20.04.2022
Editura Pandora M
Deepa Anappara
Patrula djinnilor
Editura Pandora M, 2021

traducere din engleză de Daniela Rogobete
Colecția ANANSI. World Fiction, coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu



Citiți postfața acestei cărți.

 ***
Intro

Deepa Anappara a crescut la Kerala, în partea de sud a Indiei și a lucrat ca jurnalistă în metropole precum Mumbai și Delhi. Un fragment din Patrula djinnilor i-a adus Lucy Cavendish Fiction Prize, Deborah Rogers Foundation Writers Award și Bridport/Peggy Chapman-Andrews Award. Deține un masterat în creative writing de la University of East Anglia, Norwich, unde urmează în prezent studiile doctorale.
*
Jai, un băiețel de nouă ani care urmărește toate serialele polițiste pe care le prinde (în special Patrula de poliție), pornește, alături de cei doi prieteni ai lui, Faiz și Pari, în aventura unei anchete iscate de dispariția unui copil pe care-l cunosc. Acțiunea îi poartă prin cele mai periculoase locuri ale metropolei indiene în care trăiesc: bazarul pe timp de noapte și chiar capătul Liniei Purpurii de tren. Însă în jurul lor copiii dispar în continuare, unul după altul, iar trioul de detectivi trebuie să înfrunte părinți îngroziți, polițiști indiferenți și chiar legenda unor djinni înspăimântători pentru a descoperi adevărul. Ceea ce a început ca o joacă se transformă într-o realitate sinistră.

"O carte uimitoare, minunată." (Elif Shafak)

"Un debut genial!" (Ian McEwan)

"Nu e greu de înțeles de ce Patrula djinnilor a fost cel mai așteptat debut al anului 2020. Lectura lui pare un fel de dezvăluire a Indiei moderne și a multiplelor și complexelor ei probleme... Anappara trece cu inteligență o poveste de groază indiană prin filtrul unei narațiuni detectivistice și prin vocea unui erou isteț și prietenos." (The Times)

"Patrula djinnilor este literatură la cel mai înalt nivel. Proza aceasta nu e doar plină de viață și de detalii splendide, ci e și condusă cu mână sigură, fără stângacii. Ne atașăm de aceste personaje de la prima pagină, iar grija noastră este pe deplin răsplătită." (Anne Enright)

"Avertisment: dacă începeți să citiți cartea asta de dimineață, nu vă așteptați să mai faceți altceva în ziua respectivă." (The New York Times Book Review)

Fragment
E ultima zi a anului...

... și e întuneric acum, dar tata și mama nu au ajuns încă acasă. Stau în fața ușii, iar ochii mei urmăresc un balon în formă de urs pe care un băiat îl face să zboare prin smog. Probabil că l-a șterpelit de la decorațiunile pentru Anul Nou din Bhoot Bazaar.

Mama întârzie pentru că doamna ei fițoasă dă o petrecere care va începe noaptea și va continua până dimineața. Noi nu facem niciodată petreceri în basti, deși unii mai dau cu petarde. Nu cred că va mai face cineva așa ceva anul acesta, însă întregul nostru basti e prost dispus, pentru că s-au întâmplat prea multe lucruri rele. Cei dispăruți sunt încă dispăruți, Tariq-Bhai este în închisoare și Faiz vinde trandafiri lângă șosea pentru niște bani în plus.

Runu-Didi scoate afară o oală cu orez fiert ca să scurgă apa, cu una din cămășile vechi ale tatei înfășurată la gura oalei așa încât căldura să nu-i ardă degetele. Mă ridic, ca apa să nu mă ude pe picioare. Didi e cea care gătește și face cumpărăturile în perioada asta, uneori împreună cu prietenele ei din basti, alteori cu vecinele chachi. Trebuie să meargă de colo-colo pe aceleași alei de zece-douăzeci de ori pe zi, să strângă apă, să meargă la complexul de toalete, să cumpere legume, să cumpere orez. Spune că n-o ajut deloc, dar o ajut.

