Pandora (II)

Hai, bă, că n-a fost așa. Și pe tine te-a bușit râsul la preot atunci când...
Oricum...
Iartă-mă, am crezut că a trecut destul...
Nu trece niciodată destul. Asta e.
...
Oricum...
Da?
Ce-i cu obsesia asta nouă?
...
Hm?
Bă, adevărul e că...
Așa.
Adevărul e că am tot avut... Nu constant, ce-i drept... Probleme cu...
Cu?
Prietenii imaginari.
Serios? Și cum vine asta?
Nu știu, eu doar încep să mă îndoiesc de tot mai multe lucruri.
Coaie, ne știm de 10 ani. M-ai pocnit, ai văzut singur.
Bă, nu știu...
Cum adică nu știi?
Adică mi-am mai pocnit prieteni imaginari mai demult și...
Pe bune?
Da, coaie. Și au dispărut la ceva timp.
Bă, na, acuma, lumea se mai mută, legăturile se mai rup... Poate n-a fost să fie.
Bă, eu când zic dispărut zic dispărut.
Da, încerc să înțeleg.
Adică s-au dizolvat în fața mea.
...
Se fade-uiesc la un moment dat, destul de mulți, cred că atunci când nu mai am nevoie de ei.
N-are cum, bă, fugi de-aici.
Îți zic pe bune, nu prea pot să am încredere în...
Și vrei să-mi zici că mintea ta proiectează tot felul de indivizi și pe urmă tot mintea ta le explodează capetele când hotărăște că drumul comun s-a încheiat?
Ceva de genul, cumva, da.
Asta e marfă!
E groaznic.
Adică gândește-te cât de puternică e răzbunarea când...
Pe ce să mă răzbun? Eu nu știu ce e real și ce nu. Singurul lucru pe care-l simt și știu că e acolo, e atunci când mă doare pe mine.
Păi bine, mă, și tipa aia de care îmi ziceai tu...
S-a dizolvat printr-a zecea.
...
...
Poftim?
Da, bă. Chiar tu ai zis-o, singur. Tipa de care îți ziceam eu. ÎȚI ZICEAM. Ai văzut-o vreodată? Nu cred.
Hm...
Și chiar dacă ai văzut-o, putem împărți aceeași realitate, până dispari și tu. Așa se întâmplă de fiecare dată.
E fucked up rău ce zici, dude.
...
Ia stai așa.
Hm?
Maică-ta e reală, da? Dacă n-ar fi, sigur n-ai fi aici.
Așa, și?
Păi, dacă maică-ta vede și ea pe cineva, acel cineva există, nu? Adică, e logic. Presupunând că maică-ta e normală, evident.
Vezi? Știam eu că nu trebuia să-ți zic.
Stai, mă, că încerc să te ajut.
Coaie, ai face bine să dispari acum. Mă irită rău când cineva mă face anormal și...
Păi, pragmatic vorbind, ce zici tu aici nu e prea...
...
Vreau să spun că...
...
Oricum aș da-o, sună prost. Deosebit? E mai... acceptabil?
...
Mă rog, treaba e că încerc doar să ajut și...
Da, știu, e ok.
Are sens?
Cumva, dar...
Dar?
Mama știe mai multe decât mine. Acasă, întotdeauna citește de pe cutiile pe care le iau.
Ești prieten cu maică-ta?
Poftim?
Te întreb dacă ești prieten cu maică-ta. Dacă tu. Și maică-ta. Sunteți prieteni.
Nu știu ce să zic.
...
Adică, pare bullshit.
Te iubește?
Îți dai seama că da.
Și tu?
Asta e una dintre puținele constante. E reală. Deci, evident că da.
Bun. Vorbești cu ea despre asta?
Despre ce?
Despre prietenii tăi, știi tu.
Eu îi tot povestesc chestii, dar cum ea știe mai bine...
Ce? Cum adică? Ce-ți zice?
Păi asta e, că nimic. Mă ia în brațe, îmi aruncă priviri îngrijorate și după aia îmi dublează pastilele. Pe urmă trec câteva săptămâni într-o liniște ciudată, apoi îi povestesc altceva. Pot să îi zic orice. Real, nereal. Reacția e aceeași.
Și n-ai fost niciodată să-i prezinți pe cineva, nu știu?
Ba da, dar mama se preface bine. M-am prins târziu că îmi dă apă la moară, când se uita în alt loc, sau ceva de genul ăsta.
Și nu-ți poate găsi ea pe cineva... palpabil? Nu știu cum pula mea să-i zic, înțelegi tu.
I-aș speria mai rău pe ceilalți și m-ar da la o parte, iar mama urăște asta chiar mai tare decât mine.
Într-un fel e impresionant.
Ce?
Am citit atâtea povești de-ale tale și toate sunt foarte compatibile cu viața reală...
Da, coaie, nu sunt un monstru...
Nu asta voiam să zic.
Dar?
Mă refeream că tot ceea ce îți imaginezi e cât se poate de normal.
Așa se întâmplă când îți dorești să fii normal, presupun.
Bine, e adevărat, mai sunt și câteva loop-uri fantasy în tot, dar mă gândeam că e așa... semnătura ta, cum s-ar zice.
Care? Alea în care gagicile se înaripează și eu mă transform în biscuiți?
Da, mișto. Adică, nu știu, nu m-am gândit niciodată că tu vezi așa ceva pe bune.
Da, e ciudat. Cam așa se termină multe. Gagicilor le cresc aripi îngerești și eu devin ceva super casual.
Și atunci?
Rămân în forma aia de biscuiți până la următoarea tranșă de tratament.
Crezi că m-ai inventat?
În adâncul meu, sunt sigur că te-am inventat.
Păi și ochiul vânăt?
Poate îl văd doar eu, mi s-a mai întâmplat.
Oricum. Și dacă m-ai inventat, am stat prin preajmă 10 ani. Tot e ceva.
Mamă, coaie. Avem discuția aia.
Ce?
Discuția aia. DISCUȚIA. De dinainte să te dizolvi și să te duci dracului de tot.
Ce, bă?
Nu e prima dată, crede-mă.
Să sperăm că nu e cazul.
Nu știu. Aș vrea să știu.
Oricum, și dacă m-ai făcut tu, ceea ce, pula mea, e absurd, dar te pricepi. Super complex. Adică și backgroundul de dinainte de ăștia 10 ani.
E un complex, o să râzi, dar...
Cum adică?
Adică eu trebuie. Și când zic TREBUIE e ceva ce îmi dictează genetica asta retardată... Eu trebuie să scriu totul despre tot.
Și cum respiri? Coaie, e absurd.
Nu, nu cum respir eu. Cum respiri tu. Cum mă pocnești în ochi. Tot. Detaliat. Niciodată destul.
Bă, e obositor ca dracu.
Crezi?
...
Așa e complexul ăsta. N-am să pot realiza niciodată ce-mi doresc.
Păi și, ce-ți dorești?
Frate, tu chiar trebuia să pici testul prieteniei de la bun început... Nu te pricepi deloc la...
Hai, lasă, zi-mi. Ce-ți dorești? E bine și acum.
Da, e bine și acum. Ce-mi doresc?
...
Ori să pot scrie tot despre tot, ori să mă las dracului de tot.