Încotro ne îndreptăm

Citiți prefața acestei cărți.


Pavel Nedelcu (n. 1993), traducător, critic literar și prozator din grupul LiterNautica, multipremiat pentru povestirile sale la diferite concursuri literare (organizate de PEN România, revista Tribuna, revista Apostrof etc.). Cele mai cunoscute au fost publicate în volumul Treisprezece. Proză fantastică (2021). Încotro ne îndreptăm a primit Premiul al II-lea la concursul "Primul roman" organizat de Editura Litera.
Într-o zi labirintică, viața domnului Franz se transformă în coșmar, iar pe urmele sale se află un narator ironic și hotărât să mărească necruțător toate detaliile. Un roman matur, cu o compoziție ingenioasă și final bun.


Domnul Franz stătea, așadar, la marginea patului fixând cu privirea un punct de pe perete. Era o pată ciudată, care parcă se extindea și se restrângea în același timp, semănând când cu un semn de întrebare, când cu un punct exclamativ. Ce crezi tu despre asta, își întrebă domnul Franz peretele, iar peretele îi răspunse cu înțelepciunea celor care, înaintați în vârstă, au avut suficientă vreme pentru a cugeta: Nimic! Ei, nu se poate, răspunse domnul Franz, știu că pereții îi alină mereu pe oamenii singuri, confuzi sau neînțeleși, Eu nu sunt genul acela de perete, încercați la colegii din bucătărie, mai răspunse sec cel întrebat. Uimit de o asemenea bădărănie, domnul Franz interogă tavanul. Tavanul îi spuse că trebuia să se întindă pe spate și să își încrucișeze mâinile sub ceafă, Aceasta e poziția protocolară, nu pot să vă dau sfaturi dacă vă așezați altfel, De unde, mă rog, cunoști tu protocolul, Așa scrie la Manualul de Etică Internațională a Tavanelor, Auzi, ia mai scutește-mă, i-o tăie domnul Franz enervat, Îmi pare rău, dar aveți o atitudine nepotrivită, Bine, gata, mă întind, se resemnă domnul Franz cu o grimasă.

