Călare lasciv pe Harley

Kappa era o zînă autentică, plină de elucubraţii şi toane. Deşi adesea devenea crudă sau răutăcioasă, ca toate zînele, avea un farmec incredibil cu care îi vrăjea pe cei din jur. Datorită acestui farmec, i se iertau toate ieşirile. Cei care locuiesc în Bucureşti au mai prins-o pe cînd era barmaniţă în The Black. Avea un pierce în nas şi toţi clienţii erau în limbă după ea. Adevărul e că tipa arăta fabulos: brunetă (cu toate că zînele sînt în general blonde), genul mignon, cu părul lung prins aproape tot timpul într-o coadă groasă împletită, cu nişte ochi verzi care străluceau insistent... Faţă prelungă, sprîncene perfect desenate şi o gură apetisantă, prin care îngurgita, în timpul programului de lucru, tone de vodcă.

Lucra doar de două zile la The Black cînd Monkey, unul dintre clienţii fideli ai barului, pletos, neras şi poet pe deasupra, cel care o văzuse primul, a numit-o "zîna interstiţiilor virtuale". Kappa i-a răspuns cu un zîmbet, pe care el l-a luat drept compliment. N-avea de unde să ştie că o nimerise, pentru că ea într-adevăr venea din vastele, sinistrele şi tandrele păduri Habaras, în care se nasc toate zînele de felul ei.

Kappa ştia foarte bine traseele pe care le avea de urmat în existenţa sa printre oameni. Îi plăcea Tim Burton şi învăţase de la el regula principală: ca să devii peştele cel mai mare dintr-un lac, trebuie să nu te laşi prins niciodată. Aşa e cu zînele - au reguli. Ajută oamenii adesea, dar ei nu au voie să le mulţumească sau să le ofere ceva în schimbul binelui primit. Nici măcar n-au voie să le privească atunci cînd îşi îndeplinesc îndatoririle de zînă. Dacă oamenii încalcă aceste reguli, zîna pleacă şi nu se mai întoarce niciodată. Iată de ce farmecele lui Kappa se desfăşurau după tejghea, unde nu avea acces nimeni. În acest fel reuşea să nu se lase prinsă. Cei din afară vedeau doar rezultatul şi erau fascinaţi. Nu-i de mirare că, la o lună de cînd se angajase, barul a fost nevoit să se extindă: nu mai puteai respira dacă te aventurai să bei o bere în The Black, atît de mare era înghesuiala.

Nimeni n-avea scăpare. Toţi o iubeau. Acuma trebuie să spunem, totuşi, cine erau aceşti toţi. Pentru că, fiind o zînă thrashy, Kappa trebuia să fie plăcută de cei la fel de thrashy ca ea. În primul rînd, se poate spune că aceşti toţi aveau tricouri cu Amorphis, Slayer, Tristitia, Bolthrower, Sepultura, Coroner, Paradise Lost, Gathering, Moonspell, Therion, Death, Ministry, Deicide, Crematory, Theatre of Tragedy, Anathema, Hypocrisy, My Dying Bride, Edge of Sanity şi tot restu' de trupe care au ceva de-a face cu zîne şi demoni.

Kappa ieşise din versurile pe care le cîntau cei şi cele de pe tricourile clienţilor, versuri care vorbeau despre elfi şi zîne, dragoni şi alte creaturi de genul ăsta. Iar peisajul kitsch din The Black se afla la limita cu lumea fantastică din care plecase ea. Nu se instalase ca barmaniţă într-un bar de rockeraşi fără un motiv bine întemeiat. Aparent se integrase perfect acolo, se integrase pînă la a-şi vopsi unghiile în negru, chestie pe care o detesta, ca orice zînă - lor nu le plac chimicalele. De fapt, ea ar fi preferat să stea acasă, aşa cum fac toate membrele speciei sale, dar se afla în misiune secretă: era trimisul special al zînelor care-ştiu-poveşti. Iar problema pe care o avea de rezolvat era extrem de spinoasă...

