M-au impresionat profund și imaginile cu oamenii care nici în față pericolului iminent nu și-au abandonat animalele de companie...
Am scris pe un grup de whatsapp câtorva prieteni cu întrebarea dacă vor să dăm o fugă până la graniță. Și ne-am urnit, la început dezorganizați; știam ce vrem să facem, dar nu știam cum putem ajuta.
Asta pe la ora 10. Pe la ora 17 deja plecam spre vamă, mai multe mașini decât anticipasem inițial, deoarece și alți oameni au văzut postările de pe social media și grupurile de whatsapp și au adus donații sau au venit personal. Planul era să aducem oamenii care au nevoie să ajungă de la graniță în București.
Am pornit la drum cu multă voie bună și am ajuns pe la ora 22 în Vama Isaccea. Acolo era puzderie de mașini cu oameni plecați de acasă cu aceleași gânduri ca și noi. Parcate peste tot, pe stradă, pe trotuar, pe pământ... Am vorbit cu Poliția și ne-au lăsat să mergem mai în față să descărcăm ce adusesem și să găsim locuri de parcare. Până aici totul bine, dar nu văzusem nimic încă.
Între timp am aflat că asociația imobiliară din care facem mai mulți parte a făcut o strângere de fonduri și astfel pot ajuta cu cazarea - lucru minunat, pentru că ne gândeam inițial doar să îi aducem, mai aveam două-trei locuri, dar nimic organizat.
Am ajuns în vamă, forfotă mare, oamenii veneau și se duceau, mulți, mulți voluntari iar toată zona arată că o piață mare sau că un târg, cu mese mari, ticsite cu lucruri... de la fructe și conserve la haine și încălțări, băuturi calde sau apă îmbuteliată. Cu o mare, mare diferență... TOTUL ERA GRATIS!
Și oameni și iar oameni. Unii care știau ce să facă, iar alții ca noi, care nu știam prea bine decât că dorim să asigurăm transportul câtorva refugiați spre București.
Ne-am înscris pe niște liste, cu transport și cazare, am golit mașinile unde ne-au indicat oamenii de acolo și am început să așteptăm... Deși erau vreo 6 grade, începeam să le simțim ca minus 10... frig, frig și vânt. Familiile de refugiați treceau timid printre noi, nu înțelegeau probabil nimic din ce se întâmplă acolo... Se vedea pe chipurile lor că nu au idee ce să facă, încotro să se îndrepte...
Și aici intrau în scenă voluntarii... Oamenii care au stat în frig, cu căciulă și glugă pe cap - nu înțelesesem inițial de ce (ieșit de la căldură din mașină), mai târziu am înțeles -, alergau spre refugiați cu zâmbetul pe față și le explicau că totul este gratis, că pot lua orice, orice au nevoie sau cred că vor avea nevoie. Stăteau cu o pungă sau o sacoșă și așteptau că aceștia să își aleagă.
Nu-mi vine nici acum să cred cât de puține lucruri își alegeau... Câte o banană, un pachet de biscuiți, o sticlă de apă, foarte foarte puțin. Noroc că erau românii acolo pentru ei și le puneau de două, trei, de zece ori mai mult.
Erau uneori discuții timide de gen "cât costă?" și li se răspundea că totul este gratis, free, sau cum se zice în rusă sau ucraineană. Abia atunci se mai relaxau un pic, dar se vedea că nu prea le vine să creadă. Cum să existe așa ceva, cineva să te ajute fără să plătești, să poți lua orice și cât de mult vrei, fără să dai ceva la schimb, așa ceva nu există în mentalitatea lor.
Și poveștile... Familia care și-a luat copiii, și-a încuiat casa de la Odessa și a plecat de acolo, o femeie deznădăjduită cu un copil care tocmai aflase pe bac că i-a murit soțul în luptă și care repetă mecanic "Eu ce fac acum? Unde mă duc?", multe femei cu copii, o femeie cu cățel, un labrador superb, toți fug de război.
Despre grupul nostru ce să vă zic, unii agenți imobiliari, alții mămici și tătici de pe grupurile de părinți, clienți, prieteni, tot tacâmul. Toți cu același gând, să fie de folos unor oameni necunoscuți.
O mențiune aparte o merită soția cuiva din grup, vorbitoare de rusă și ucraineană. N-a stat o clipă locului sau la căldură, alerga de colo colo, vorbind cu toți, răspunzând la întrebări, îmbărbătând oamenii...
Iar eu stăteam acolo și nu știam ce să fac. Așa că am făcut câteva poze.
P.S. Îmi zisese cineva care mi-a dat ceva donații în București că îmi dă și niște jucării pentru copii, iar eu i-am spus că nu, mă gândeam ce fac oamenii aia cu jucăriile, le arde de așa ceva, plus că îmi ocupau loc...
Abia când am văzut cum se luminau la față copilașii aceia când primeau un maimuțoi de plus sau o jucărie mi-am dat seama ce alegere greșită am făcut.
Dar mai merg acolo.
Dacă vreți să donați, contactați-mă!
facebook.com/ipetianu