Spuneți-mi vă rog, ce vă apasă, Păi, credeam că știi deja, Ce știu eu e mai puțin important, Uite cum stă treaba, se oțărî domnul Franz, nu am chef și nici timp să mă destăinui, ori ești suficient de inteligent să te prinzi imediat, ori lasă-mă să mă lămuresc de unul singur, V-aș fi lăsat, spuse tavanul fără să-și schimbe expresia, însă dumneavoastră v-ați ridicat ochii spre mine și mi-ați cerut explicit ajutorul, este de datoria tavanelor să-și ajute stăpânii, dacă aceștia le-o solicită, Asta tot din Manual ai luat-o, Bineînțeles, Manualul este biblia și abecedarul nostru, Aș fi curios să-l cunosc pe ăla de-a scris manualul ăsta, Pfff, nu-l cunoaște nimeni, identitatea sa e secretă, însă a rămas în memoria noastră drept Marele Portughez, Aha, se entuziasmă domnul Franz, deci era portughez, Într-adevăr, portughez, dar nimeni nu știe mai multe despre el, naționalitatea nu înseamnă nimic, putea la fel de bine să fie polonez sau norvegian, francez sau grec, japonez sau american..., În fine, nu e nevoie să-mi faci lista naționalităților acum, de asta prea puțin îmi pasă. Deși, continuă domnul Franz după un moment de tăcere, dacă e să mă gândesc bine, în ciuda materialelor din care suntem făcuți, noi doi nu suntem atât de diferiți, Cum așa, Păi, vezi tu, amândoi ne ghidăm după niște reguli scrise într-un manual, Deci și dumneavoastră..., Da, și eu, oricât aș încerca să mă îndepărtez de el, tot am nevoie de Manual pentru a ști ce trebuie să fac, încotro să mă îndrept, Nu cred că aveți dreptate, De ce spui asta, Pentru că Manualul îl aplicăm doar la locul de muncă, pe când în timpul liber..., Care timp liber, protestă domnul Franz, te referi la ziua de duminică, Și la seri, Dacă ăla se poate numi timp liber..., Dar este, E un timp mort în care nu prea știu ce să mai fac, îl petrec, cum știi, atunci când nu citesc, gătesc sau mă plimb pe afară, gândindu-mă tot la muncă, ca și acum... Uite, timpul mă presează și nu reușesc să înțeleg cine e acest Steinway și care îmi vor fi sarcinile începând cu ziua de mâine, Asta e o întrebare destul de dificilă, Dacă ar fi fost simplă, mi-aș fi răspuns de unul singur, V-ați gândit deja la toți colegii de muncă, Sigur, îi cunosc pe toți foarte bine, iar cel nou, Soldatul, nu poate fi Steinway, Nu poate fi, sau nu ați vrea să fie, Ce diferență e, Păi, e, dacă încercați să vă convingeți că nu e el, puteți reuși foarte repede, din moment ce nu vă place ideea, însă prin asta nu veți putea schimba realitatea, Filosofic mai ești, bine, atunci care e realitatea, tavanule, Nu știu, Cum nu știi, Nu le știu pe toate, în fond sunt doar o proiecție a imaginației dumneavoastră, la ce vă puteți aștepta din partea mea decât la alte dubii? V-ați creat un interlocutor în interiorul minții, care însă gândește și simte la fel ca dumneavoastră, E adevărat, recunoscu domnul Franz, însă odată ce o parte a gândurilor mele s-au mutat în interiorul creierului tău de fier-beton, ar trebui să se opună măcar celor care au rămas la mine, Ar fi prea ușor ca gândurile să se separe așa, ca grâul de neghină: de obicei însă, ele izvorăsc unele din altele și se completează - sau se luptă. Oricum, nu se poate face o împărțire exactă (și cu atât mai puțin una egală) în două tabere: nu există doar gânduri rele și gânduri bune, fiecare gând conține dramul său de răutate și de bunătate, astfel că, atunci când o decizie este luată, nu putem niciodată fi siguri că e și cea mai corectă. În același mod, putem face doar presupuneri dacă ne lipsesc elementele necesare pentru a ne clarifica o incertitudine. Iar câteodată, continuă tavanul, atunci când credem că nu poate fi altfel, când toate indiciile ne arată aceeași rezolvare, cu toate astea, ne înșelăm. În egală măsură se pot înșela, deci, și tavanele, sau ele în primul rând! Ai grăit cu înțelepciune, spuse domnul Franz aplaudând ironic. Era mulțumit de tavanul său. Și totuși, încă nu mi-ai răspuns la întrebare: Dacă Steinway nu e Soldatul, și nu poate fi niciunul dintre ceilalți colegi ai mei, atunci cine e și unde îl pot găsi? Cum voi reuși să interacționez cu el și să-i câștig încrederea, așa cum vrea Șeful, începând cu ziua de mâine? Ani la rând am știut întocmai ce voi face a doua zi: puține au fost surprizele și, întru câtva, previzibile. Am fost pregătit pentru situații critice. Amenințări cu bombă false, patrulare, cineva fura dintr-un magazin, patrulare, o doamnă și câinele ei leșinau, patrulare, un geam se desprindea din înaltul tavanului și ucidea un grup de turiști, iar patrulare, vreun călător rătăcit mă întreba cum se iese din gară sau în ce direcție se află stația de autobuz sau taxiurile, patrulare, ah, și să nu uităm de atentat, când teroristul ăla gol a pătruns în Gară cu o mitralieră, și de alte câteva evenimente similare: aceasta era rutina mea de până ieri, iar eu mă identificam deja complet cu ea, ne completam ca doi iubiți la începutul unei relații. Tavanul încuviință grav și oftă în semn de solidaritate. Promovarea asta are și laturi negative, spuse aproape șoptit, Întocmai, confirmă domnul Franz, eram atât de fericit adineaori, mă simțeam atât de important în biroul Șefului, ca cineva a cărui voce, după o lungă perioadă de muțenie, se aude iarăși, în mod miraculos, Ce v-a venit de tot faceți comparații din două în două secunde, Habar n-am, vorbesc ca și cum aș scrie, scriu ca și cum aș gândi, Încă două, Of, nici nu-mi dau seama, nu contează asta acum! Ce vreau să spun e că îmi dau seama că rutina mea era și singura care dădea un sens vieții mele. Un într-acolo. Acea parte a existenței petrecută la locul de muncă, organizată strict după regulile din Manual care, fie vorba-ntre noi, mă plictisesc îngrozitor, deși le știu pe dinafară, cu locurile și oamenii din gară era - este - și singura pe care o cunosc. Elimină sau schimbă câțiva termeni ai ecuației pentru ca eu să devin un altul, Vă exprimați foarte bine, spuse tavanul, Probabil că mintea mea e în stare să formuleze gânduri destul de interesante, dar între gândit și exprimat e cale lungă, Sunt nevoit să vă dau dreptate, dacă aș putea vorbi, probabil că nici eu nu aș fi în stare să spun mai mult de câteva fraze banale. Dar să lăsăm asta acum, De acord, Să vorbim despre ce ne interesează cel mai mult, Steinway, Steinway nu e Soldatul, Nu poate fi, răspunse tavanul, Asta am spus și eu, atunci cine e, Mai corect ar fi să ne întrebăm cine poate fi, Sigur, putem doar să presupunem, dar era deja subînțeles, nu mă mai întrerupe dacă nu ai ceva important de spus, mă faci să pierd șirul, Cred că, dacă v-ați fi gândit la asta de unul singur, l-ați fi pierdut oricum, deci nu poate fi vina mea, nu uitați că, în fond, sunt doar un biet pretext pentru realizarea unui dialog, nu un adevărat interlocutor, Atunci spune-mi, o dată pentru totdeauna, cine e Steinway, strigă deodată domnul Franz lovind în pat cu palma deschisă. Mi se pare mie, sau îmi dați ordine, spuse tavanul cu o voce sfidătoare, nu sunt un câine și nici un servitor, sau un copil pe care trebuie să-l învățați bunele maniere!