În mijlocul pădurilor Habaras, unde locuiau cele de care fusese trimisă Kappa, exista o peşteră foarte bine păzită. Cu mare greutate, zînele adunaseră în ea toţi demonii ce locuiseră pădurea înaintea lor. Demoni, am spus? O, dar aceştia nu erau orice fel de demoni: erau demoni Natas, o specie foarte agresivă şi histrionică, periculoşi mai ales prin ochiul-rău, arma ascunsă cu care prindeau zînele şi le paralizau. Noroc că ele se temeau de ei în aceeaşi măsură în care se temeau şi ei de ele, pentru că, odată prins de o zînă, demonul îşi pierdea jumătate din putere.

Demonii Natas se hrănesc cu poveştile din mintea zînelor. Ei consumă aceste fragile creaturi ca pe nişte cutii de suc natural, după care le dau drumul în pădure. Bietele făpturi rămîn cu mintea golită de poveşti. Timp de trei zile au frisoane, transpiraţii reci şi privesc în gol fără să poată face vreo mişcare, după care înnebunesc şi se transformă la rîndul lor în demoni Natas. Aceşti demoni se hrănesc şi cu poveştile din mintea oamenilor, care nu-i recunosc şi nu ştiu să se apere de ei. Oamenii nu devin Natas dacă le cad victime, însă au şi ei de suferit în alte feluri: cînd un demon scapă în lumea civilizată şi nu este oprit, el consumă poveştile din atît de mulţi oameni, încît în zona unde a descins pacostea încep să fie semnalate conflicte, crime, sau chiar masacre. Lucrurile au fost cu adevărat tragice în timpul celor două invazii masive Natas, cînd demonii au fugit în bloc din pădurea Habaras în lumea oamenilor: prima a avut loc între anii 1914 şi 1918, iar a doua - între 1939 şi 1945.

Zînele luptau de secole cu demonii, tocmai pentru a nu-i lăsa pe aceştia să paraziteze oameni. Arma lor principală era berea, pe care o păstrau întotdeauna la îndemînă, în sticluţe ca acelea care se găseau în spiţerii pe vremea lui Shakespeare. Cum vedeau un demon, zînele vărsau bere pe el şi acesta încremenea. Atunci era cărat rapid în peşteră, unde, după ce trecea efectul paralizant al berii, rămînea încuiat şi teribil de înfuriat. Se întîmpla însă frecvent ca demonii să scape, pentru că zînele care-ştiu-poveşti sînt o specie pe cale de extincţie: multe dintre ele au ajuns Natas şi rîndurile lor s-au rărit considerabil, cele rămase nemaiputînd asigura paza peşterii la nivelul necesar.

Ziua în care s-a născut Kappa a fost ziua victoriei finale: toţi demonii au fost închişi în peşteră pînă la unul, iar barmaniţa noastră supranaturală a deschis ochii pentru prima dată în mijlocul petrecerii. Şi cum zînele nu se hrănesc decît cu vodcă (singurul lucru pe care-l au în comun cu demonii Natas), distracţia era în toi. Zînele nu se îmbată de la vodcă, şi nici demonii. Beţia este caracteristică doar corpului uman şi animal, insuficient de performant pentru a se simţi bine fără a suferi ulterior consecinţele vreunei exagerări. Dar zînele pot exagera oricît, aşa că în timpul petrecerii nu erau agresive sau dezechilibrate. Pur şi simplu se simţeau bine, iar în momentul în care s-a născut Kappa, au declarat-o mascota reuşitei şi au decis ca ea să le poarte noroc.

Dar inevitabilul s-a produs şi, cînd Kappa crescu, din peşteră a scăpat un demon. Era cel mai fioros dintre toţi, şeful cel mare. El era ultimul reprezentant cu-cap-pătrat al speciei sale. Toată lumea ştie că aceşti cap-pătrat sînt cei mai periculoşi, pentru că, spre deosebire de ceilalţi Natas, un cap-pătrat ajuns în universul uman se va deghiza întotdeauna într-un om aparent sensibil, poate chiar cu veleităţi artistice, sociabil şi cu un farmec personal aparte. Se va plasa în lumi limitrofe, pe care le parcurge foarte atent şi va sări dintr-o lume în cealaltă cu maximă rapiditate, ceea ce îl face foarte greu de prins. Singurul indiciu după care poate fi recunoscut este privirea lui fixă şi întunecată, marcată de folosirea îndelungată a ochiului-rău.

