Intermediar? Cum ar fi? Nah, chestiile intermediare nu-s reale.
Ciudată constatare...
...
Cel puțin din partea unuia ca tine.
Unuia ca mine? Un anormal, deci, nu?
N-am vrut să...
Du-te dracului.
Nu abuza, poate mă trimiți, ce știu eu. Haha, hai bă, chin up! Găsește căcatul ăla intermediar.
Nimeni nu pleacă niciodată când vreau eu.
Hm, interesant, e un început.
...
De fapt, hai să vedem ce poți să faci.
Să-mi bag...
Ce?
Asta e.
??
Asta trebuie să fie.
Zi-mi odată, bă.
O să mă ajuți cu asta. Și o să te dizolvi după. Are logică.
Păi și dacă rămân, cretinule? Pot să-ți învinețesc și restul feței?
...
Așa, bun, deci. E destul de clar că nu e omenește posibil să scrii tot despre tot. Cum nu e de dorit nici să te lași de tot, nu?
Mda, încă mă împac cu gândul, ok. Și?
Nu mai bine te joci?
Să mă joc? Cum?
Testează realitatea, testează și ce nu e realitate. Fă-te că iei pastilele alea de la maică-ta și aruncă-le finuț înainte.
O mică problemă...
Hm?
E posibil să rămân un maldăr de biscuiți pe undeva.
N-ai de unde să știi.
De ce zici asta?
Pula mea, mintea ta a creat atâtea chestii, nu e atât de idioată să se irosească într-un blat de cheesecake banal, nu?
Teoretic...
Te antrenezi. Uite. Până acum tot ce ai scris a devenit "realitate", da?
Hm, da, adevărat.
Bun, și? Nu poți să raționezi un pic? Scrie povestea cum vrei tu.
Adică, nimic absurd? Nimic inexplicabil? Nimic care să rupă filmul total la un moment dat?
Tu din ce rațiune tâmpită faci treaba asta?
...
Bă, fii atent, dacă ai fi un om normal, da. Ok. Din partea mea, scrie cele mai tenebroase căcaturi, cum mori strivit de un acordeon imens sau, nu știu... Tu ești cu astea. Dar n-o face pentru glorie, sau pentru un curent nou, sau ce morții ei mai vrei tu. Fă-o doar ca să supraviețuiești. Aruncă fatalismul tot acolo unde o să îți arunci pastilele, bine? Fii real, măcar acum, în scris, încearcă. Și ai să vezi că așa găsești și realitatea pe care o cauți. Nu tre să fie nimeni scăpat pe jos și transformat în pisică, nu trebuie să apară cyborgi pe autostrăzi și oceloți în benzinării.
Oau, tu chiar mă citești, sunt impresionat.
Normal, bă.
Nu știam că știi să...
Gata, coaie. Nu te las să termini gluma asta infectă. Revenind.
Așa... fără oceloți în benzinării... ok, notat.
Nu, boule, nu mai nota. Trăiește și tu puțin. Ai trăit vreodartă ceva cu adevărat?
Vreodartă? Ce tare.
Ignoră greșeala de tehnoredactare.
Nu, nu. VREODARTĂ. Mișto cuvânt, e de ținut minte.
Ok, p-ăsta poți să-l notezi, să nu cumva să-l uiți vreodartă. Haha. Ai dreptate. Merge.
...
Ai trăit vreodată ceva cu adevărat? Ceva să nu se dizolve? Dragoste, poate?
Nu știu ce să zic. Toate chestiile s-au simțit mereu a fi adevărate.
Da, coaie, ne vine natural tuturor să ne transformăm în biscuiți, hai las-o așa.
...
...
Credeam că vrei să mă ajuți.
Te-ar ajuta să răspunzi.
...
Yvette?
Acolo e altă poveste...
Da, asta e și ideea, altă poveste. Ceva real? Că așa, Doamne-ajută, de scris ai tot bătut câmpii...
Mă întrebam toate astea în câteva fracțiuni de secundă. Vezi tu, când am ochii închiși e sinistru și beznă. Dacă îi deschid, e tot sinistru și beznă. Nu e atât de bun senzorul de pe scară. Dar dacă am ochii închiși când mă gândesc la tine în felul ăsta, dacă îi am închiși cât îmi faci ce îmi faci, ochii mei sunt ca muzeele lunea. Cel puțin alea în care ești expusă tu. În momentele astea îți promit și Louvre și acasă și primul avion spre ai tăi pe care nu i-ai mai văzut de șase ani pentru mine decât din an în paști, îți promit promenade pe Champs, că o să locuim acolo într-un studio micuț și că putem să ne luăm un câine pre-copii, să vedem cum ar fi, îți promit că o să anihilăm toată zacusca de pește de pe lume, că pornim o cruciadă împotriva ei, îți promit că o să comandăm bouillabaisse în fiecare zi până luăm biletele de avion spre tine, ca să te simți acasă oricând. În clipele alea, mintea mea îți strigă numele. E doar Yvette, Yvette. În clipele alea nu mai am întrebări, nici gânduri coerente în afară de tine.