Shanti-Chachi iese din casă.
- Rămâneți pe loc, voi doi, spune ea.

Didi duce oala înăuntru, dar se întoarce lângă mine, ținând încă în mână cămașa veche a tatei. O învârte strâns în jurul degetelor. Bărbații vorbesc cu femeile de pe alee, care-și iau copiii în brațe și intră fugind în case. Ferestrele sunt trase, ușile sunt închise. Shanti-Chachi ascultă ce zic bărbații, cu mâinile așezate pe amândoi obrajii. Balonul în formă de urs, acum abandonat, se freacă de marginea unui acoperiș de tablă și se sparge. Sună ca o împușcătură de la televizor.

Shanti-Chachi duce mâna la inimă.
- Ce-a fost asta? întreabă ea.

Vede ursul care moare, dar nu pare să se liniștească. Vine până la mine și la Didi, își așază mâna pe umerii noștri și ne conduce înăuntru. Închide ușa, chiar dacă fumul de la bucătărie încă n-a ieșit din casă.
- Ce-ai gătit pentru cină, Runu? întreabă ea.
- Doar orez. O să-l mâncăm cu dal.
- Ce voiau bărbații ăia? întreb eu.
- O să aștept cu voi până se întoarce mama voastră acasă, spune Shanti-Chachi. A trecut de vremea cinei și doamna ei fițoasă încă o pune să muncească. Ce femeie lipsită de inimă!

Runu-Didi dă drumul la televizor. Prezentatorii de știri sunt triști că oamenii nu pot sărbători Anul Nou afară pentru că smogul iernii are alte planuri.

Soțul lui Shanti-Chachi bate la ușă ca să-i dea lui chachi mobilul.
- Sună întruna, spune el.

Dă din cap înspre noi și pleacă. Chachi se plimbă în jurul casei cu telefonul lipit de ureche, fără să spună nimic altceva în afară de haan-haan și wohi toh. Deschide cutii și verifică ce e înăuntru. Inspectează până și tubul de Parachute. Dacă mama i-a spus că tubul conține fondul nostru pentru orice eventualitate, chachi o să ghicească că lipsesc niște bănuți, pentru că e deșteaptă de felul ei.
- A dispărut cineva? întreabă Runu-Didi atunci când chachi termină o convorbire.
- Ar trebui să-i spuneți mamei voastre să pună un cuișor sau două în cutia cu pudră de ardei iute, spune chachi. Asta va împiedica pudra să se strice.

Se deschide ușa. E tata. A venit acasă devreme și miroase puțin ca Bețivanul Laloo. Tata nu miroase niciodată așa; poate o dată sau de două ori pe an. Dând din cap către Shanti-Chachi, spune:
- Am venit acasă imediat ce am auzit. Soțul dumitale a făcut bine că ne-a sunat pe mine și pe Madhu să ne spună că amândoi - se uită la mine și la Didi - sunt bine.
- Șocant, spune chachi, ce se întâmplă. Nu știu cum puteți suporta.
- Să suportăm ce? întreb eu.
- Încă doi copii au dispărut, spune tata. Copii musulmani. Frate și soră. Au ieșit să cumpere lapte ceva mai devreme în seara asta și nu s-au întors încă. Aproape de aceeași vârstă cu voi doi.

Farzana-Baji e mult mai mare decât Faiz, așa că nu el a fost răpit.
- Jai, asta înseamnă că răpitorul e încă în libertate, spune tata. Știi de ce-ți spun asta?

Mă enervează la culme când adulții îmi vorbesc așa.
- Oare Tariq-Bhai să fie eliberat acum? întreb eu. Nu ar fi putut răpi pe nimeni din închisoare.
- Cine știe? spune Shanti-Chachi.
- Copiii musulmani au dispărut cumva în apropierea transformatorului? întreb eu. Acolo e și un templu și e aproape de casa lui Chandni.
- De unde știi unde e casa ei? întreabă tata.
- Am văzut transformatorul când am fost la măreața pujă a lui Ghiont-Baba. Locul ăla e ca un canal în care tot cad copii, poc, poc, poc. Djinni Shaitan trăiesc acolo. Noi îi zicem Shaitani Adda.
- Care noi? întreabă Runu-Didi.
- Eu, Pari și Faiz.
- Jai, spune tata, ăsta nu e un joc. Când o să înțelegi asta?