Însă ușa apartamentului se deschise în cele din urmă, după lungi încercări de a introduce cheia în broască. Orăcăia mecanismul de metal sub povara cheii de metal, iar clanța de metal, apăsată în sfârșit, revelă o umbră de bărbat rezemată de tocul ușii, cu capul într-o parte, mâinile atârnându-i fără vlagă, picioarele strâmbându-i-se ciudat, unul într-o direcție, celălalt în cea opusă. Pe scurt, apăru în prag domnul Robert beat praștie, criță, turtă, clește, cui, clei, cocă, cleampă, mangă, rangă, mort, copt. Îmbătat, matolit, turmentat, șumenit, afumat, aghesmuit, tămâiat, chitrofonit. Nu aprinde lumina, spuse el cu o voce neobișnuit de răgușită soției, apoi căzu lat în mijlocul holului și începu, pe loc, să sforăie.

În timp ce în locuința doamnei Nadia cei doi vecini stăteau, atât de absorbiți de propriile povești, la taclale, pe când afară ploaia iarăși se oprise, norii râzându-și în barba de vapori de apă de noua festă jucată speciei umane, sufletele muncitorești ale acestui Stat democrat pe care l-am tot menționat în povestea noastră drept o entitate ambiguă și distantă, aflându-se la cină în confortul bucătăriei de acasă, dădeau televizoarele mai tare pentru a auzi mai bine ultima știre a momentului. Tații impuneau liniște privindu-i crâncen pe fii, pe când mamele se foloseau de cuvinte la prima vedere mai împăciuitoare, Mark, închide-ți pliscul, că ți-l cos! Câinii sau pisicile care se milogeau după resturi de la cina stăpânilor erau împinși, respectiv împinse de sub mese cu vârfurile picioarelor, trebuind în mod regretabil să miaune ori să schelălăie în altă parte. Cine nu înțelegea imediat ordinul era bruscat fulgerător, încât trebuia să se retragă într-un colț cu lacrimile șiroindu-i de-a lungul obrajilor.