Mișto pasaj. Ceva real în el?
Da, bă. Tot.
Tot, tot?
Tot în afară de nume, Louvre, muzee, avion, promenade pe Champs, studioul micuț etc.
Ipocritule.
Bă, era vorba de concept, de esență. Esența e reală. Miezul e acolo.
Tot un prost ești. Alt pasaj?
Bă, dar până la urmă, dacă e totul ca în realitate... Crezi că mai poți să scrii? Îți mai vine să?
Eu nu scriu, bro. Tu știi asta. Dar nu mai bine, decât să tot plăsmuiești căcaturi...
...
Nu mai bine găsești o realitate care să-ți dea peste cap tot scrisul?
Dar asta e tot ce am...
E, o pulă e asta tot ce ai. Impresii. Mă rog, alt pasaj?
Yvette nu mă putea dezamăgi niciodată. Putea să mă supere, să mă facă franjuri. Oricum o iubeam până la Dumnezeu și înapoi. E adevărat, a reacționat oarecum bizar prima (și singura) dată când am cerut-o. Eram la ai ei într-o vizită scurtă, ca de obicei, în Montpellier. În primul nostru an. Am vrut să o cer la Aquarium Mare Nostrum. Mă pregătisem bine de dinainte, doar că nu pentru un refuz. Când m-am pus în genunchi am văzut că privirea ei s-a întunecat dintr-o dată. A împietrit, scutura din cap și șoptea doar "nununununu". Am observat și m-am oprit. N-am vrut să o chinui mai tare. Ce loc de căcat pentru o cerere, m-am gândit. Eu, cel care - cu cinci minute înainte - putea să jure că e cel mai bun loc din lume pentru așa ceva. Eu, cel care am simțit atunci un gol imens pe care nu l-am mai putut umple niciodată complet, oricât mi s-ar fi oferit Yvette pe tavă. Eu, cel care a vrut să urle de să crape acvariul și să leșine balenele alea lângă noi. Eu, același care a jurat atunci în gând că n-o să o mai ceară în viața vieților lui pe Yvette după rușinea asta. Că mă și văzuse lumea cum joc toată scena până la capăt. Nu regizasem chiar totul. Nu era nimic pus la punct. Mai aveam de zis. M-am oprit. Nu era nimic. Fără zâmbetul ei, chiar nu era nimic.
Și totuși Yvette nu m-a dezamăgit nici măcar atunci. Pentru că iubirea venea ca un pansament peste tăieturile de la cioburile acvariului spart-închipuit. Da, îmi luase "da"-ul fără nicio rușine, rațională, ca întotdeauna. Dar tot în ziua aia s-a născut, concomitent, cântecul nostru. Cântecul nostru de îndrăgostiți. Un chanson ca niciun alt chanson. Cumva tot ce mi-a luat cu o mână a făcut cumva și mi-a dat cu cealaltă. Eram ceva între fericit și trist. Dar măcar o iubeam și eram și al dracului de prost, deci n-aveam cum să fiu dezamăgit. N-am vorbit toată ziua cu ea, până când a reușit să mă înmoaie din nou. Futu-l pe el de cântec al nostru. V-am zis că tot ce îmi lua cu o mână reușea să îmi dea cu alta. Aceeași rezolvare scurtă despre care aveam atâtea întrebări și după - brusc - nu mai rămâneam cu niciuna. Am rezolvat totul fizic, din nou. Cum rezolvam totul oricum și înainte.
Dacă am ochii închiși când mă gândesc la tine în felul ăsta, dacă îi am închiși cât îmi faci ce îmi faci, ochii mei sunt ca muzeele lunea. Cel puțin alea în care ești expusă tu. În momentele astea îți promit și Louvre și acasă și primul avion spre ai tăi pe care nu i-ai mai văzut de șase ani pentru mine decât din an în paști, îți promit promenade pe Champs, că o să locuim acolo într-un studio micuț și că putem să ne luăm un câine pre-copii, să vedem cum ar fi, îți promit că o să anihilăm toată zacusca de pește de pe lume, că pornim o cruciadă împotriva ei, îți promit că o să comandăm bouillabaisse în fiecare zi până luăm biletele de avion spre tine, ca să te simți acasă oricând. În clipele alea, mintea mea îți strigă numele. E doar Yvette, Yvette. În clipele alea nu mai am întrebări, nici gânduri coerente în afară de tine.