*
În noaptea aceea visez picioare de copil și mâini de copil care atârnă din guri însângerate și apoi aud voci care se ceartă. Mă gândesc că fac parte din visul meu urât, dar când deschid ochii e dimineață și mama și tata se ceartă afară pentru cine ar trebui să stea acasă să aibă grijă de noi.

Runu-Didi stă pe pat, sprijinindu-și bărbia cu mâinile, cu fața curată. Probabil că ea și mama au adus deja apă.
- Uite cum sunt crescuți, spune tata. O fată care aleargă de colo-colo ca un băiat și un băiat care rătăcește prin Bazaar ca un cerșetor. E o minune că nu au fost încă răpiți.
- Ce vrei să spui? țipă mama. Asta-ți dorești tu să li se întâmple copiilor noștri?
- Nu asta am vrut să spun, spune tata.

Auzim zgomote de pași și mă întind repede și-mi trag pătura peste cap.
- Știu că ești treaz, Jai, spune mama. Ridică-te, hai cu mine. Astăzi te duc la complexul de toalete. Runu, strânge salteaua, fierbe apa de băut, taie niște ceapă.

Didi mă privește furioasă, de parcă eu aș fi cel care o forțează să facă treabă.

Mama nu mă lasă nici măcar să mă spăl pe dinți ca lumea. La cozile de la toaletă o văd pe Pari cu mama ei și pe Faiz cu Wajid-Bhai. Mama mă trage înspre mama lui Pari; vrea să verifice dacă plănuiește să stea azi acasă.
- Încercați să-i strecurați la coadă? întreabă femeia din spatele lui Pari, agitându-și degetul în fața noastră.
- Nu avem nevoie de locul dumitale, spun eu.
- Poliția i-a arestat degeaba pe Tariq-Bhai și pe chacha care repară televizoare, îmi spune Pari.
- În musulmani nu poți avea încredere, spune femeia cea băgăcioasă.
- Nu știți că au dispărut și copii musulmani? întreabă Pari, cu mâna dreaptă sprijinită pe șoldul drept.

Apoi se întoarce către mine și șoptește:
- Ai auzit, fratele și sora care au dispărut locuiau și ei aproape de Shaitani Adda.
- Faiz are dreptate. E opera unui djinn rău, spun eu.
- Aiurea, spune Pari.

Faiz ne privește de la rândul său. Abia dacă ne mai întâlnim acum, pentru că muncește tot timpul ca s-o ajute pe ammi să plătească facturile pe care obișnuia să le plătească Tariq-Bhai. Îl împușc cu degetul.
- Da, chiar ar trebui împușcați, spune femeia din spatele nostru. Toate astea sunt din vina lor.

Arată înspre ammi a lui Faiz, care e undeva mai în față la rândul pentru femei împreună cu Farzana-Baji. Amândouă poartă abaya negre.
- Bastiul nostru a devenit un bârlog de criminali. Statul o să ne dea afară dintr-un moment în altul.
- E vina voastră, îi strigă cineva. Doi dintre ai noștri au dispărut. Crezi că fratele meu a făcut asta din pușcărie? E Wajid-Bhai.
- Cine știe de ce mai sunteți în stare? spune femeia.

Pe acoperișul toaletei pălăvrăgesc niște maimuțe.
- Poate că i-ați răpit pe ai voștri ca să nu mai dăm vina pe voi. Telefonul mamei sună.
- Haan, doamnă, spune ea. Haan, aveți dreptate. Nu, doamnă. Da, doamnă. Doar de data asta...
- De ce nu le spune fratele tău polițiștilor unde i-a ascuns pe copiii noștri? se răstește un bărbat la Wajid-Bhai.
- Nu vorbi cu musulmanii ăștia, zice femeia care începuse cearta, trăgându-și pallu mai aproape de gât.

