Lavinia Lazăr: Diana, te-ai născut în Botoșani. Sunt foarte mulți actori / artiști remarcabili care provin din acea zonă. Cum explici acest fenomen?
Diana Raluca Amitroaie (zâmbește): Totul a început de la Atelierul de Teatru, care e format dintr-o trupă de liceeni din Botoșani de la Colegiul Național "Mihai Eminescu". Lenuș-Teodora Moraru și Gelu Rîșca au fost cei care au conceput această trupă și sunt cei care ne-au inspirat foarte mult și ne-au încurajat să facem teatru în continuare. Au crezut în noi, iar asta a contat enorm pentru mine. Am avut norocul de a trăi într-un oraș unde au fost trupe de teatru de liceeni. Pe lângă Atelier, mai era și DramaClub de la Colegiul Național "A.T. Laurian".
L.L.: Activitățile din acel cadru au pregătit / premeditat drumul tău să optezi pentru programul de studii de teatru?
D.A.: Știam că vreau să dau la Facultatea de Teatru, dar nu știam exact de ce. Simțeam foarte tare că asta vreau să fac și atunci am apelat la Lenuș-Teodora Moraru să mă ajute în direcția asta. Am lucrat împreună la pregătirea pentru admiterea la facultate. După ce am fost admisă, mi-am dat seama că asta vreau să fac.
L.L.: În interviul de pe LiterNet spuneai că ești o persoană care pune multă pasiune și suflet în actorie și ești descurajată când nu simți la fel din partea celorlalți. Cine ești de fapt? Ai mai învățat despre asta?
D.A.: Eu sunt o persoană foarte, foarte empatică. De cele mai multe ori mă implic mult și, mai ales în poveștile oamenilor. Poate fi ceva rău sau poate fi ceva bun. Eu încerc să iau cea mai bună parte din empatie. Sincer, acum, când stau și mă gândesc nu mai sunt atât de revoltată în situațiile în care oamenii nu sunt atât de implicați. Încerc să-i înțeleg, dar, într-adevăr, îmi place foarte mult să văd când e implicare și energie la repetiții. La asta mă refer. Sunt și zile în care lumea e mai low și atunci avem nevoie să ne adaptăm unul după celălalt.
L.L.: De ce crezi că nu mai există aceeași determinare, poate ca în alte generații? Ce s-a întâmplat?
D.A. (pusă pe gânduri): Am observat oricum că de când a început pandemia (atunci eram în anul al II-lea de facultate), ne-am demoralizat și sunt unii colegi care au renunțat / care au luat pauză. Nu pot să îi judec și nici nu am de ce, pentru că e nevoie și de asta; eu nu am simțit. Cred că ne-a afectat pe unii dintre noi pandemia, deși eu am încercat cumva să rămân, să mă prind de orice pot. În același timp, avem foarte multe informații, dar cred că suntem și o generație care așteaptă să fie împinsă de la spate și asta ne dezavantajează.
L.L.: Ai câștigat premiul pentru cea mai bună actriță la secțiunea individual la Gala Tânărului Actor HOP 2021, ediția a 24-a. Ai prezentat momentul Andrisantul necunoscut, după Cum se înțeleg țăranii și O noapte furtunoasă de Ion Luca Caragiale. În interviul pe care l-ai acordat pentru Adevărul afirmai faptul că participarea la concurs a fost un pariu cu tine, că ți-a plăcut libertatea de acolo și că nu vi s-a impus un text anume. Ce ai mai învățat din acea experiență? Cum s-a modificat dimensiunea ta umană și profesională?
D.A. (surâde): Pregătirea pentru Gala HOP a fost oricum mai intensă pentru că nu eram foarte familiarizată cu teatru-dans și în clipa în care am ajuns acolo și am lucrat la moment, m-am simțit foarte, foarte împlinită. În viața personală am prins mai multă încredere în mine și în corpul meu și în ceea ce fac, nu doar în teatru. M-am schimbat destul de mult, organic, vorbind. Pe partea profesională, nu a influențat ceva anume. Cumva, lucrurile au continuat să fie așa cum au fost și până acum. Adică, nu am fost căutată de regizori care să lucreze cu mine, dar nu cred că e o chestie rea, pentru că eu în continuare caut și mă înscriu la castinguri.
