Cum merge lumea

Citiți prefața acestei cărți.

Avram Noam Chomsky s-a născut la 7 decembrie 1928 în Philadelphia. Tatăl său, William, era un renumit cărturar evreu, iar în jurul vârstei de 20 de ani, Noam a petrecut mai mult timp într-un kibbutz. Tată a trei copii, Chomsky și-a pierdut soția, Carol, în 2008, după aproape 60 de ani de căsătorie. Din 1955 a predat filozofie și lingvistică - revoluționând acest domeniu prin contribuțiile sale - la MIT, unde a devenit profesor titular de la vârsta de 32 de ani. În afara teoriilor sale lingvistice care au determinat o schimbare de paradigmă în acest domeniu, a scris multe cărți despre probleme politice și a primit numeroase premii (inclusiv treizeci și șapte de titluri academice onorifice). Un activist de cursă lungă, cu un program de cursuri neobosit, Chomsky este la fel de activ cât trei oameni la un loc, dar simte că nu face niciodată suficient. Este un orator electrizant, lucru care se datorează exclusiv subiectelor abordate, căci alege să vorbească într-un stil nepretențios și direct, evitând în mod voit volutele retorice. Extrem de abil în dezbatere, dar cald și amabil în conversație, Chomsky este persoana cu cele mai înalte standarde morale și intelectuale pe care am cunoscut-o.


Îmi doresc foarte mult să ajungă la 100 de ani. Ar trebui să vă doriți și voi același lucru. Lumea va fi un loc mai gol, mai pustiu și mai puțin drept fără el. (Arthur Naimian)

*
Lumea pe care ne-o înfățișează Chomsky făcând apel la o întreagă serie de documente istorice, unele desecretizate abia la începutul anilor '90, este una în măsură să îl șocheze nu doar pe cititorul român, ci și pe cel de pretutindeni; este o lume față de care primul gest este acela de respingere, iar cel de al doilea - de revoltă. Însă dacă vrem să știm "cum merge lumea", adică să discernem ce se întâmplă în spatele ușilor închise, ceea ce trebuie să facem nu este să ne acoperim ochii, ci să ne îndreptăm atenția, pentru început, către deciziile militare, politice și economice luate în ultimele decenii de guvernele Statelor Unite ale Americii. Sigur că sunt lucruri despre care am prefera să nu vorbim sau să nu știm, dar trecerea lor sub tăcere nu este doar o ofensă la adresa celor care au avut de suferit de pe urma lor, ci și o modalitate de a îngădui barbariei să își facă loc, încetul cu încetul, în sânul societății și al comunității noastre.

"Dacă ținem seama de forța lui, de capacitatea intelectuală, de noutatea și de influența gândirii sale, Noam Chomsky este, indiscutabil, cel mai important intelectual în viață din zilele noastre." (The New York Times)

"În ciuda controverselor, Chomsky rămâne, chiar și după vârsta de 80 de ani, unul dintre cei mai importanți intelectuali publici ai lumii, un susținător neobosit al păcii, un apărător al drepturilor omului, al echității economice și al justiției climatice prin intermediul discursurilor publice și aparițiilor constante în mass-media." (Deutsche Welle)

"Noam Chomsky este o voce foarte sonoră și importantă în peisajul dezolant al vieții intelectuale din SUA. Într-un moment în care mulți intelectuali au considerat că este mai confortabil să rămână tăcuți și să nu meargă împotriva curentului, este îmbucurător să găsești, din când în când, persoane care au curajul să vorbească despre problemele importante ale timpului nostru." (Bernie Sanders)


Termenii discursului politic au de obicei două semnificații. Una este semnificația clasică, de dicționar, iar cealaltă este cea care servește puterii - sensul doctrinar.

Să luăm, drept exemplu, conceptul de democrație. În mod normal, se spune despre o societate că este democratică în măsura în care oamenii pot participa semnificativ la gestionarea problemelor care țin de societatea lor. Dar sensul doctrinar al democrației este diferit - se referă la un sistem în care deciziile sunt luate de sectoare ale mediului de afaceri și de elite. Publicul trebuie să fie doar "spectator", nu "participant" la acțiune, așa cum au explicat teoreticieni de frunte ai democrației (în acest caz, Walter Lippmann^[ii]). Publicul are voie să ratifice deciziile celor mai buni și să‑i sprijine pe unii sau pe alții dintre ei, dar nu are voie să intervină în chestiuni legate de politici publice, de exemplu.