Am încheiat-o franțuzește.
Superb scris. Borăsc. Zici de iubire, de pule-mături. Și nici n-o cheamă Yvette. N-ai cerut-o în Montpellier. Mă scârbești. Nu e real, frate, nu e. Scuză-mă.
Și ce ai vrea să...
Meh.
Să șterg cu buretele, nu?
Bă, hai să o luăm altfel. Yvette a ta, s-a dizolvat și ea și a plecat în altă dimensiune? În neant? Unde? A existat? Ți-a lăsat ceva adevărat?
A existat, îți dai seama, doar că nu așa. Asta e o imagine.
Ok, deci ceva neîntâmplat, cum ar veni.
Prefer să-i spun întâmplat metaforic.
Coaie, fii atent. În căpșorul ăla al tău, dragostea se întâmplă metaforic, ok. În realitate, totul e de căcat. Și tu n-ai fost pregătit să fie de căcat, ai dizolvat însăși ideea de dragoste în sine. De aia ai scris după despre gagici înaripate și care dispar când ți-e lumea mai dragă. Alea nu te-au rănit cu adevărat. Nu? Hai, că nu-i greu. Da, e mult mai confortabil să fii lunatic toată ziua, să iei muze-puzzle și să alternezi ce vrei tu. Așa s-a născut Mathilde, nu?
Da, Mathilde nu există.
Perfecțiunea nu există. Mathilde e un hashtag, și niciun om normal nu și-o poate închipui, realizezi asta? Că e doar așa, o entitate plutitoare cu picioare de struț și, Doamne iartă-mă, că încep să aberez și eu ca tine.
Mathilde e un țel.
Mathilde nu există.
E un refugiu.
Nu există.
E o rază de soare.
Ești un cretin.
...
N-o iubești, e o idee.
...
Pe Yvette ai iubit-o.
Așa, și?
Și ai încercat să o duci cât de aproape de Mathilde, nu?
Da.
Și s-a dizolvat? S-a înaripat? Ai fost biscuiți pentru ea măcar o clipă?
Nu.
Atunci a fost real, prietene.
E îngrozitor.
În sfârșit, ne apropiem de ceea ce voiam să realizezi.
E minunat.
...
E îngrozitor.
...
E minunat.
...
E îngrozitor.
...
E minunat.
Nu trebuie să te hotărăști, e ambele. Dar de unde până unde identitatea asta, masca, totul.
Să scrii e ca o superputere. Pe lângă că poți să scrii orice. Poți să scrii o poveste pe care să-ți dorești s-o trăiești.
Păi și, de trăit... poți?
N-am reușit.
Păi vezi.
Bă, pula mea, dacă aș fi zis că e despre o tipă din liceu de fapt, crezi că ai mai fi citit-o la fel?
Iar începem...
Ce începem?
Chestia asta... E meschin să transfigurezi așa realitatea. Da, poate e cool, poate sună cool, dar cât merge? Ce te face, mai bine zis, să te simți împlinit?
Împlinit? Fii serios. Nu m-am simțit așa niciodată.
Eeexact.
Bă, îmi plăcea mai mult când vorbeam despre culoarea preferată... Era mai...
Minți, te bucuri și acum.
Mint, mă bucur și acum.
Futu-ți morții mă-tii, Yvette!
Hai să creăm noi o problemă. Simplă, organică, neechivocă. Și după să ne ascundem puțin pe după deget. Să revenim de după deget și să încercăm să o rezolvăm. Să reușim să o rezolvăm. Cum? Organic - bineînțeles. Climaxul șterge totul câteva secunde, după care viața e tot de rahat. După care nu avem o problemă în minus, ci o constantă de probleme. Peste care vine următoarea imaginară și tot așa. Dar noi nu, noi nu ne futem (doar) de probleme. Câteodată e plăcere, câteodată plictiseală. Iubire n-am zis. Știi de ce? Fiindcă iubirea era toată acolo, în locul ăla, în căcatul ăla de acvariu. Până acolo am jurat că e a amândurora. După - m-am mințit că e a amândurora. Și-acum scriu ce n-a putut scrie prostul din mine atunci. Ce nu ți-a putut spune prostul din mine niciodată. Te iubesc, Yvette. Mereu o să fie în mine ceva care o să te iubească. Dar, te rog... Mai du-te dracului.
...
...
Ce-i cu asta?