L.L.: De ce crezi că se întâmplă asta?
D.A.: Ediția de anul trecut a fost oricum mai complicată pentru că nici nu a venit multă lume să ne vadă live. Poate, mai multă online. Spun asta, pentru că înainte de pandemie, la Gala HOP veneau participanți numeroși.
L.L.: Tot din mărturisirile tale, am aflat că repetai pentru momentul de la Hop de dimineață până seară în Sala Studio a UNAGE. "Munca însăși devine un fel de vacanță activă, ai zis." Ce înseamnă asta?
D.A.: Am realizat un lucru despre mine când lucram pentru momentul de la Gala HOP. Atunci când vreau să lucrez la ceva și vreau să fac din toată inima mea, și e destul de intens, îmi dau seama că era vară, deci, normal era vacanță, dar pentru mine, nu se simțea ca un stres, se simțea ca ceva plin de adrenalină. Îmi plăcea să îmi petrec timpul la repetiții. Asta simt mereu când sunt într-un proiect și acum, la fel, lucrez și în weekend și în timpul săptămânii și nu simt oboseala. Sunt și zile în care ajung foarte obosită, dar a doua zi îmi încarc bateriile și o iau de la capăt.
L.L.: Cine a fost sprijinul tău în acele momente? Ai avut vreun mentor?
D.A.: Da. Beatrice Volbea a fost cea care a fost lumina mea (zâmbește) în lucrul pentru Gala HOP și nu a fost singura dată când am lucrat cu ea. Am mai lucrat și la un alt proiect care se numește OCD (Organic Creative Dance), dar poate vorbim mai încolo.
L.L.: Vom vorbi și despre acel proiect.
D.A.: Îi sunt foarte recunoscătoare că mi-a fost alături în timpul repetițiilor și în timpul Galei și după. M-a luminat complet în legătură cu teatru-dans. Eu știam teoretic, dar foarte puțin practic. Dacă nu era ea, nu știu cum ieșea, dar am construit împreună. Nu a venit cu un scenariu fix.
L.L.: De ce te sperie mediul pe care l-ai ales? Ai spus asta în urmă cu ceva timp în cadrul unui material. Este în continuare așa? Și de ce apare frica?
D.A.: Sincer, nu mai simt atât de multă frică. Cred că frica e oricum ceva organic. Uneori e bine să știm de sentimentul ăsta, dar nu să-l lăsăm să ne conducă. Simt că am mai multă încredere în mine și că sunt puțin mai sigură pe ceea ce fac, pentru că totul e step by step. Oricum, cred că mai am foarte multe de învățat, dar acum simt că am mai crescut puțin.
După acest răspuns, Diana m-a rugat să o scuz câteva clipe, pentru că mieuna pisica ei gri, sprintenă și curioasă. Revenim...
L.L.: În materialul video marca Timpul, afirmai că experiența ta cu Radu Afrim te-a făcut să-ți depășești limitele și că ai avut curajul de a te lăsa cu totul într-un spectacol. Cu toate că ai pășit cu frică în primul tău proiect de la teatrul național ieșean, ai reușit să-ți descoperi nebunia. Să vorbim puțin despre această formă de nebunie! Te naști cu ea, o procuri, se transformă? Cum e?
D.A.: E clar că nebunia despre care vorbeam era în mine, doar că nu eram conștientă de ea, până să-l cunosc pe Radu Afrim. Am mai experimentat la facultate, dar cred că e total altceva. La Trei piese triste, mi-am dat seama mai tare de nebunie pentru că de fiecare dată când joc, simt că mă transpun în alt corp și simt că ceva animalic este în mine și simt că mă transform. Experiența asta nu am mai avut-o nicăieri și cred că de asta, spuneam și atunci că am reușit să descopăr asta cu el. E ceva magic ce se întâmplă la repetiții și la spectacolele lui. Nu știu exact cum să explic, dar se simte aici, în dreptul inimii. Uneori, când joc, simt că îmi amorțește tot corpul. E total altceva, parcă de pe altă lume.