Dacă segmente ale publicului renunță la apatia lor și încep să se organizeze și să intre în arena politică, aceasta nu este democrație. Mai degrabă, este o criză a democrației în utilizarea tehnică adecvată a termenului, o amenințare care trebuie depășită într‑un fel sau altul: în El Salvador, prin comandourile morții; în SUA, prin mijloace mai subtile și mai indirecte.

Să luăm și exemplul conceptului de liberă inițiativă, un termen care se referă, în practică, la un sistem de subvenționare publică și profit privat, cu o intervenție masivă a guvernului în economie, pentru a menține statul bunăstării pentru cei bogați. De fapt orice expresie care conține cuvântul "liber" înseamnă, cel mai probabil, contrariul.

Sau să ne gândim la ideea de apărare împotriva agresiunii, o frază care este folosită - previzibil - pentru a face referire la agresiune. Când SUA au atacat Vietnamul de Sud la începutul anilor '60, eroul liberal Adlai Stevenson^[iii] a explicat, alături de mulți alții, că apăram Vietnamul de Sud împotriva "agresiunii interne". Prin această sintagmă, se făcea de fapt trimitere la agresiunea țăranilor din Vietnamul de Sud împotriva forțelor aeriene americane și a armatei de mercenari a SUA care îi scoteau din casele lor și îi duceau în lagăre de concentrare unde puteau fi "protejați" de gherilele din sud. De fapt, acești țărani au sprijinit de bunăvoie gherilele, în timp ce regimul aflat la putere, care era vasal americanilor, era doar o cochilie goală, după cum au convenit de fapt toate părțile.

Sistemul doctrinar s‑a achitat atât de bine de sarcina sa, încât, până astăzi, la 30 de ani de la acel conflict, ideea că SUA au atacat Vietnamul de Sud este de neconceput în mainstream. Circumstanțele esențiale ale acelui război sunt, prin urmare, imposibil de analizat. Gardienii corectitudinii politice (ai adevăratei corectitudini politice) pot fi destul de mândri de o realizare care ar fi greu de atins într‑un stat totalitar bine condus.

Să ne gândim și la sintagma proces de pace. Naivii ar putea crede că se referă la eforturile de reconciliere a celor două tabere aflate în conflict. În acest sens, am putea spune că procesul de pace din Orientul Mijlociu include, de exemplu, un tratat de pace cuprinzător care a fost propus Israelului de către președintele Sadat al Egiptului în 1971, tratat care era în acord cu pozițiile susținute de aproape întreaga lume în această privință, inclusiv cu poziția oficială a SUA. Astfel conceput, procesul de pace ar trebui să includă și Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU din ianuarie 1976, introdusă de statele arabe importante din zonă cu sprijinul Organizației de Eliberare a Palestinei (OEP), care a cerut rezolvarea conflictului arabo‑israelian prin recunoașterea ambelor state, în termenii unei convenții internațional cvasi‑consensuale. Procesul de pace ar mai trebui să includă și oferta făcută de OEP Israelului prin anii '80 să negocieze recunoașterea reciprocă; și voturi anuale la Adunarea Generală a ONU, cel mai recent în decembrie 1990 (când rezultatul a fost 144 la 2), prin care se solicită o conferință internațională cu privire la problema israelo‑arabă etc.

Dar cei versați înțeleg că aceste eforturi nu fac parte din procesul de pace. Motivul este că, în sensul corectitudinii politice, termenul în chestiune se referă la ceea ce face efectiv guvernul american - în cazurile menționate, blochează, de fapt, eforturile internaționale de a obține pacea în regiune. Tratativele menționate anterior nu se încadrează în procesul de pace, deoarece SUA au sprijinit respingerea de către Israel a ofertei lui Sadat, au respins decizia Consiliului de Securitate, s‑au opus negocierilor și recunoașterii reciproce dintre OEP și Israel și se poziționează de fiecare dată de partea Israelului atunci când această chestiune este dezbătută la ONU, folosindu‑se de dreptul lor de veto de fiecare dată când se încearcă o soluționare diplomatică pașnică.

