Balastiera, sau cum a dispărut Eleonor Gavrilescu

"Plutonier major Gherghinescu" s-a prezentat el, dar nici numele și nici gradul său nu s-au încrustat nicicum în memoria locatarilor strânși la intrarea în scara B a blocului OD14 și nimeni peste ani nu și-a amintit numele celui ce a venit să investigheze într-o zi însorită de început de octombrie "crima dintre crizanteme", cum botezaseră locatarii evenimentul. Bărbatul masiv își făcu loc printre oameni și vorbe și se apropie de cadavru. Își răsfrânse apoi buzele într-un gest ce părea a dezveli în egală măsură și scârbă și dezamăgire și murmură "e mort de-a binelea". Apoi își deschise agenda neagră și cam soioasă, pe coperta căreia coana Vetuța putu citi fără probleme cifrele încrustate în auriu unu, nouă, încă o dată nouă și apoi șase, își privi ceasul Pobeda cu geamul crăpat în dreptul lui șase și ușor mătuit din cauza vieții îndelungate și făcu prima însemnare cu pixul Bic galben cu capac albastru: "2 octombrie 2009, ora decesului 11:30".
- Cine-i? - tună el și dintr-o dată se făcu liniște, așa cum nu fusese niciodată la intrarea în scara B a blocului OD14 de pe Aleea Trandafirilor.
- Cine e domne?! Îl cunoaște cineva pe decedatul? - reluă polițistul cu glas de bariton, scărpinându-se cu o mâna după ceafă și privindu-i sever pe toți cei din jur. Buzele rămăseseră răsfrânte și ușor încrețite ca o floare de trandafir japonez, ceea ce-l făcu pe vecinul Ghiță să murmure doar pentru sine "Ce vrea și umflatu ăsta buzat? A venit aci să facă pe boieru?!"
- Sigur domnu polițist! - atacă frontal doamna Gica de la nouǎșpe - e Gavrilescu, Eleonor Gavrilescu. Scrie și pe avizier la foaia de întreținere. Da' e la zi cu plățile, să știți.
- A fost, Dumnezeu să-l ierte - murmură de data asta cu glas tare nea Ghiță.
- Dumnezeu să-l ierte - se mai auziră câteva glasuri șoptite din mulțime.

Polițistul își potrivi cascheta ușor mai pe ceafă ca să nu-l împiedice în timpul scrisului și completă rândul al doilea de pe pagina în al cărei colț stâng stătea scris "sâmbătă 23 mai 2006" cu cuvintele "decedat: Eleonor Gavrilescu". Apoi se încumetă spre al treilea "cauza decesului..." dar aici se opri. Îl privi lung pe decedat umflându-și și mai mult obrajii și buzele, apoi își împinse maxilarul inferior în față într-un gest de dezarmare. Așa trecu la rândul al patrulea "martori".
- Cum te numești dumneata? - o întrebă pe doamna Gica aflată chiar în fața sa, fără să ridice privirea spre ea, în timp ce aceasta răspunse fără să clipească.
- Ionescu Georgeta, cincizeci și șapte de ani, căsătorită și stau la etaju unu, la apartamentu unșpe, geamul ăla de acolo - arată ea cu degetul spre fereastra deschisă chiar deasupra capetelor mulțimii.
- Dumneata? - continuă polițistul aruncând bărbia spre coana Vetuța de lângă ea și așteptând cu pixul așezat pe hârtie să se pogoare cuvintele.
- Cavalǎ Elisabeta... - se execută și coana Vetuța.
- Ca ce? o întrerupse polițistul cu bicul în aer.
- Cavalǎ, adică iapă, c-așa a vrut maică-mea s-o cheme, că la început o chema Piciordeporc de-o strigau toți "Piftie" - rânji mânzește coana Vetuța mirată și ea de numele de-al doilea al maicǎ-sii. Apoi polițistul continuă interogarea luându-i la rând pe toți cei strânși în jurul său și trecându-le conștiincios numele în agenda. La douăzeci și patru se opri, dădu din cap ușor mulțumit și închise agenda cu zgomot, gest care o făcu pe coana Vetuța să tresară de nemulțumire. "Cum?! Asta-i tot?! Păi ea n-a apucat să-i spuie decât numele! Și avea atâtea de spus." Dar polițistul nu se depărtă ci își scoase cascheta, își șterse cu palma ceafa asudată dar corect frezată și își concentră atenția asupra rândului trei rămas necompletat.
- Cum a ajuns acolo?! - încercă el calea cea mai scurtă de la apartamentul douăzeci până în răsadurile cu flori.