Să ne înțelegem, personajele episodice care vor apărea în acest capitol, nu pot fi decât arțăgoase, situația nu e deloc îmbucurătoare, au muncit toată ziua și s-au întors fără vlagă, abia dacă mai sunt în stare să întindă masa și să mestece, se pot considera norocoase că nu cad late pe holuri sau nu confundă casele de oboseală. Abia ajunse, trebuie să gătească cina și prânzul pentru ziua următoare de muncă, să facă un duș rapid, curățenie prin casă, du gunoiul, spală vasele, televizorul merge pe fundal încontinuu, apare animalul de companie în bucătărie gudurându-se, vocea prezentatoarei telejurnalului de seară urmează un ritm sacadat și deranjant, apare copilul, Mama, tata, azi la grădiniță am desenat asta și cu asta, familia noastră ținându-se de mână, mirosul creioanelor cerate intră în nări și amintește de copilărie, reportajul de la telejurnal arată protestatari cu bannere albe pe care scrie cu litere mari JOS GUVERNUL, JOS PREMIERUL, copilul întreabă, Mama, tata, de ce oamenii n-au coadă? E un copil curios, dacă nu i se răspunde acum, cine știe când va mai avea ocazia să întrebe și pe cine? În fond, răspunsul face parte din educația lui.

Un moment însă! Un răspuns la această întrebare are nevoie de o explicație mai amplă, care ar aduce în ecuație religia și știința, Dumnezeu, Darwin și evoluția, pe când la televizor se vede acum un banner enorm pe care e scris JOS LABELE DE PE ART. 801. Explicația pentru copil e amânată, telecomanda apucată, protestatarii avansează, sunt doi bărbați și o femeie ținând un copil în brațe, unul dintre bărbați are o geacă pe umăr și, cu mâna în buzunarul salopetei de lucru, privește direct spre obiectivul camerei de filmat, pe când celălalt se uită undeva spre dreapta, cu mâna circumspect sub cămașă, de parcă ar ține ascuns acolo un pistol. Copilul nu se lasă cu una, cu două, nu cel de la televizor, care doarme liniștit, ci insistentul cu întrebările, Și de ce, repetă el, de ce, mama, n-ai coadă, Mark, strigă mama lui dintr-odată, închide-ți pliscul, că ți-l cos! Câinele abandonează bucătăria fără să fie nevoie de șutul înciudat al tatălui, așa că un picior de bărbat se retrage bonom dintr-o misiune agresivă. Copilul a început să plângă luând urma câinelui, din care cauză a luat-o prost și a dat cu fruntea de un dulap din hol, a căzut în fund și a început să plângă și mai tare.

Traumatizanta scenă se petrece în casa unor necunoscuți ale căror nume necunoscute nu vor apărea în această povestire. Cu toate acestea, putem să le dezvăluim măcar poziția socială, sunt soț și soție și lucrează ambii într-o fabrică de biciclete. El ridică bicicletele deja asamblate și le așază în cutiile de carton în care vor fi transportate către depozitul de unde se face distribuția, ea lipește etichete pe cadrele acelorași biciclete, înainte ca acestea să ajungă la el. Meseriile muncitorilor noștri le asigură traiul zilnic, plătirea chiriei, a întreținerii, a grădiniței fiului, costurile de îngrijire a câinelui, rata la mașină, asigurarea și benzina, rata la televizorul 4K, frigider, cuptor cu microunde, cuptor simplu. Iar dacă unii au început să fie îngrijorați de soarta lor, de spatele tot mai încovoiat de poveri apăsătoare (în ciuda golirii tot mai substanțiale a portofelelor), ei bine, să afle că au tot dreptul să o facă, pentru că, deși prețul alimentelor și aparaturii și facturilor este în creștere, salariile lor nu sunt, și ar mai fi nevoie de o sumă minusculă cheltuită lunar (de exemplu, ne cerem scuze pentru pesimism, un membru al familiei care se îmbolnăvește) pentru a depăși limita dintre un trai decent și probleme economice.

