"Unde stă o carte până la naştere? Cine sunt părinţii unei cărţi? Are nevoie o carte de doi părinţi - o mamă şi un tată? O carte poate să se nască în interiorul altei cărţi?"
Sunt întrebările personajului principal din filmul lui Peter Greenaway, The Pillow Book / Cartea de căpătâi.
Când am aflat că The Pillow Book vine în cinematografe mi-am zis că e aproape imposibil să aibă spectatori. Pelicula a fost lansată în lumea întreagă cu 10 ani în urmă, are o compoziţie complicată şi personaje ale căror caracteristici vor fi destul de greu de povestit de la un spectator la altul. Singurul lucru care ar putea aduce publicul larg în sala de cinematograf (căci pasionaţii l-au văzut de mult) este "poziţionarea" filmului drept o poveste erotică, un fel de film porno ceva mai soft. De altfel actorii din rolurile principale, Ewan McGregor şi Vivian Wu, sunt mai mult de jumătate din film goi puşcă. (Criticii de film se vor supăra pentru această "poziţionare" grăbindu-se să explice că Greenaway face artă şi că sexul şi moartea sunt subiectele pe care le exploatează cel mai mult.)
Mi-am adus apoi aminte că Greenaway a declarat că face filme care nu sunt condiţionate de o anumită dată de lansare, ci că - mai degrabă - trebuie văzute atunci când eşti pregătit. Şi m-am gândit că s-ar putea ca unii dintre români să fie pregătiţi pentru o asemenea expunere cinematografică. În plus, de data asta creaţia lui Greenaway nu mai durează, vorba unui prieten, "o eternitate, ci doar un secol" (un pic peste 2 ore).
Într-o formă accesibilă, The Pillow Book poate fi descris drept povestea unei japoneze care îşi istoriseşte amorurile folosindu-se de propriul sânge şi de corpul amanţilor, trimiţindu-le la editorul care urmează să-i publice o carte. Filmul este realizat cu o preocupare mai mare către imagine şi tehnică decât către conturarea personajelor şi, ca spectator, ai foarte multe şanse să pleci ameţit de multele ferestre care apar simultan pe ecran (cam ca la Windows 95), de multele texte scrise peste imagini, de amestecul de alb negru cu color şi de simbolistica japoneză greu accesibilă.
Dar astăzi scriu despre Pillow Book nu ca să vă trimit la film, ci pentru ca să vă prezint o carte. Cred sincer, şi sper să nu vă supăraţi pe mine, că cei mai mulţi dintre dvs nu sunteţi pregătiţi să vedeţi un asemenea film. Dar vă puteţi pregăti, vă puteţi educa lecturând două cărţi simpatice. Ca şi la film, deşi imaginea primează în cazul acestor două cărţi, fiind volume cu fotografii, parcurgându-le primeşti (prea) multe informaţii. Ai avantajul însă că te poţi întoarce la paginile precedente ca să priveşti cu mai multă atenţie o fotografie sau să (re)citeşti textul însoţitor. Cărţile se numesc RetroVizoare (1 şi 2) şi conţin fotografiile lui Alex Leo Şerban, însoţite de comentariile prietenilor săi, printre ei aflându-se Teodor Baconsky, Dragoş Bucurenci, Mircea Cărtărescu, Mihai Chirilov, Bogdan Ghiu, Andrei Gorzo, Florin Iaru, Răzvan Mazilu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu şi Andrei Pleşu.
Ca să gustaţi cum trebuie cărţile, folosiţi-vă de un truc: mai întâi uitaţi-vă la fotografii fără să citiţi comentariile, iar apoi luaţi-o de la capăt şi lecturaţi-le. Pentru că privindu-le simultan, o să amestecaţi informaţiile despre orgoliile, emoţiile şi experienţele celor care scriu cu talentul, gustul pentru anumite imagini / filme ale autorului fotografiilor, dar mai ales sensibilitatea cu care, bănuiesc, nu-i place lui a.l.ş să se laude. E mai uşor să-i urmăriţi pe fiecare separat şi abia apoi să-i aşezaţi alături, iar experimentul îl puteţi face pe liternet.ro.
"O carte poate să se nască în interiorul altei cărţi?" se întreabă personajul lui Greenaway şi cum n-am răspunsul, m-am amuzat prezentându-vă cărţile lui Leo (care sunt în situaţia asta, căci au poveşti în mijlocul altor poveşti) ştiind că va fi în mare dilemă: să se bucure că i-am remarcat munca sau să se enerveze că un jurnalist, care nu e critic de cinema, îşi permite să-l comenteze pe Greenaway.