L.L.: Colaborarea cu regizorul Radu Afrim la spectacolul Trei piese triste, ai spus că te-a scos din anxietatea pe care ai acumulat-o la începutul pandemiei. În ce fel te-a mai modificat experiența asta profesională?
D.A.: Față de primul an în care am lucrat, am simțit că sunt mai relaxată pentru că am trecut și prin alte experiențe care m-au învățat să nu mai fiu atât de stresată la fiecare lucru care se întâmplă. Am simțit că e o gură de aer pe care am luat-o. Până atunci, parcă îmi ținusem respirația și nu mai știam unde să merg și ce să fac. Proiectul Trei piese triste a însemnat foarte mult pentru mine și am simțit că fac ceva cu mine, pentru că stagnasem de ceva timp și pe lângă asta am început să privesc și altfel oamenii din jurul meu, și nu că înainte îi priveam într-un sens rău, dar simțeam că lumea pe care o privesc are și mai multe culori. M-a făcut să fiu și mai deschisă către această nebunie și să merg și mai departe cu ea. Nu neapărat să mă controleze, dar descopăr multe lucruri la mine fără să mă gândesc "vai, cum va fi? / cum arată"?
L.L.: Cum ai perceput nuditatea în această reprezentație?
D.A.: În principal, nu am o problemă cu nuditatea, cât timp este justificată. Nu prea sunt de acord cu nuditatea în teatru care e pusă doar să arate frumos, dar în Trei piese triste și în Orașul cu fete sărace era foarte justificată și Radu Afrim are o tehnică de a pune nuditatea nu chiar în fața spectatorului direct, și mai ales că nu o face oricum, ci într-un mod vizual plăcut și misterios.
L.L.: Ai văzut spectacolul Orașul cu fete sărace o continuare a producției Trei piese triste? Cum a fost rolul tău?
D.A.: Nu, iar personajul pe care l-am avut în spectacolul Orașul cu fete sărace e total diferit de cel din Trei piese triste și îmi place lucrul ăsta pentru că am descoperit lucruri noi. Iubesc ambele personaje la fel de mult.
L.L.: E riscantă iubirea asta față de un personaj? Există riscul de a lua câteva trăsături din acel rol și să le transpui inconștient în viață?
D.A.: Cred că noi transpunem lucruri din viața noastră în personaj. Mie nu mi se pare ceva neapărat rău și nici nu sunt genul care să trăiască cu personajul de dimineață până seară. Poate încă nu am descoperit asta, dar nu cred că e sănătos. Plec foarte des de la repetiții cu gândul la personaj pentru că îmi place să mă gândesc, să descopăr și eu găsesc multe lucruri care mă ajută în viața mea pentru că privesc oamenii din jur. Și o simplă conversație din casă sau autobuz mă poate inspira pentru ceea ce fac pe scenă. E important pentru mine să iau câte ceva din lumea în care trăiesc.
L.L.: Poeticitatea din ambele spectacole te-a schimbat? Te-a ajutat?
D.A.: La început, la Orașul cu fete sărace, nu prea înțelegeam, pentru că nici nu am descoperit în facultate poeticitate, adică nu am fost îndrumați spre zona asta de teatru. Știu că eram la casting și mi-a dat un text care era scris tot așa, în zona poeticului, iar eu nu știam deloc să-l citesc. Mi-am dat seama că nu înțeleg nimic din ce se întâmplă. Apoi, când am intrat în spectacol, m-am îndrăgostit de genul ăsta de teatru pentru că e nevoie de foarte multă atenție și dăruire când vine vorba de un astfel joc. Iar, bineînțeles, Radu Afrim știe foarte bine cum să conducă un actor către acest univers. În Trei piese triste, trecând deja de o experiență afrimiană, clar am înțeles mai mult. Încercând să-l cunosc mai bine pe regizor și pe ce își dorește de la un actor, mi-am dat seama că poeticitatea asta e așa importantă, încât ajunge să te macine și în organe.