Procesul de pace se limitează la inițiativele SUA, care solicită o soluționare unilaterală a conflictului, determinată exclusiv de SUA, fără recunoașterea drepturilor națiunii palestiniene. Așa funcționează procesul de pace. Cei care nu pot înțelege aceste lucruri trebuie să își caute o altă profesie.

Există multe alte exemple. Luați termenul de interes special. Sistemele republicane de relații publice din anii '80 au acuzat în mod repetat democrații că sunt parte a unor interese speciale: femeile, forța de muncă, persoanele în vârstă, tinerii, fermierii - pe scurt, întreaga populație. Exista însă un singur sector al populației despre care nu s‑a spus că reprezintă "un interes special": corporațiile (și afacerile în general). Nu e greu de înțeles de ce. În discursul corectitudinii politice, interesele lor (speciale) sunt "interesul național", care are mereu întâietate.

Democrații au răspuns imediat dezvinovățindu‑se și spunând că nu au fost partidul intereselor speciale, ci că au servit și interesului național. Afirmația era corectă, dar problema lor a fost că le lipsește conștiința de clasă neclintită a adversarilor lor republicani. Aceștia din urmă nu au nicio îndoială asupra rolului lor de reprezentanți ai proprietarilor și conducătorilor societății, care duc un crâncen război de clasă împotriva populației generale - adoptând adesea retorica și conceptele marxiste vulgare, recurgând la isterie, frică și teroare, cultivând în rândul populației admirația față de marii ei lideri și apelând la toate celelalte metode standard de control. Democrații nu înțeleg la fel de clar care este rolul lor, fiind, prin urmare, mai puțin eficienți în războaiele de propagandă.

În cele din urmă, să ne gândim la conceptul de conservator, care descrie susținătorii unui stat puternic, unul care intervine masiv în economie și în viața socială. Conservatorii susțin cheltuielile uriașe ale statului și un maximum de măsuri protecționiste, dar și asigurarea împotriva riscului de piață, restrângerea libertăților individuale prin legislație, protejând Sfântul Stat de ingerințele nejustificate ale cetățenilor irelevanți - pe scurt, tot ceea ce este exact opusul conservatorismului tradițional. Ei sunt loiali celor care "dețin țara" și, prin urmare, "ar trebui să o guverneze", pentru a face apel la cuvintele lui John Jay, unul dintre Părinții Fondatori ai SUA.

Nu este chiar atât de greu să traducem acest jargon, odată ce regulile după care funcționează sunt clare.

Pentru a înțelege discursul politic, este necesar să facem o traducere în limba engleză, care să decodeze limbajul dublu al presei, al oamenilor de știință socialiști și al preoției seculare în general. Funcția sa nu este deloc obscură: efectul acestui dublu limbaj este acela de a face imposibilă găsirea unor cuvinte pentru a vorbi într‑un mod coerent despre chestiuni importante pentru majoritatea oamenilor. De aceea, putem fi siguri că puțini sunt cei care înțeleg modul în care funcționează societatea noastră sau evenimentele care se întâmplă în lume - o contribuție majoră la "democrație", în sensul corect politic al cuvântului.


Se poate dezbate semnificația termenului de socialism, dar dacă el înseamnă ceva, atunci înseamnă controlul producției de către lucrătorii înșiși, nu de către proprietarii și managerii care îi conduc și controlează toate deciziile, indiferent că vorbim despre întreprinderi capitaliste sau despre întreprinderi din state totalitare.

