Omicron, green pass, plf, test antigen (dacă ieșea pozitiv totul fusese în zadar) și bomboana, cu treizeci de ore înainte de plecare, pe whatsapp, anunțul gazdei că nu ne mai poate primi, fără nicio explicație, trebuiau să ne dezarmeze. Am găsit altă cazare în ultimul moment, sosisem cu aproape zece zile în urmă. Nedormiți, am luat atunci vaporetto-ul greșit și spre capătul de linie ne întrebam de ce nu ajungem la destinație. Mai erau două stații, niciuna nu se numea cum ar fi trebuit și am coborât. Telefoanele erau inutilizabile, roaming-ul era mort, ora de întâlnire cu noua gazdă, Fabrizio, era demult depășită. Cu un licăr de inspirație am apelat pe rând la doi localnici, o româncă și un japonez, pentru a lua legătura telefonic cu el. Oboseala ne accentua sentimentul straniu că nu suntem bineveniți în acest loc, că trebuia să fi stat cuminți acasă. Într-un târziu o siluetă s-a apropiat dintre clădirile înghesuite, zâmbetul ei ne-a liniștit. Străzi, ulițe, ulicioare, poduri, podețe, piețe, piațete, nici urmă de trotuare, nicio bicicletă, doar o trotinetă electrică, toate casele cu câteva etaje, iar printre ele cerul abia-l vedeam. Pe terenul plat, câștigat cândva metru cu metru din lagună, turlele bisericilor deveneau vizibile abia când ajungeam lângă ele, iar numerele poștale, de ordinul miilor, te năuceau. Totul umbla pe apă, transportul în comun, salvarea, aprovizionarea, salubrizarea, curieratul, pompele funebre. O șalupă de carabinieri, care și-a anunțat marșul îndelung cu sirena, a trecut în trombă pe canal săltând mai bine de un metru o gondolă cu pasageri cu tot, gondolierul rezistând cu brio, vertical pe locul lui. Înainte, la stânga, la dreapta, asemenea celorlalți ne-am depășit recordurile de mers pe jos, întorcându-ne din fundături, malul vreunui canal îngust, un "ponte" privat ori o piațetă închisă. Văzuți de sus eram asemenea unor personaje de jocuri video, pierdute într-un labirint, zi de zi.
Ultima zi, ce aș mai putea face? Mă trezesc din zori, ceea ce nu-mi reușise în nicio altă dimineață. Orașul se animă de pe la șapte, când se deschid chioșcurile de ziare și cafenelele, oră la care un expresso și un "dolce" îți furnizează energia pentru o zi întreagă. Lumina este puțină iar trecătorii sunt prea grăbiți pentru a-ți lăsa răgaz să-i surprinzi. Doar unui restaurator bătrân de antichități i s-a stricat un scaun și pentru că e prea devreme pentru clienți își calcă pe inimă și-l duce pe ulița din spate, în casă. În zona mai joasă niște punți sunt întinse, "acqua alta" se apropie încet, dar sigur. Pe sub un podeț, un taximetrist încearcă repetat să-și treacă șalupa ca de obicei, apa e mai sus cu jumătate de metru, și nu reușește decât după ce-și rașchetează frumusețe de cabină furniruită. Un alt vaporaș, încărcat cu fructe trebuie să dea înapoi și să găsească alt traseu. Cărucioarele mișună pe străduțe cu mărfuri, fel de fel. După o pauză ne propunem să ieșim, la ora asta împreună, pentru o ultimă plimbare și câteva suveniruri. Mihaela coboară înainte. Eu mă asigur că mi-am luat aparatul foto, mă uit la ușă, prin cap îmi zumzăie ideea că l-am plimbat degeaba atâtea zile, și o trag după mine. Încremenesc, ușa simplă și temeinic făcută nu are clanță și pe exterior, cheile au rămas în butucul yalei, înăuntru. Fabrizio locuiește în apropiere, e acasă și le gătește copiilor. Coboară repede cu un alt rând de chei, cele originale. Le probăm inutil la ușa noastră pentru că cele dinăuntru sunt răsucite în butuc. După un timp apare Fabrizio, permanent zâmbitor, cu soluția salvatoare, un film radiografic. În urmă cu zece ani ieșise în prag, doar în chiloți și a făcut aceeași greșeală. În garsonieră rămăseseră închise două pisici și mâncarea fierbea pe aragaz. Pompierul sosit în urma apelului de urgență, specializat pentru astfel de intervenții, a trecut filmul printre canaturi în timp ce el zgâlțâia ușa. În doi timpi și trei mișcări, filmul a împins limba clanței și s-a rezolvat. Astăzi pompierii nu mai vin pentru astfel de gogomănii. După ce am încercat împreună fără succes aceeași manevră, Fabrizio îi cedează locul lui Max, administratorul tehnic. Eu zgâlțâi ușa, iar Max, foarte ambițios, dar mai exersat, plimbă filmul, iar și iar. Bormașina rămâne ultima soluție, bagajele noastre sunt înăuntru, nefăcute, și înainte de zorii zilei trebuie să o apucăm spre aeroport. După o jumătate de oră reapare salvator Max cu o Makita, profesională, deja îmi era mai bine. Mai încercăm o dată metoda cu filmul și zgâlțâiala, apoi apelăm la șpirale, subțiri, apoi mai groase, dar nu metalul cedează, ci bateriile. De unde o priză pe o scară comună? Max o dibuiește în partea superioară, greu accesibilă, a tabloului electric general de la parter. Milimetru cu milimetru avansăm în butucul mult prea bine făcut, alternând cu drumuri de la trei până la parter, la încărcător. Liniștea din curtea mânăstirii franciscane vecine, unde Mihaela profita de ultima geană de lumină, revine brusc la normal. Își strânge pensulele, aruncă apa colorată, apoi urcă scările cu hârtia la orizontală, să nu i se întindă acuarela. O așază pe pat și răsuflăm ușurați. Max se repede la ora închiderii la un magazin pentru un butuc de yală deosebit de cel vechi, prevăzut cu un închizător tip fluture pe dinăuntru. Vine și cu nota de plată, nu mai e cazul de suveniruri. Ne lasă cu împachetatul bagajelor. Vântul izbește ploaia în obloane. Ne întindem pe pat, ne învelim, dar somnul nu se lipește de noi. Cheile sunt pe masă.
facebook.com/hlupina.cornel