L.L.: Cum explici disponibilitatea lui Radu Afrim de a colabora de cele mai multe ori cu studenții Facultăților de Teatru?
D.A.: Cred că e un exercițiu foarte bun pentru o trupă de teatru. În fiecare an se întâmplă să aleagă tineri diferiți și atunci, actorii angajați descoperă viitori actori. Eu apreciez foarte mult că alege tineri pentru spectacole. Sincer vorbind, dacă nu ne-ar selecta el, nu știu dacă am avea vreun contact cu un teatru de stat. Cred că el e foarte conștient de lucrul ăsta și în luna ianuarie sau februarie, toți studenții de la Teatru din Iași știu că e casting. Suntem toți foarte entuziasmați, ne dăm mesaje și cred că asta înseamnă enorm de mult. E ca o sărbătoare în care studenții așteaptă să afle ziua și ora la care e castingul. Anul ăsta a fost la fel. E minunat sentimentul ăla când știi sigur că vine un regizor. Indiferent dacă mergi la casting și nu ești ales, tot ești fericit. E chestia aia că cineva chiar vrea să te cunoască.
L.L.: Întrebată fiind cu ce personalitate dorești să te întâlnești, ai răspuns că Aglaja Veteranyi ar fi una dintre persoanele cu care ai avea ce discuta. Ce te aseamănă cu ea? Întâmplător și pe mine mă fascinează. A avut o viață tristă și un final tragic. A fost crescută în lumea circului. Te-ar tenta zona asta?
D.A.: Da, clar sunt deschisă la colaborări. Știu că sunt niște cursuri de circ la București. Mi-ar plăcea să fac acrobații, poate să învăț să scuip foc. Mi-aș dori în viața asta de artist să învăț cât mai multe lucruri, indiferent dacă țin sau nu de actorie. Cred că sunt atrasă de Aglaja Veteranyi pentru că o parte din viața ei se aseamănă cu o întâmplare a unei persoane foarte dragi mie. Mi-o imaginam ca pe o persoană foarte blândă.
L.L.: În emisiunea Scena, în care ai fost invitată ai spus printre altele că "Aici (adică în UNAGE) nu e la fel ca la teatru"! Ce lucruri separă aceste două spații de creație?
D.A. (râde): Sunt total diferite spațiile. Oricât de mult ai încerca să-ți imaginezi când ești în facultate, ce o să faci dacă ai să fii angajat într-un teatru, nu cred că poți să prezici exact. Mai bine mergi fără așteptări. Ce mi se pare dificil când ești student și ajungi să colaborezi într-un teatru, rămâne efortul de a ține pasul cu actorii. Ei au răbdare foarte multă cu noi, studenții, mai ales dacă e primul proiect, dar e frica aia să nu superi pe nimeni, să încerci să fii acolo și mai ales dacă joci cu actori cu foarte multă experiență (care știm cu toții că sunt foarte buni). De exemplu, țin minte când am început colaborarea la Trei piese triste și știam că va juca și Emil Coșeru, mereu mă întrebam ce înseamnă să joci cu el. A fost foarte răbdător cu noi, ne dădea și sfaturi. Mi-a plăcut foarte mult experiența și repet, sunt mari diferențele dintre Facultate și Teatru. Cred că e important ca atunci când ești student și lucrezi într-un teatru să nu uiți că e diferit. Sunt unii care zic: "gata, am jucat în Teatru, sunt actor. De acum, voi învățați mai mult de la mine". Nu mi se pare în regulă.
L.L.: Ai remarcat cazuri?