Cînd a scăpat demonul, zînele s-au speriat îngrozitor. Au hotărît că situaţia era foarte nasoală şi singura care poate salva lumea de capul-pătrat era însăşi mascota celebrei victorii asupra demonilor. Astfel a început Kappa să colinde. A pornit prin Europa, căci pădurile Habaras se află în Germania şi monstrul nu putea ajunge prea departe. Ajunsă în primul oraş, zîna s-a infiltrat în lumea cea mai flexibilă şi ahtiată după fantastic, unde capul-pătrat putea găsi victime sigure şi vodcă berechet: barurile de rockeri.

Kappa bătuse toate barurile dintre Scandinavia şi Ungaria. Îşi căuta neobosită demonul Natas. A mers din ţară în ţară, din bar în bar, pînă a ajuns şi aici, la The Black. Zînele nu vin niciodată pur şi simplu. Ele îşi fac întotdeauna apariţia. Iar cînd Kappa şi-a făcut apariţia la The Black, "călare lasciv pe Harley", pămîntul a tremurat şi ambalajele aruncate pe stradă s-au plecat în faţa fumului din ţeava de eşapament a motocicletei sale.

Citatul de mai sus îi aparţine lui Monkey, clientul-poet al barului. Monkey scrisese o poezie în care eul lui liric rememora prima sa imagine cu Kappa: ea, coborînd în faţa barului de pe motorul nichelat. Cînd şi-a scos şi casca de pe cap, individului i-au picat toate plombele şi nu s-a mai ridicat de lîngă pahar două zile şi două nopţi. Monkey era un mare consumator de vodcă şi, mai nou, avea un scop precis în viaţă: să se împrietenească cu Kappa, femeia cu Harley. Era cel mai insistent dintre clienţi, dar ea nu prea-l băga în seamă, pentru că, odată inspectat, îl declarase inofensiv şi trebuia să urmărească alte potenţiale gazde ale lui cap-pătrat. Repeta în minte principiul conform căruia dacă un cap-pătrat ajunge printre oameni, el se va hrăni înainte să atace şi de obicei atacă în locurile unde se hrăneşte. Îşi mai turna din cînd în cînd vodcă în pahar şi era foarte atentă la cei cu preferinţe similare în materie de alcool. Scruta pe sub gene insistente privirea fiecărui om care vroia să cumpere vodcă de la bar, încercînd să detecteze orice sclipire suspectă a ochiului-rău. Pe Monkey îl ignora, deşi, cum spuneam, el bea numai vodcă. De la o vreme, nici nu se mai uita la el. Îi făcea conversaţie din colţul gurii şi zîmbea la diversele complimente cu care clientul-poet încerca să şi-o apropie, fără prea mult succes. Aşa au ţinut-o două săptămîni, după care Monkey n-a mai fost văzut un timp.

Într-o seară, cînd Kappa începuse deja să creadă că sosise momentul să plece mai departe, în The Black au apărut trei poliţişti. Toată lumea a îngheţat, deşi nimeni nu făcea nimic ilegal, asta în măsura în care a te simţi bine e un lucru legal. Dintre ei s-a desprins un tînăr înalt, care mirosea puternic a after shave. S-a aşezat la bar, cu chipiul tras peste ochi. A privit-o fix pe Kappa şi a cerut o vodcă. Zîna s-a făcut mică-mică: apăruse primul semn. Dar situaţia nu părea periculoasă: băieţii cu ochi albaştri erau după serviciu şi nu vroiau decît să se relaxeze. Aşa că toţi clienţii au răsuflat uşuraţi şi au continuat să consume. Tînărul a început să-i spună glume frumoasei barmaniţe, care îl analiza din ce în ce mai concentrată. Ceva nu era în ordine. Avea senzaţia că îl ştie de undeva, şi din primul moment cînd l-a privit în ochi, se întîmplă ceva ciudat între ei, ca o reacţie chimică. În plus, mîna ei stîngă începea să amorţească. Atunci s-a speriat de-a binelea, ştiind foarte clar că ochiul-rău paralizează. Era el, oare, capul-pătrat pe care îl căuta de-atîta timp? Apucă preventiv o sticlă proaspăt deschisă de Carlsberg şi continuă să-l privească, cu garda sus. Tocmai cînd se pregătea să verse berea pe el - tot preventiv -, poliţistul îşi scoase chipiul şi un zîmbet larg îi acoperi faţa. 'Monkey!' - ţipă Kappa, amuzată. 'M-ai speriat! Chiar era să vărs berea. Ce-i cu tine?' Se dovedi că Monkey îşi înnoise look-ul pentru că se angajase de curînd - schimba rolul de client-poet cu cel de poliţist-poet - şi dădea de băut întregului bar. Petrecerea se încinse, iar Kappa remarcă în treacăt că Monkey arăta mai bine cu părul scurt şi fără barbă. Dar tot era ceva suspect acolo. Ochii lui, observă ea, acum că se hotărîse în sfîrşit să-i examineze mai în detaliu, sclipeau într-un mod aparte. 'Să fie de la alcool?' - se întreba. 'Hmmm... adevărul e că nu l-am văzut niciodată beat pe Monkey... Interesant.' Se hotărî să-i acorde mult mai multă atenţie decît pînă atunci. La urma urmei, chiar dacă s-ar fi aflat faţă în faţă cu capul-pătrat, Kappa avea un cert avantaj: el nu ştia că ea e zînă. Doar dacă n-o fi detectat-o după faptul că nici ea nu se îmbăta niciodată, deşi consuma vodcă în continuu...