Tanti Vasilica ridică două degete ca la școală, apoi fără să mai aștepte încuviințarea plutonierului începu să toarne dintr-o suflare.
- Păi să vedeți. Veneam eu de la alimentara, că mi-a spus Maricica de la scara ailaltă că a băgat pui de Crevedia și ăștia e mai ieftini, că Doamne iartă-mă am ajuns iar ca pe vremea lu bietu Ceaușescu să stăm la cozi zi și noapte să mai apucăm și noi câte ceva mai ieftin, că cu pensiile noastre ce să faci mai întâi, că și întreținerea te costă și medicamentele te costă și mâncarea te costă și colac peste pupăză a mai venit ieri și domnu administrator că cică să punem izolație d-aia tehnică la bloc că dă statu nu știu cât și să mai punem și noi câteva milioane, că cică ni-i recuperăm după aia din factura de întreținere, dă parcă eu dau drumu la calorifer iarna și pe urmă cine știe când îi mai recuperez eu, că dacă mor, uite ca bietul vecine săracu că era om liniștit și la locul lui. Apoi tanti Vasilica se opri brusc privind mirată în jur, ca și cum ar fi uitat de unde a plecat și unde vrea să ajungă. Plutonierul Gherghinescu a privit-o pe tanti Vasilica la început cu speranță, apoi sprâncenele sale au început să se apropie a-ncruntare, și s-au apropiat, s-au tot apropiat, până au ajuns să se încaiere una cu alta, de rămase doar o dungă neagră și groasă, nici urmă de sprâncene.
- Doamnǎǎǎ... - încercă el s-o coboare cu picioarele pe pământ pe tanti Vasilica. Cum ziceați că a ajuns acolo?
- A căzut de la balcon - dădu aceasta răspunsul prompt ca și cum i-ar fi fost frică să nu uite și de data asta unde trebuie să ajungă, apoi liniștită înnodă firul discuției din capătul din care o lăsase.
- Da să vedeți, veneam eu cu sacoșele pline de la piață că pe lângă pui mai luasem și niște verdeață să pun la ciorbă, nu mare lucru, niște morcoviori, niște leuștean, vreo doi păstârnaci acolo, niște pâine și o sticlă de ulei și apoi... - aici făcu o pauză scurtă ușor intimidată de sprâncenele intercalate și întunecate ale plutonierului Gherghinescu, dar continuă cu curaj - și când să intru în scara blocului aud așaaa ceva ca un trosnet, pe urmă ceva așaaa ca un planor și pe urmă ceva așaaa ca o buturugă despicată. Dau să mă uit în spate și când colo îl văd pe dânsul în flori, că picase exact peste crizantemele lu coana Margareta, că ce rău mi-a părut, abia se prinseseră, că de vreo trei ani se chinuie.
- Care va să zică n-ați văzut altceva decât pe decedatul în iarbă?! - întrebă polițistul teribil de dezamăgit de prestația doamnei Vasilica ce nu văzuse nimic regulamentar, dar avea o gurǎǎǎ că îi făcu imediat un asterisc în agendă, sǎ-și aducă aminte să nu care cumva s-o cheme la secție.
- Ba daaa... că înainte să aud zgomotu ăla de buturugă despicată, l-am auzit pe ăla de planor, m-am dat doi pași înapoi și l-am văzut cum cade. Ca un cofraj de ouă cădea domnu polițist, mă jur pă ce-am mai sfânt. Nu ca omu, ca un cofraj de ouă cădea.