Dar să nu ne fie milă de ei înainte de vreme, de aceste personaje care au doar rolul, în acest punct al povestirii, de a ilustra reacția cetățeanului de rând la noua modificare a legilor introdusă (noaptea, ca hoții, spun unii) din vrerea și ambiția Excelenței Sale, domnul prim-ministru. Acesta din urmă, după consultări îndelungate cu cercul de consilieri ai partidului din care face parte, cu economiști și chiar (surprinzător de-a dreptul!) sindicaliști, a decis să schimbe nițel textul unui articol din Codul Muncii. O modificare, a tot explicat el de câteva săptămâni încoace, de când, odată cu ultima ploaie torențială ce s-a abătut peste capitala acestui Stat, l-a trăsnit excelenta idee, o modificare introdusă în folosul cetățeanului.

Gurile rele însă (mereu pregătite să afirme ce altceva decât răutăți?) spuneau, ba chiar (oroare!) dădeau publicității, că pe la sediul guvernului au fost văzuți trecând, în zilele premergătoare introducerii reformei, bancheri, deținători ai unor companii cu greutate pe piața internațională, directori mass-media, interlopi, reprezentanți ai bisericii, o ghicitoare și un stol de vulturi (care, totuși, nu intrase în cabinetul prim-ministrului, ci se oprise pe acoperiș tronând deasupra clădirii). Apoi, continuau gurile rele, care sunt de-a dreptul josnice atunci când le este permis să se exprime, dacă modificarea era în folosul cetățeanului, de ce acesta din urmă nu fusese întrebat? Oare nu știe cetățeanul ce e mai bine pentru el? Și de ce schimbarea avusese loc peste noapte? Cu alte cuvinte, profitând de puținele ore în care își odihnesc oasele epuizate de muncă, mușchii îndurerați, pleoapele lipite de oboseală, ministrul muncii și prim-ministrul, mișelește, în cârdășie cu băncile și industriașii, cu preoții și șmenarii, aplicând la literă proverbul celui care-și face parte împărțind, îi ușurează de drepturi pe bieții, turmentații cetățeni. După o noapte în care guvernarea nu a dormit, sfidător și cu mare nesimțire (am citat aici cuvintele unuia dintre protestatari, rostite pe un ton deloc împăciuitor), domnul ministru al muncii afirma că s-a făcut voia poporului! Întrebat de reporterii care îi luau interviu la care popor se referă, același ministru a răspuns imediat că la al său, Dar ce ne puteți spune despre zecile de mii de protestatari, au întrebat ei, Ah, la aceia vă referiți, spusese ministrul cu un gest de lehamite, niște destabilizatori sociali, probabil plătiți de opoziție ori de străini cu interese, care nu înțeleg cum funcționează politica în țara noastră!