Discuţia dintre cei doi se dezvolta. Monkey băga mare, iar Kappa, deşi ţinea garda sus, începea chiar să-l placă. Se tatonau, dar, chiar în cazul în care cineva ar fi cunoscut toate detaliile misiunii secrete pe care şi-o asumase Kappa, i-ar fi fost imposibil să-şi dea seama dacă priveşte un demon şi o zînă care se suspectează reciproc, sau pur şi simplu doi oameni atraşi unul de celălalt. La un moment dat, Kappa se gîndi că ar fi mai bine să ia distanţă. Dar Monkey n-o slăbea. Atunci, ea se hotărî să verse bere pe el - măcar ştia o treabă. Dar în momentul în care dărîmă sticla cu o mişcare dizgraţios-studiată, Monkey se feri, agil: 'Măi, măi, ce era să faci... noul meu costum de poliţist... da' se poate?' - şi-i zîmbi. Dacă a zîmbit cu subînţeles sau nu... Kappa n-ar fi putut spune sigur.

Cei doi s-au învîrtit unul în jurul celuilalt îndelung şi într-un mod atît de spectaculos, încît spre dimineaţă, toţi clienţii se transformară în privitori. Dialogul era urmărit cu sufletul la gură de audienţa consumatoare, care ardea de nerăbdare să vadă cum se va sfîrşi spectacolul. Se făceau pariuri, unii spuneau că Monkey se va alege cu fata cea inaccesibilă, alţii ziceau că ea n-o să se lase prinsă niciodată - doar e cel mai mare peşte din lac. La un moment dat, cei doi au simţit nevoia să se retragă. Nu mai suportau publicul, dar nici să încheie dialogul nu vroiau. Ea şi-a luat haina, el şi-a pus chipiul de poliţist şi au părăsit The Black, braţ la braţ. Din buzunarul pantalonilor barmaniţei se putea vedea ieşind capătul unei sticluţe asemănătoare cu cele pe care le comercializau spiţerii pe vremea lui Shakespeare.

Monkey şi Kappa au plecat în trombă, strîns îmbrăţişaţi, călare lasciv pe Harley. Şi de-atunci nu i-a mai văzut nimeni, niciodată. Zînele care-ştiu-poveşti au plîns dispariţia fără urmă a lui Kappa, dar aveau prea multă încredere în ea ca s-o suspecteze de trădare. Cît despre demoni, ei s-au scărpinat în cap, întrebîndu-se de ce nu mai vine nimeni să-i elibereze din captivitate. O fi fugit în lume cap-pătrat, i-o fi uitat, sau s-o fi întîlnit cu vreo zînă? Nici pînă în ziua de azi nu se ştie care a fost soarta lui Kappa şi dacă Monkey era cap-pătrat sau nu.


Poliţia îi caută în continuare pe Kappa şi pe Monkey.

The Black a dat faliment, după ce o serie de barmaniţe insuportabile au speriat clienţii.

În vastele, sinistrele şi tandrele păduri Habaras s-a instalat liniştea.