Plutonierul Gherghinescu începu sǎ-și scarpine bărbia, rasă și aceasta regulamentar și oftă adânc. Urma să aibă o investigație lungă și complicată. Simțea asta în toți porii, până în vârful părului de pe brațe simțea asta.
- Domn plutonier vă spunem noi tot, că l-am văzut - se înfiripară în fața tuturor doi bătrânei scorțoși ce semănau perfect cu Statler și Waldorf, moșii din Muppets. Eram acolo pe bancă și jucam un șah când domnu Gavrilescu a apărut la balcon. A curățat câteva frunze uscate de la niște ghivece de flori și pe urmă nici una nici două s-a urcat pe balustradă și s-a așezat cu fundul pe ea și cu picioarele în afară. N-a stat mult așa, cât a fumat o țigară, pe urmă și-a dat drumul. Da are dreptate coana Vasilica, n-a căzut domnule, a plutit. Înțelegi dumneata?! N-a căzut ca un ghiveci cu mușcate, a căzut așa ca un ziar d-ăsta - zise unul din ei, cel cu mustața și cu chelia albă ca zăpadă, agitând în aer un ziar pe care până atunci îl ținuse împăturit sub braț și pe care se putea întrezări un bust generos și două picioare lungi, cât cele de la bătătorul de covoare de la scara A, în timp ce celălalt mai încruntat și ușor adus de spate confirma continuu din cap ca un cățel din luneta de la mașină.
- Pfiuuu - șuierară buzele plutonierului subțiate ca țâmburucul de la trompetă. Apoi plutonierul îi pasă agenda și cascheta lu nea Valentin care era lângă el, ceea ce îl făcu pe acesta să se umfle în pene de mândrie și măsură apoi cu pasul distanța de la decedat și până la zidul blocului.
- Mda - bombăni el. Dacă era ghiveci cu mușcată trebuia să cadă aaaici - continuă și "aici"-ul rămase în aer preț de câteva secunde până când plutonierul Gherghinescu găsi într-unul din buzunare o bucată de cretă și mâzgăli un X mare exact sub balconul decedatului. Refăcu cu pasul măsurătoarea înapoi spre locul impactului și îi ieșiră exact zece pași, ca puțin mai devreme. Privi în sus îngândurat.
- Cu ce se ocupa decedatul? - își continuă el investigația în încercarea de a găsi cauzele morții acestuia.
- Cu nimic! - veni răspunsul prompt al coanei Marieta de la parter. Dumneaei știa tot ce se întâmplă în bloc. Când intră și când iese fiecare, cine vine, la cine vine, cât rămâne. Stătea toată ziulica cu coatele proptite pe pervazul ferestrei și privea în afară. Dacă situația o cerea ieșea și de după perdea și urmărea traseele cel mai adesea scurte și clare ale locatarilor și ale musafirilor lor. Nu urca niciodată scările, dar urmărea lămpile de la lift și știa cu precizie unde oprește și în plus avea un șaptelea simț care îi spunea cu precizie dacă individul a intrat chiar pe ușa din față, dacă a dat colțul și a intrat în apartamentul din stânga sau dacă a dat roată prin dreapta și a intrat în ultimul, cel mai îndepărtat.
- Cum cu nimic? - se rățoi plutonierul, care orișicât era de împotriva celor care nu muncesc și trăiesc doar din șmenuri și șmecherii, nu putea totuși concepe că decedatul era dintr-aceia.
- Păi da, domnu polițist - explică coana Marieta să înțeleagă tot profanul - nu-l văz niciodată intrând sau ieșind, la el nu urcă nimeni și nu coboară nimeni, nu spală, nu cântă în baie, nu face petreceri, nu ascultă radio, nu întinde rufe pe balcon, nu pune murături, nu primește scrisori, nu vorbește, nu respiră. Nu face nimic.