A numi Uniunea Sovietică un stat "socialist" este un caz interesant de dublu limbaj doctrinar. Revoluția Bolșevică din octombrie 1917 a plasat puterea de stat în mâinile lui Lenin și Troțki, care au făcut imediat tot ce le‑a stat în putință pentru a dezmembra instituțiile socialiste incipiente ce s‑au dezvoltat în timpul revoluției populare din lunile precedente - consiliile fabricilor, sovietele [consiliul local al muncitorilor ales prin vot popular] și, de fapt, toate organele de control popular - pentru a transforma întreaga forță de muncă în ceea ce ei au numit o "armată a muncitorilor" aflată sub comanda liderului. Dacă avem în vedere sensul firesc al termenului de socialism, atunci ar trebui să spunem că bolșevicii au făcut imediat tot ce au putut pentru a distruge toate elementele socialiste existente. Nicio deviație socialistă nu a fost permisă de atunci.

Aceste evoluții nu au fost o surpriză pentru gânditorii marxiști de frunte, care au criticat ani de‑a rândul doctrinele lui Lenin (așa cum a făcut și Troțki), considerând că implementarea lor ar conduce la concentrarea puterii în mâinile partidului revoluționar și ale liderilor săi. De fapt, cu decenii înainte, gânditorul anarhist Bakunin a prezis că elita intelectuală emergentă avea să urmeze una dintre cele două căi: fie va încerca să exploateze luptele populare pentru a acapara puterea de stat, devenind o birocrație roșie brutală și opresivă, fie va deveni managerul și ideologul societăților capitaliste de stat, dacă revoluția populară va eșua. A fost o predicție extrem de corectă în ambele cazuri.

Cele două sisteme majore de propagandă ale lumii nu au fost de acord în aproape nicio privință, dar au convenit asupra folosirii termenului de socialism pentru a face referire la distrugerea imediată a tuturor elementelor socialismului de către bolșevici. Acest lucru n‑ar trebui totuși să ne surprindă. Bolșevicii au numit sistemul lor "socialist" pentru a se bucura de prestigiul moral al socialismului. Occidentul a adoptat aceeași utilizare a termenului dintr‑un cu totul alt motiv: pentru defăimarea idealurilor liberale incomode prin asocierea lor cu temnița bolșevică și pentru subminarea convingerii populare că ar putea exista, într‑adevăr, un progres către o societate mai dreaptă, în care să existe un control democratic asupra instituțiilor de bază ale statului și o preocupare sinceră pentru nevoile și drepturile omului.

Dacă socialismul este tirania lui Lenin și a lui Stalin, atunci oamenii sănătoși la minte vor spune: asta nu e pentru mine. Și dacă aceasta este singura alternativă la capitalismul de stat al corporațiilor, atunci mulți se vor supune structurilor autoritare, considerând că aceasta este singura opțiune rezonabilă.

Odată cu prăbușirea sistemului sovietic, există o bună oportunitate de a revigora gândirea libertariană socialistă, care nu a fost capabilă să reziste atacurilor doctrinare și represive ale principalelor sisteme de putere. Cât de întemeiată este această speranță, nu putem ști. Dar cel puțin un obstacol a fost eliminat. În acest sens, dispariția Uniunii Sovietice este o mică victorie a socialismului, la fel cum a fost și înfrângerea puterilor fasciste.


Indiferent dacă sunt considerate "liberale" sau "conservatoare", agențiile majore de știri sunt mari corporații, deținute de și interconectate cu conglomerate și mai mari de companii. La fel ca alte corporații, agențiile de presă vând un produs pe o piață. Doar că în acest caz este o piață a agențiilor de publicitate - adică alte companii. Produsul este publicul. Pentru mediile de elită care stabilesc agenda la care se adaptează și ceilalți, produsul este, de asemenea, un public relativ privilegiat.

Prin urmare, în acest domeniu avem de a face cu mari corporații care vând audiențe destul de bogate și privilegiate altor companii. Nu este surprinzător faptul că imaginea lumii prezentate acestei audiențe reflectă interesele și valorile înguste și părtinitoare ale vânzătorilor, cumpărătorilor și ale produsului.