Pentru că nu avem pregătirea juridică necesară și nici prieteni experți care să ne ajute la nevoie, ceea ce înseamnă că e posibil ca explicația să nu fie la înălțimea subiectului, ne vom limita la descrierea efectelor imediate ale acestei modificări asupra populației lucrătoare a Statului nostru, plecând de la cea mai importantă dintre ele, anume pierderea oricărei certitudini cu privire la durata contractului de muncă. Unde până mai ieri (noapte) un contract pe o perioadă nedeterminată asigura, cel puțin în principiu, continuitatea la locul de muncă, din dimineața intrării în vigoare a modificării, orice angajat putea fi concediat oricând, fără să mai existe vreo obligație de justificare a demiterii din partea angajatorului, ce să mai vorbim de preaviz? Obținută prin modificarea articolului 801 din Codul Muncii, această alegere fusese motivată în fața opiniei publice de către Excelența Sa, domnul prim-ministru, prin accelerarea competitivității între angajați și, deci, mai multă seriozitate la locul de muncă, rezultând într-un sistem de producție cu standarde mai ridicate și, deci, calitativ mai bun, așa cum, de altfel, se făcea în toate statele civilizate. În plus, s-ar fi creat în acest fel noi locuri de muncă pentru cei cu adevărat doritori și, deci, gata să dea totul pentru a-și menține poziția. Concurență egal excelență, adăugase prim-ministrul la sfârșitul discursului. După cum s-a observat, premierul nostru avea un tic verbal, motiv pentru care era deja luat peste picior de către subtilii protestatari. Pe pancartele și bannerele lor se puteau citi deseori lozinci aluzive, ȘI, DECI, DEMISIA, sau, ȘI, DECI, CINE DECIDE?, acesta din urmă fiind un dubiu existențial pe care, deseori, mulți dintre noi îl formulează cu aceeași perplexitate și în alte contexte.

Cât despre angajatori și puterile lor acum fără limite, nu s-a făcut nicio mențiune, deși, peste noapte, aceștia deveniseră noii stăpâni ai societății. Fără a mai fi obligați să-și justifice acțiunile, însă temându-se de posibilitatea unei răzgândiri a prim-ministrului, în baza proverbului, Ce-i în mână, nu-i minciună și a expresiei, Bate fierul cât e cald, aceștia au început încă din prima zi a intrării în vigoare a modificării, adică tocmai cea în care ne-am început și noi povestea, să-și concedieze angajații în masă. Nu este exclus (coincidențele sunt punctul forte al poveștilor) ca însuși autorul acestor rânduri să fie doar un alt angajat concediat, nevoit să recurgă la slova literară pentru a nu muri de foame. În cazul acesta, se vede treaba că a făcut o alegere proastă, din moment ce literatura nu mai oferă astăzi decât un mod spiritual de a muri, oricum, de foame. Să-i ținem, deci, pumnii autorului nostru, în speranța că povestea lui va reuși să treacă bariera insurmontabilă a vandabilității, aproape unicul criteriu de departajare în vederea publicării cărților astăzi.

Iar angajatorii, în acea zi neîncheiată încă, și care începuse cu anunțul prim-ministrului Șideci al modificării articolului 801, de importanță majoră în Codul Muncii, în care domnul Franz și doamna Nadia, vecini de bloc de pe strada Nabucodonosor al II-lea, se întâlniseră și, după începuturi timide, se angajaseră într-o lungă discuție despre viața lor și a partenerilor lor, la acea oră târzie a nopții în care orașul vuia de lozinci strigate cu disperare în megafoane, angajatorii, spuneam, modificaseră deja contractul sau concediaseră peste zece mii de muncitori. Locurile de muncă anunțate de premier fuseseră, într-adevăr, create. Însă din acea zi se pierdu în Statul nostru orice umbră de certitudine.

Nesiguri dacă ploaia va începe iarăși sau nu, cu umbrelele în mâini și o foaie (desprinsă din caietul de desen al fiului lor) pe care scriseseră gros cu o cariocă DEMISIA, cuplul de muncitori necunoscuți, după ce a adormit copilul și a mângâiat câinele încredințându-i-l (în animale pare că încă te mai puteai încrede), a ieșit din apartament închizând ușa pe nesimțite.

În acea noapte, oboseala nu avea să-i mai doboare.
 
Citiți prefața acestei cărți.