Plutonierul Gherghinescu o privi pe coana Marieta pe sub cozorocul caschetei, o cântări un pic din priviri și hotărî să încheie investigația pentru că radiografia făcută de ea părea să fie absolut profesionistă, iar dumneaei omul potrivit la locul potrivit.
- Știi ce zic eu domnule? - continuă un bărbat mic și rotund ca un butoi, îmbrăcat într-un maieu crăpat pe ici pe colo, care îi acoperirea doar o jumătate de burtă, cea de sus, și care vântura o mustață cazonă tipică rezerviștilor de cavalerie - eu zic că era d-ǎlaaa... pocăit, d-ǎlaa, zi să-i zic, adventist d-ăla dă ziua cinșpea. Că prea era ca o umbră.
- Ba eu cred că era poet - răsări și vecina Lucreția palidă și înaltă ca o păpădie, pentru a se risipi apoi printre palele de vânt.
- Sau poate că o fi fost artist ca ăia pe care i-a bătut minerii la Universitate. Că uite are și plete și ochelari și nici nu face nimic - încercă și madam Pleșniță de la șase, care avea în fiecare cameră a apartamentului dumisale, inclusiv în baie, câte un afiș format A3 cu domnul Iliescu, iar în dormitor unul chiar cu autograf în original pe care îl obținuse când fusese la Cotroceni să-i ureze "La mulți ani!" de ziua dumnealui.
- Madam Pleșniță, hai termină cu prostiile. Vezi-ți de treburile dumitale - îi taie vorba un bărbat vânjos, tuciuriu si mustăcios, cu brațul cât barosul și cu figură de lucrător la căile ferate, iar madam Pleșniță își înghiți cuvintele nemestecate.
- Da' ce, aici numa dumneata ai voie să vorbești? Ce, dacă domnu Iliescu nu mai e președinte crezi că....
- Tǎceeeți - zbieră plutonierul Gherghinescu. Se poate oameni buni?! Aici facem o anchetă, o investigație, nu ne batem joc. Apoi își aminti că rubrica privind cauza decesului a rămas necompletată și încercă să direcționeze discuția ca-ntr-un scoc către esență.
- Cum se poate oare să fi căzut așa ca un carton de ouă, la zece metri de zid? - bombăni plutonierul ca pentru sine, dar suficient de tare cât să-l audă și moș Chiștoacă care obosise deja și moțăia pe băncuța pe care domnul Dumitrescu o construise chiar sub fereastra dumisale de la parter.
- O fi vârcolac - veni coana Vetuța cu o primă variantă de răspuns.
- Sau stafie - completă madam Nicolescu seria răspunsurilor posibile, dar varianta sa stârni disprețul distinsului auditoriu, căci domnul Dumitrescu, care ședea chiar lângă dânsa, pufni pe nas.
- Hai fugi de-aici madam Nicolescu... Chiar așa...?! Păi unde ai mai văzut dumneata stafie cu blugi și tricou d-ăsta verde ecologic - la care madam Niculescu se făcu mică și se retrase încet din primplan.
- O fi fost pisică. domnule. într-o viață anterioară, că și Mița mea când a sărit de la balcon tot așa a plonjat, ca o parașută - zise domnișoara Nicoleta zâmbind.
- Ba parașută ești tu! Nu vezi că nu te duce capu?! De ce dracu îți mai răcești gura, eu nu înțeleg. Până și mâțele se aruncă pe geam din cauza ta - răbufni un domn înalt și uscat ca un ghiudem, din blocul de vizavi, ce avea de mult ceva de împărțit cu domnișoara Nicoleta, că ba împărțea, ba despărțea și ce certau ca apucații, și pe urmă iar împărțeau și iar despărțeau și se certau ca chiorii.
- O problemă nu înțeleg, că veni vorba de parașută, - le taie vorba polițistul privind spre bustul domnișoarei Nicoleta și ridicând-și iar cascheta de pe scăfârlia asudată, pentru a se scărpina după ceafă - cum de a planat așaaaa... ca o femeie gonflabilă. Nimeni nu îndrăzni, însă, să încerce să descurce această dilemă, sau nu fu capabil.

Pentru o vreme se făcu liniște. Plutonierul Gherghinescu își mângâie bărbia și-și blestemă ziua în care a acceptat să intre în Poliție. Așa caz nu mai avusese de la Anul Nou, cu vreo zece ani în urmă, când un șofer beat intrase cu mașina în benzinăria din cartier, dar nu oprise la pompă, ci intrase de-a dreptul prin clădirea benzinăriei, de-au trebuit să dărâme șandramaua, altfel n-au putut s-o extragă. Și ăia dinăuntru, patru găligani, beți turtă toți, s-au dat jos și nu și-au mai adus aminte care trebuie să fi fost la volan. Erau plini de sânge, dar nici unul nu zicea că el ar fi fost șoferul. I-a pus și la detectoru' de minciuni și tot n-au reușit să-l identifice. Până la urmă a trebuit să treacă în hârtii "autor necunoscut" și așa a închis dosarul. Dar găliganii tot au trebuit să plătească pagubele.
- Știți ce cred eu? Eu cred că era gol - murmură în cele din urmă o puștoaică din spate de tot.
- Cum gol, domnișoară?! L-ai văzut dumneata gol? Făcea orgii în apartament? - ridică sprâncenele plutonierul Gherghinescu, vizibil mulțumit de schimbarea de direcție pe care o realizase anchetarea evenimentului.
- Nu, domnule, eu cred că era gol pe înlăuntru.