Pot să-i văd buricul. E întors în jos ca o gură tristă.
- Strigă Allah-Allah la megafoane zi și noapte și niciunul dintre noi nu mai poate să doarmă.
- În numele lui Krishna, vă rog, terminați! Speriați copiii, îi zice mama femeii.
- Dacă dispare copilul dumitale, o să schimbi placa, spune femeia, îndreptând o unghie neagră lungă spre fața lui Pari, făcând-o pe Pari să-și tragă capul înapoi.
- Pot să găsesc o sută de oameni care să facă ce faci tu, uite-așa, uite-așa, țipă doamna cea fițoasă a mamei în telefon, atât de strident încât o auzim cu toții.

Doamna a dat-o pe engleză, lucru despre care mama spune că-l face atunci când se mânie foarte tare.

Maimuțele de pe acoperișul toaletei mârâie. Ammi a lui Faiz o strânge pe Farzana-Baji de umăr ca și când picioarele i s-ar fi transformat în cauciuc și ar fi gata să leșine.
- Ammi, Ammi, strigă Farzana cu ochii rotunjiți de panică, iar faldurile desprinse ale abayei i se întorc și se rotesc de fiecare dată când se mișcă.
- Îmi aduc aminte că vă datorez niște bani, îi zice mama doamnei fițoase. Ați fost foarte drăguță că nu mi i-ați reținut din salariul de luna asta.

Bărbații cu eșarfe legate în jurul feței se năpustesc asupra lui Faiz și a fraților săi. Cănile și gălețile zdrăngănesc și se ciocnesc. Faiz țipă și închide ochii și își pune mâinile la urechi.
- Madhu, chalo, hai să plecăm de aici! spune mama lui Pari.

Furia doamnei fițoase continuă să se reverse din telefonul mamei. Pari fuge la Faiz, iar Wajid-Bhai lovește un bărbat care-l batjocorea. Se iscă o încăierare, iar Faiz se lipește de Pari. Cineva strigă că-i vor face una cu pământul pe toți musulmanii, ca pe gândaci. Ammi a lui Faiz și Farzana-Baji merg clătinându-se înspre Wajid-Bhai și Faiz.
- Sunt niște copii, le spune ammi a lui Faiz bărbaților furioși. Lăsați-i în pace!
- Opriți-vă! se răstește mama lui Pari. Nu vrem să se iște o revoltă la noi în basti.

Bărbații isteți se folosesc de încăierare ca să le-o ia înainte altora și să intre la toaletă fără să plătească taxa. Îngrijitorul fuge după ei. Femeia din spatele nostru zâmbește și fața i se luminează ca și când ar fi reușit să facă un mare caca după o lungă perioadă. Faiz și ammi și frații și sora lui fug din complexul de toalete, Pari ținându-l de mână pe Faiz și mama lui Pari strigând Pari, așteaptă, așteaptă.
- Dacă așa începe Anul Nou, imaginează-ți cum se va sfârși, spune cineva.

Am și uitat că e Anul Nou.

*
Mama hotărăște că trebuie să meargă la lucru după telefonul primit de la doamna cea fițoasă.
- Toate orele astea de uitat la televizor, îmi spune ea, nu sunt gratis.

E speriată de doamna ei cea fițoasă; nu poate s-o recunoască, așa că încearcă să mă facă pe mine să mă simt vinovat.

După ce pleacă, Runu-Didi începe să spele rufe. Eu o ajut arătându-i petele de mizerie pe care le ratează.
- Gata, de-ajuns, spune ea, stropindu-mă cu apa cu săpun.

Didi agață rufele spălate la uscat, apoi ignoră celelalte treburi ca să bârfească cu prietenele ei din basti. Azi nu are antrenament pentru că e Anul Nou, când până și antrenorul ei cel sever își lasă atleții în pace.

