Xandra, Meduză, piftia şi mătuşa

- poveste cu petarde -

Acum şapte ani aveam doi prieteni foarte buni, cu care făceam tot felul de experimente. Împreună descoperiserăm carbidul, tuburile berman, pistoalele cu apă şi mingile gelatinoase care ne oripilau profesorii. Xandra şi Meduză erau nişte prieteni adevăraţi. M-aş fi dus oricînd cu ei la război, fiindcă gîndeam la fel.

În preajma Crăciunului, micul nostru grup a primit o lovitură fulgerătoare: toate resursele pentru distracţie păreau epuizate. Am căzut într-o plictiseală cruntă. O astfel de criză de inspiraţie nu ne mai lovise pînă atunci. Credeam că nu mai avem ce prostii să facem, ce activităţi interzise să întreprindem. Şi-atunci - banal de-a dreptul - ne-au sărit în ochi (aproape la propriu) petardele. Venise momentul să le încercăm şi noi. Planul de atac era pregătit: cei doi au achiziţionat combustibilul (trei la zece mii), şi-au umplut buzunarele pînă la refuz şi mi-au sunat la uşă. Au colindat - cum altfel? - după care am plecat cu toţii în oraş.

Pentru mine, faptul că Meduză şi Xandra m-au luat de-acasă a fost o adevărată uşurare. Nu pentru că n-aş fi vrut să stau cu ai mei. Dimpotrivă, îmi părea rău că nu puteau veni şi ei. Adevăratul motiv al plecării mele în trombă era unul aproape patologic: dezvoltasem un sindrom complex, latent pe parcursul anului, dar care devenea manifest în preajma Crăciunului. Pe cît de ridicolă era boala mea, pe-atît de mare era suferinţa prin care treceam. Acest sindrom, care se numeşte... yaiks... "spaima de piftie", te poate conduce spre acte nebuneşti. Pe mine, de exemplu, mă făcea să-mi doresc să fiu cît mai departe de casă în perioada sărbătorilor, chiar dacă asta presupunea o porţie bună de frig sau o companie neplăcută. În anul acela, petardele, Meduză şi Xandra (mai ales Xandra) au fost salvarea mea.

Tîrgu Mureş arată ca un tortuleţ cu turnuleţe. Mai ales de Crăciun şi mai ales dacă ninge. Oraşul, libertatea mult visată, distanţa faţă de... piftie, prietenii mei cu ochi strălucitori, faptul că eram împreună... aşa arăta pentru mine atunci fericirea. Abia aşteptam să detonăm petardele. Nu eram nocivi, eram extrem de civilizaţi şi nu vroiam să deranjăm pe nimeni, aşa că urma s-o facem pe terenul viran de la marginea oraşului. După boom, aveam să intrăm într-o relaxare benefică, senină, pe care orice om cu datoria împlinită trebuie şi merită s-o simtă.

Meduză a fost cel care ne-a oprit în mijlocul drumului, urlînd ca apucatul: "Stooop! În acest moment ne aflăm în faţa blocului mătuşii mele. I-am promis că în Ajun vin la colindat. Trebuie să mă ajutaţi. Urcăm cinci minute şi dup-aia detonăm în linişte. Mă rog, e un fel de-a spune."

Nu-mi mirosea a bine. Xandra nu prea vroia nici ea. Dar... ce nu fac adevăraţii prieteni unii pentru alţii. Meduză era fericit că n-o să-l certe acasă şi rînjea încurajator din strungăreaţa lui fermecătoare. A apăsat de trei ori butonul soneriei, autoritar şi sigur pe el. Uşa s-a deschis şi în cadrul ei a apărut o mamaşă care putea foarte bine să joace în filme cu căpcăuni. În casă mirosea foarte urît, a porc pîrlit. Lumina era foarte slabă şi în loc de brad, mătuşa preferase o caricatură de plastic, pe care se zbăteau lumini roşii albastre verzi. Foarte deprimant. Limba mătuşii se juca cu o scobitoare, iar pe şolduri, căpcăuna avea un şorţ cu buline, pătat cu ceva roşu. Eu cu Xandra am respirat adînc, mătuşa a urlat un daţi-i drumu', am cîntat rapid Steauasusrăsare caotainămare etc etc, după care am vrut s-o ştergem. Dar era prea frumos să scăpăm aşa uşor. Căpcăuna a zis că trebuie să ne servească cu ceva bun. Pe care tocmai l-a gătit. Care se mănîncă repede şi cu multă plăcere. Şi care se numeşte... piftieeeeee nuuuu ajutoooor salvaţi-măăăăăă! Mi s-a pus un nod în gît. De ce m-am temut n-am scăpat. Mătuşa ne-a pus în braţe cîte un bol de piftie. Am pretextat că mi-e rău. Da, eşti cam palidă, zice ea, dar o guriţă tot trebuie să iei. E cea mai bună piftie pe care-am făcut-o vreodată.

Credeam că mi-a sunat ceasul. Meduză a încercat, timid, să mă salveze. Că ea e mai sensibilă, tuşă, nu poate, e alergică... Dar s-a lovit de zidul cu creneluri al stupidităţii mătuşii. Spaima de piftie se activase, mă pregăteam să sar în picioare şi să ies prin uşă, ca în desenele cu Daffy Duck, cînd am auzit un booooom şi am simţit un miros reconfortant de mătuşă afumată.

Xandra. Ea aprinsese petarda salvatoare, se vedea pe faţa ei. Ne-am uitat una la cealaltă, şi, acompaniate de Meduză, am început să rîdem cu vocile noastre cristaline, care făcură globurile de plastic de pe bradul de plastic să se clatine cu un sunet de plastic. În faţa noastră, pe podea, printre bucăţi tremurătoare de piftie, stătea mătuşa, cu o faţă indescriptibil de şocată şi înnegrită. Petarda Xandrei era să-i mute mandibula şi nasul în alte zone ale feţei, dar căpcăuna scăpase doar cu jumătate de sprînceană pîrlită. Era, oricum, înspăimîntată şi tăcea mîlc. Meduză a încercat s-o ridice de pe jos, dar se zguduia prea tare de-atîta rîs. Nici măcar el nu se mai prefăcea: a decretat că apartamentul mătuşii sale, care nu i-a dat niciodată vreun cadou de Crăciun, e mult mai bun pentru experimentat petardele decît orice teren de la marginea oraşului.

Am auzit că a doua zi căpcăuna a trimis poliţia la Meduză acasă. N-au fost probleme, fiindcă el le povestise deja părinţilor isprava Xandrei. Ea a fost pedepsită de ai ei, dar ne-a spus că nu-i pare rău: a meritat. Eu i-am păstrat o veşnică recunoştinţă prietenei mele, şi am depăşit, datorită acelui şoc benefic, spaima de piftie. Mătuşa lui Meduză nu s-a schimbat de-atunci. Un singur lucru e altfel decît pe vremuri. Căpcăuna e măcinată de un sindrom mult mai grav decît cel care mă chinuia pe mine: spaima de petarde.