Ia uite, e un exemplu că știi și tu că nu merge asta cu idealizatul. Derapaj artistic, produce efectul dorit? Poate. Poate nu. Dar sigur nu te mulțumește.
Ce vrei să zici cu asta?
Zic doar că poate ar ajuta mai mult să trăiești lucrurile.
Adică să mă las de scris, nu? Nu e o idee rea. Nu e o idee bună. Nu e o idee. O ignorăm.
Nu de tot de tot.
Și ce facem... fac... atunci? Mă apuc de non-ficțiune și analizez datele biometrice ale persoanelor din viața mea, sau cum?
Nu, doar te asiguri mai întâi că tot ceea ce simți e real.
Real? Ce simt? Ce simt?
...
O să-mi schilodească toată arta dilema asta.
Poate, poate nu.
Poate ar fi trebuit să citim dracului ce zice pe cutie și să ne oprim la roșu.
Tu realizezi că nici măcar n-avem nume și cineva ne scrie acum, da?
Bă, te rog eu, nu îmi da nașpa.
Oricum cred că scrie despre el.
??
Adică pare că amândoi avem ceva din el, cumva, înțelegi.
Asta înseamnă că poate am și eu ocazia să dispar în imaginarul colectiv.
Și așa se termină...
... blestemul, exact!
Doar că nu pare că vrea să ia cuvântul.
Se folosește de noi, vezi?
Așteaptă să se ducă tripul, și după ne băgăm picioarele. Ieșim singuri de aici.
Cum ar putea vreunul dintre noi să vorbească despre realitate în condițiile astea?
Bă, stai un pic, dacă tot ce ai scris tu...
... de fapt a scris el.
Și atunci nici tu nu exiști, nici maică-ta, nici nimic.
Are sens.
Și atunci înseamnă că...
... el are complexul să scrie tot despre tot...
... și ne face să ne înțelegem, ba mai mult, să ne completăm reciproc, să ne terminăm unul altuia propozițiile...
Hai să facem pariuri, vrei? Să vedem care dintre noi se transformă în biscuiți.
(Cei doi se ridică și se iau la bătaie pentru eternitate, în aceeași parcare în care au stat până atunci. Nu se va mai reveni asupra lor. Ideea e că se vor bate și mâine. Și poimâine. Indiferent de restricții. Vor respecta totalmente convenția eternității, fără valențe poetice, de-alea că eternitatea poate dura, de fapt, o clipă, sau căcaturi. Sunt prea ocupați să își împartă pumni acum ca să ne salute, așa că vom dispărea pe nesimțite. Pa, băieți.)
Eu eram cumva amândoi și am făcut-o din nou. Am terminat-o ampulea și foarte absurd. Cele două concepte mari care mă fascinează - "ampulea" și "absurdul". Diferența între prietenii reali și cei imaginari e că amândoi pot apărea să se țină de caterincă la înmormântarea surorii tale. Nu e nicio diferență. Toate lucrurile în care ai încredere dezamăgesc, la fel cum toate lucrurile în care nu ai încredere, ei bine, dezamăgesc. Cred că e un ciclu omenesc. Și tot din ciclul ăsta omenesc se întâmplă mai multe povești paralele în aceeași parcare. Doar că în alt colț, cât să nu bată până la cei cu care tocmai am terminat, care se bat pentru eternitate lângă un peugeot roșu cu numere de Bulgaria, doar așa, ca reper.
Acum suntem într-o parte a parcării în care se deschide brusc pământul a cutremur și răsare un kaufland de nicăieri, dar pe noi pare să ne intereseze doar chioșculețul ăla care dă cârnați lângă, fiindcă acolo, un tip și o tipă exorcizează duhurile cărnii cu scobitori refolosite și se iubesc infinit tachinându-se constant despre muștarul prelins pe colțurile gurii, pe care, de rușine, nu-l curăță nimeni cu un sărut, așa cum ar fi frumos. Adică nu de rușine, dar parcă ai vrea să scapi altfel de muștar, totuși, sau - dimpotrivă - să-ți rămână uscat acolo pentru eternitatea în care se bat băieții ăia pe care nu îi vedem. Și el îi zice te iubesc, și ea râde. Și când râde îi sare muștarul împrejur la propriu. O picătură ricoșează în ochiul lui, totul e galben pentru câteva secunde, după care își taie urechea și o folosește să-i șteargă tipei colțurile gurii, după care o sărută ca în filme și - din pământ - răsare un cinema de-ăla de parcare, cu proiecția poveștii de dinainte, fără bătaie însă, pe care am zis oricum că nu o mai vedem.
(va urma)