D.A.: Printre colegii mei, care au mai avut proiecte în teatru, nu am sesizat asta. Iar lucrul acesta mă bucură.
L.L.: Cu ce regizori ți-ar mai plăcea să colaborezi?
D.A.: Hmm. Tocmai am aplicat la un casting de la Răzvan Mazilu și mi-ar plăcea foarte tare să colaborez cu el. Am menționat numele lui, pentru că aș dori să experimentez partea de musical. În general, mi-ar plăcea să experimentez cât mai multe colaborări. Dacă ar fi să aleg pe cineva din teatru, da, ar fi Eugen Jebeleanu. Îmi place mult ce subiecte abordează în spectacolele lui. Important e să joc, să am proiecte și să mă implic în ceea ce fac. Dacă ar veni acum un student de la regie, să-mi zică: "hey, vrei să joci la mine?". Aș zice: "da!" De curând, m-am apucat și de canto. Am experimentat zona asta de cântat, clar la Radu Afrim în cadrul celor două spectacole în care am jucat. Vocea mea nu sună atât de rău, dar mai trebuie conturată puțin.
L.L.: În 2021, ai făcut parte din proiectul de rezidență de creație, inițiat de Teatru FIX din Iași, numit Placebo* OCD (Organic Creative Dance), coordonat de coregrafa Beatrice Volbea. Un produs de tip work in progres care propunea poate altceva decât producțiile unui spațiu instituționalizat. Cum a fost rezultatul acestui proces? Cum ai simțit publicul?
D.A.: Mi-a plăcut mult, mult de tot. Noi nu l-am numit spectacol, l-am numit rezultat și încă e work in progres, chiar dacă nu ne vedem face to face, mai vorbim despre. A fost foarte intens pentru că la început au fost patru/șase săptămâni de casting, adică ne întâlneam mai multe persoane care au venit la această rezidență, iar Beatrice ne-a spus că după această perioadă, va alege câțiva oameni dintre noi, dar asta nu însemna că în viitorul spectacol vor fi excluși. În decursul acestor săptămâni abordam subiectul de Tulburare Obsesiv Compulsivă la un nivel atât de serios, încât ne-am dat seama că nu e o simplă glumă, sau joacă. În final, fiecare dintre noi a făcut un moment de improvizație pe tema OCD și în tot acel timp, coregrafa ne-a tot analizat, apoi, cu lacrimi în ochi ne-a ales pentru că ea voia să fim toți, dar nu se putea și atunci am rămas doar șase. Eu, Sebastian Munteanu, Alexandra Cantemir, Robert Agape, Flavia Sandu, Ioana Aciobăniței, dar în final în locul Alexandrei (care s-a lovit la picior), a jucat Diana Apopei. Stanca Jabenițan a avut un moment la început și la final. Ne-am întâlnit din ce în ce mai des să lucrăm și așa am reușit să ne cunoaștem mai bine. Apoi, au mai urmat cam trei săptămâni de lucru. Cred că e important ca în mediul independent să cunoști partenerii de scenă. Publicul mi s-a părut deschis, deși, unii dintre ei nefamiliarizați cu teatru-dans, nu înțelegeau neapărat conceptul. "Mi-a plăcut mult, dar de ce trebuia să dansați?" mi-a zis un prieten. Asta a fost un caz unic.
L.L.: Au fost două reprezentații pe 4 și 5 decembrie 2021?
D.A.: Da, la HAISUS, unde a fost foarte frig, iar fetele din echipă au jucat în bustiere și pantaloni scurți și băieții aproape la bustul gol și tot așa, în pantaloni scurți, dar ne-am întâlnit cu adrenalina. Culmea, nu a fost atât de rău, ne-am încălzit și nu am răcit! Am experimentat și zona asta de teatru independent, puțin de sacrificiu.
