiova, cu Universitatea, mă leşina moral cu afirmaţia: "Mă bucură victoria Craiovei, care e spre binele fotbalului românesc!" Dacă jucătorul stelist era gata să primească darul celor cărora nu le acordă un miligram de simpatie, de dragul a trei puncte în minus la distanţa dintre echipa sa şi Rapid, antrenorul bistriţean s-a bucurat, mai ceva ca Sorin Cârţu, de înfrângerea formaţiei pe care o pregăteşte. E drept, până la urmă, eu tot n-am avut cum să aflu dacă în timpul meciului Dinamo – Rapid Mirel Rădoi a ţinut au ba cu Dinamo, dar sigur Remus Vlad a dormit liniştit.

Aşa ajungem iar la birjă, că am zis, în fotbal e cam la fel. Adică: n-ai cai buni, dar ai birjar, mai tragi nădejde. Ai cai buni, dar n-ai birjar, de asemenea, mai spui o rugăciune şi poate merge. La noi, şi caii şi birjarii trăiesc din paradoxuri. Exprimate, ele dezvăluie dimensiunea morală a grajdului. Mirel Rădoi nu poate recunoaşte, direct, fără ocolişuri, că ar avea nevoie de Dinamo ca să-i sufle în flacăra speranţei la titlu, cât să o facă să mai trăiască vreme de câteva etape în plus, doar pentru că asta ar însemna lezarea orgoliului său stelist. Aş crede însă că e mai degrabă vorba de lipsa experienţei cauzată de tinereţea jucătorului. Remus Vlad, însă, e din altă categorie. După ce se bucură că a pierdut, vine şi strigă că s-a săturat să şteargă lacrimile propriilor cai, dărâmaţi psihic de bănuielile că n-ar fi tras la ce birjă trebuia. Şi vina e a trecătorilor care, de pe trotuare, au întors capul miraţi spre birja bistriţeană care-şi încurcase caii şi direcţia. Şi uite aşa, un birjărit ici, unul colo, paradoxal, avem fotbal bun, dar campionatul e slab. De aia zic, fiecare cal, îşi merită birjarul pe care-l are! Sau invers!