Calculez câte duminici mai trebuie să muncesc ca să pun la loc cele 200 de rupii pe care le-am luat din tubul de Parachute al mamei:
am trudit la ceainărie șapte duminici;
Duttaram mi-a plătit jumătate din ce-a promis în cinci duminici și de două ori salariul meu adevărat de patruzeci de rupii;
cât mai am până să-mi ating ținta?

E greu de calculat, seamănă cu o problemă de matematică adevărată. Adun și înmulțesc și scad și apoi aflu rezultatul. Duminica viitoare, chiar dacă Duttaram mă plătește cu doar douăzeci de rupii, o să am cele 200 de rupii în total.

Aud zgomote furioase și ridic privirea. Pe alee, o femeie hindusă cu un sindoor pe frunte agită un polonic găurit înspre un vânzător musulman care poartă fes.
- Ce ți se pare că e casa mea? Garaj?

Bărbatul își împinge zorit căruciorul, strălucitor și frumos de la portocalele pe care le duce, dincolo de ușa ei.
- Ucigaș de copii! strigă un băiat în timp ce căruciorul vânzătorului de portocale scârțâie pe alee.

Runu-Didi îmi face semn că ar trebui să intru în casă.
- O să se întâmple ceva groaznic, simt asta, spune ea.

Nu pare speriată; niciodată nu pare. Chiar și acum vorbește calm, ca și când doar m-ar avertiza că s-ar putea să plouă și eu ar trebui să-mi iau umbrela.

Nu am chef să adun indicii despre copiii musulmani dispăruți. O să aflu totul despre ei și tot n-am să-i găsesc. Știu asta.

Mă prefac că învăț, mă gândesc la Pari și la Faiz, mă întreb dacă ammi a lui Faiz este la secția de poliție ca să ceară ca Tariq-Bhai să fie eliberat. Apoi vine vremea prânzului. Didi mă lasă să mă uit la programele de după-amiază. Joc crichet pe aleea noastră cu câțiva băieți din vecini care sunt mai mari decât mine. Moțăi un pic și în curând se face seară, iar mama și tata se întorc acasă. Eu și tata ne uităm la un meci de 20/20, pe care tata îl preferă celor de tip One Day sau Test, pentru că e scurt.

Azi e o zi așa cum erau toate înainte ca Bahadur și ceilalți să dispară, când nu eram detectiv sau băiat de ceainărie. E o zi bună, cea mai bună. Să fii detectiv e prea greu. Poate că, la urma urmei, nu vreau să fiu detectiv. Poate că Jasoos Jai se poate retrage nevătămat, bine-pa-pa-la revedere. Nu știu ce-o să mă fac când o să cresc mare. Uneori, când mama îmi vede notele, spune că Pari o să fie ofițer al Serviciului Administrativ India, un administrator regional sau ceva de felul ăsta, iar eu voi fi lacheul ei. -

*
Târziu în noaptea aceea mă trezesc auzind bătăi în ușă și plânsete și urlete. Tata se ridică din pat și bâjbâie în întuneric până când găsește întrerupătorul. Becul galben e furios că l-am trezit și fâsâie și trosnește.
- Au venit JCB-urile? întreb eu.
- E cutremur? întreabă Runu-Didi.
- Afară, strigă tata.

Mama ia tubul de Parachute. Îl leagă de pallu. Se apleacă și privește bocceaua noastră cu lucruri de valoare de lângă ușă. Așteaptă de aproape două luni exact momentul de față, dar mama nu o ia.

Dăm buzna pe alee. Vecinii noștri dau și ei năvală din case, unii ducând torțe. Luminile surprind ochii speriați ai caprelor și ai câinilor.
- Așteptați aici, spune mama, împingându-mă aproape de Runu-Didi.
- Poate că djinnul tău a mai răpit pe cineva, spune Didi.

Mă uit într-o parte și alta a aleii, imaginându-mi un djinn care trece șuierând prin aer către noi, și pe undeva sper, pentru că stau lângă Runu-Didi și pentru că Didi e mai mare și mai înaltă decât mine, s-o ia pe ea în locul meu. Te rog, te rog, te rog.

0 comentarii

Publicitate

Sus