L.L.: Ai avut un îndemn pentru toți oamenii. El sună așa: "Oamenii să nu-și piardă joaca din suflet și copilul care e mereu în sufletul lor. Lăsați-l să plângă când simte să plângă, să râdă cu gura până la urechi, să danseze până nu mai are suflu, să viseze (...). Nu-i pedepsiți cu lumea oamenilor mari". Cum arată lumea oamenilor mari?
D.A. (se gândește): Mereu spun de lumea oamenilor mari pentru că Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry e cartea mea preferată. Acolo se vorbește foarte mult de oameni mari și îi văd peste tot. Îmi pare rău când îi văd așa întunecați, de parcă ar avea un nor negru deasupra lor, plin de fulgere. Mi-aș dori să am puterea să mai șterg din negreala aia. Pentru mine e chiar fundamental să mă uit la cer și să zic "ce frumos e cerul azi!" Oamenii mari nu prea mai fac asta, ei se uită la cifre zilnic, se uită la știri foarte mult și sunt din ce în ce mai triști și îmi pare rău că văd din ce în ce mai mulți oameni așa. Nu știu dacă sunt influențați și de perioada pe care o traversăm, dar mai trebuie să privim și partea plină a paharului.
L.L.: Reprimarea sentimentelor crezi că a devenit din ce în ce mai întâlnită mai ales în urma perioadei pandemice?
D.A.: Cred că cel mai trist mi se pare că oamenii care au sau care trec prin Covid-19, sunt priviți ca ceva foarte, foarte, foarte rău și ne îndepărtăm de ei. Azi suntem prieteni cu ei și mâine își aduc aminte că s-au văzut cu tine. Am trecut prin asta în ianuarie și aveam impresia că oamenii de lângă mine gândeau ca și cum aș fi luat o boală incurabilă. S-a creat o frică în noi, de care, nu știu dacă vom scăpa prea curând. Cred că ar fi bine în timpul acesta să fim alături de cei dragi și să-i ajutăm și cu un video call de 10 minute în care să-i facem să zâmbească. Contează enorm. Eu încerc să nu mă atașez de ea, nu-mi place starea asta de panică.
L.L.: Schimbând puțin registrul... Ce ne mai pregătești, profesional?
D.A.: Abia am început repetițiile la Micul Prinț, spectacolul de disertație realizat de Alice Veliche și de Radu Alexandru. Nu stau mai mult de o oră jumătate. Vin cu temele făcute și se adaptează după fiecare. Au grijă ca fiecare să înțeleagă și dacă tu nu poți să faci ceva, adaptează după tine. Îmi place că nu e un scenariu fix. Cred că va fi o producție foarte bună.
Voi mai fi și în distribuția lui Gabriel Scalschi, tot într-un spectacol de disertație. Montează Hamlet, iar rolul meu este Ofelia. Și voi juca cu cinci băieți (Gabriel Scalschi, Andrei Tcaciuc, Juan Cruz Luque, Flavius Ștefan Grușcă, Sebastian Munteanu), iar asta va fi foarte interesant pentru că voi fi singura fată. Mereu mi s-a zis că nu voi juca Ofelia pentru că sunt înaltă, dar uite, că acum a venit momentul să am acest rol.
L.L.: În final, recomandă, te rog, trei spectacole, trei cărți și trei filme în care te-ai regăsit / Care ți-au atras atenția!
D.A.: Spectacole: Pădurea spânzuraților regizat de Radu Afrim, Humans | Bodies | Images în regia Ioanei Marchidan, Itinerarii. Într-o zi, lumea se va schimba, realizat de Eugen Jebeleanu.
Cărți: Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry, Un cal într-o mare de lebede de Raluca Nagy, Parohia de Dan Coman.
Filme: Cast Away / Naufragiatul regizat de Robert Zemeckis, Soul (animație Disney) regia Pete Docter, La strada în regia Federico Fellini.
P.S.: Menționez faptul că interviul a avut loc video, pe Facebook și nu în scris, tocmai pentru a crea senzația de dinamism între întrebări și răspunsuri. Pentru reclamații sau sugestii, nu ezitați să mă căutați.