Există apoi o serie întreagă de factori care contribuie la această imagine denaturată. Managerii culturali (editori, cronicari de prestigiu etc.) împărtășesc interese de clasă sau se află în diferite asocieri cu managerii de stat și de afaceri, dar și cu alte sectoare privilegiate. Există, de fapt, un flux regulat de persoane de nivel înalt între corporații, guvern și mass‑media. Accesul la autoritățile statului este important pentru menținerea unei poziții competitive. "Scurgerile" de informații, de exemplu, sunt adesea fabricații și înșelătorii produse de autorități în cooperare cu mass‑media, care pretinde că este străină de astfel de mașinațiuni. Autoritățile statului cer în schimb cooperare și supunere. Aceste centre de putere dispun, de asemenea, de mijloace eficiente pentru a‑i pedepsi pe cei care se abat de la calea cea dreaptă, pornind de la influențarea bursei de valori și ajungând până la punerea în funcțiune a unui întreg aparat de defăimare și demonizare.

Rezultatul nu este, desigur, uniform. Pentru a servi interesele celor puternici, mass‑media trebuie să prezinte o imagine cât de cât realistă a lumii. Iar integritatea și onestitatea profesionale interferează uneori cu misiunea imperativă. Cei mai buni jurnaliști sunt, de obicei, destul de conștienți de factorii care modelează produsul media și încearcă să se folosească de fiecare portiță care le stă la dispoziție. Prin urmare, poți înțelege multe lucruri prin lectura critică și sceptică a ceea ce produce mass‑media.

Mass‑media este doar o parte a unui sistem doctrinar mai mare. Ei i se adaugă revistele de opinie, școlile și universitățile, fundațiile academice și așa mai departe. Suntem mult mai conștienți de influența presei, în special a mass‑mediei de prestigiu, întrucât cei care analizează critic ideologia s‑au concentrat asupra ei. Sistemul doctrinar mai amplu nu a fost studiat la fel de mult, pentru că este mai greu să fie investigat sistematic. Dar există motive întemeiate să credem că acest sistem reprezintă aceleași interese ca mass‑media, așa cum este de așteptat.

Sistemul doctrinar, care produce ceea ce noi numim "propagandă" atunci când discutăm despre inamici, are două ținte distincte. Una dintre ținte este numită uneori "clasa politică", adică populația relativ educată, care înseamnă aproximativ 20% din întregul populației, care are o perspectivă mai mult sau mai puțin articulată asupra lucrurilor, jucând un rol în luarea deciziilor. Este crucial ca oamenii să accepte doctrina de bază, pentru că ei sunt în măsură să elaboreze și să pună în aplicare politicile care decurg din ea.

Apoi sunt ceilalți 80% din populație. Aceștia sunt "spectatorii acțiunii politice" sau, pentru a apela iarăși la expresia lui Lippmann, "turma confuză". Se presupune că trebuie să urmeze ordinele și să nu stea în calea oamenilor importanți. Acești "spectatori" sunt adevărata țintă a mass‑mediei: a tabloidelor, sitcomurilor, a Super Bowl^[iv]‑ului și așa mai departe.

Aceste sectoare ale sistemului doctrinar servesc la distragerea atenției maselor de săraci și la întărirea valorilor sociale fundamentale: pasivitatea, supunerea față de autoritate, dobândirea virtuții lăcomiei, goana după câștigul personal, lipsa îngrijorării față de ceilalți, frica de dușmani reali sau imaginari etc. Scopul este acela de a păstra turma confuză într‑o perpetuă stare de dezorientare. Nu este deloc necesar ca ea să se întrebe ce se întâmplă în lume. De fapt, ar fi preferabil să nu își pună deloc întrebări, căci dacă va înțelege prea mult din ceea ce se întâmplă, poate ajunge la concluzia că trebuie să facă ceva pentru a schimba lucrurile.

Asta nu înseamnă că mass‑media nu poate fi influențată de populația generală. Instituțiile dominante - indiferent dacă sunt politice, economice sau doctrinare - nu sunt imune la presiunile publice. Publicațiile independente (alternative) pot juca, de asemenea, un rol important. Deși prin definiție nu dispun de resurse, ele pot dobândi importanță în același mod în care o fac și organizațiile populare: aducând laolaltă oameni cu resurse limitate, care își pot multiplica astfel eficiența și propria înțelegere prin interacțiunile lor, dând astfel naștere acelei amenințări atât de temute de elitele dominante, și anume democrația.