Polițistul își dădu ușor capul pe spate pentru a încuviința, dar rămase cu el așa, pentru că în timp ce executa manevra își dădu seama că nu are ce încuviința, ba mai mult, constată ușor iritat că vorbele puștoaicei deviau cursul anchetei către o zonă nebuloasă, care nu avea nimic de-a face cu ordinele și regulamentele, de altfel riguroase și clare, ale poliției.
- Ia mai taci tu, că numai prostii vă învață pe la școale pe acolo - îi dădu o mâna de ajutor tanti Maria, vecina de deasupra. Că s-a dus de râpă școlile în ziua de azi, că toate stă să cază. Pe vremea mea se făcea școală nu glumă, nu ce faceți voi acuma, că e școlile pline de drogați și vă e gândul numa la sulemeneli și laaa... - aici tanti Maria făcu o mică pauză pentru că pe buze îi aterizase cuvântul sex, dar privind fețele cernite ale celor din jur și pe cea încruntată a plutonierului Gherghinescu, sări peste sex și continuă mai pașnic - țoale, în loc să vă fie mintea la învățat.

Cuvintele fetei care se retrăsese speriată și începu să șușotească ceva cu o prietena, i se înșurubară însă în minte ca un fasung și un gând ca un bec de 40 de wați licări în capul mare și rotund al plutonierului. Exista ceva adevăr în vorbele fetei, căci observase și el că trupul lui Eleonor Gavrilescu arăta ca o femeie gonflabilă care fâsâie pe la colțuri. Și nici sânge nu era, asta observase din prima. Și nici nu zburaseră bucăți din el, cum s-ar fi așteptat orișicine de la un trup care a coborât pe de-a dreptul șapte etaje. Plutonierul Gavrilescu luă decizia să studieze din nou trupul decedatului, de data asta cu mai mare atenție, așa că îi dădu lui nea Valentin numai cascheta, de data asta și cu pixul bic într-o mână și agenda neagră în cealaltă, își făcu loc printre trupurile înghesuite în jurul său, îndreptându-se spre locul impactului. Când ieși însă din încercuirea de glasuri rămase pironit, agenda îi căzu din mâini și un "auuu" scurt dar puternic, ca la infarct, lovi timpanele celor din jur. Toți îl priviră buimaci. Plutonierul era stană de piatră. Nu mișca, nu zicea nimic. În cele din urmă ridică un braț și arată spre decedat care... nu mai era... Încremeniră cu toții și o liniște ca-n cimitir se lăsă peste mulțime. Chiar așa era. Cât stătuseră la taclale în fata blocului, decedatul își luase tălpășița. Primul care se dezmetici fu tot plutonierul, care dădu drumul și pixului bic și cu amândouă mâinile se apucă să scotocească prin tufișuri, prin straturile de gladiole, crizanteme, dalii, prin gardul viu, dărâmă cutia de carton în care locuia Nestor, câinele fioros al blocului. Ceilalți îl urmară și un furnicar de oameni se împrăștie, căutând înfrigurați trupul celui care fusese Eleonor Gavrilescu.

Doar sus, la balconul de la doi, o copiliță de vreo șase-șapte ani chicotea văzând mulțimea ce căuta disperată. Își duse mâinile pâlnie la gură și țipă cât putu de tare, arătând cu mâna spre capătul blocului.
- Încolooo - și apoi, văzând că o sută de perechi de ochi s-au întors înspre ea, continuă - l-a luat vântul pe sus și l-a dus încolo, înspre balastieră. Și începu din nou să chicotească, mirată peste măsură de nepriceperea serioasă a oamenilor mari.

Plutonierul Gherghinescu o privi pe fată cu mâinile în șolduri preț de câteva secunde, privi apoi florile un picuț înclinate din fața blocului OD14 și își deschise agenda la pagina unde scrisese puțin mai devreme cele patru rânduri. Le reciti urmărind cu degetul fiecare literă, apoi rupse atent foaia având grijă ca desprinderea să se facă corect, pe lângă cotor, fără bucățele rămase în afară. O mototoli și o băgă în buzunar.
- Nebunie colectivă - mai apucară să audă cei din primele rânduri cuvintele șuierate printre buzele plutonierului Gherghinescu, în timp ce acesta se răsucea pe călcâie și se făcea nevăzut în direcția opusă balastierei.