Babette reîncărcată

Cînd, prin 30 decembrie 2005, ne suflecam mînecile pentru a pregăti două chestii (rulada mare de curcan cu prune, caise şi pinoli, dar şi vreo 4.800 de semne pentru prima rubricuţă din 2006), nici nu puteam bănui ce ne aşteaptă după colţ. Ne copleşise bucuria din mai multe motive. Întîi: cei dragi erau sănătoşi şi cît de cît mulţumiţi; doi: anul din care mai rămăsese o zi fusese, la un bilanţ relaxat, poate cel mai bun din viaţa noastră din toate pdv; şi nu în ultimul rînd: ruladele mici de curcan cu prune uscate şcl ieşiseră chiar mişto de Crăciun ("amice, te-ai scos; zic să te laşi de savanterii şi să te-apuci de făcut bani cu un restaurant"). Plus că ne-am văzut în sfîrşit visul cu ochii: filmul lui Gabriel Axel, Babettes goestebud. Căci după ce ne-am văicărit şi milogit pe unde am putut preţ de cîteva luni, doar-doar ne-o cadorisi cineva cu Ospăţul Babettei, astrele şi îngeraşul Paula au conspirat, şi-au unit forţele cu video-ul lui Marius şi iac-aşa n-am încheiat anul fără a ne împlini astă aprigă dorinţă de cine-gastrofili.

Numai că, fix ultima dimineaţă din 2005 ne-a lovit ca un trăsnet şi ne-a preschimbat brusc într-un aparţinător îngrozit. Drept pentru care întreg Weltanschauung-ul ni se răsturnă cu 180 de grade din piscul etajului 6 de la spitalul judeţean. Ce rubricuţă culinară, ce comentarii de film bunicel?! De la neurochirurgie lucrurile se văd nu vrem a vă istorisi cum. Cu stomacul cînd strîns, cînd leşiat de spaimă, de milă, de grijă, n-am mai putut pune mîna nici pe cratiţe, oale, tigăi, nici pe vreo filă de carte şi nici pe tastatură. Am stat cu ochii ţintă în gol şi-am mestecat aiurea în chip de mic dejun, prînz şi cină doar orbit professional verde. Ni s-au şters de pe creier şi rubrica, şi bucuria de a o fi văzut personaj de film pe Babette Hersant, marea doamnă a bucătăriei franceze, autoexilată la 1871 în nordul Danemarcei, şi speranţa că i-am putea cîndva ajunge din urmă talentul. Da' ce zicem talent, cînd toţi spun c-a fost o mare artistă, un geniu culinar pe bune. Vă mărturisim că ni s-a spulberat, preţ de vreo 10 zile, orice chef, că ne-a cam pierit umorul (cît era), că nici scrisul, nici cititul, nici vorbitul, nici mîncatul, nici dormitul nu ne-au dat ghes. Pe scurt, ne-au amorţit simţurile şi dintr-odată viaţa n-a mai avut gust.

Dar cum toate s-au sfîrşit cu un fel de bine, ne-am revenit în fire şi am luat de la capăt trebile lăsate de izbelişte. Între multe altele, chiar rubricuţa pe care o restartăm acum destul de chinuit. Pentru că n-avem încă destul cocs în cuptoraş şi simţim o sleială prin vase, vă îmbiem pe moment cu un aperitiv semipreparat, spre a lăsa festinul cu supă de ţestoasă, cu prepeliţe flambate în cognac şi aşezate în paneraşe de foietaj (cailles en sarcophage), cu icre negre şi Veuve Clicquot de la 1860, cu salată de andive şi tort de fructe glasate pe săptămîna viitoare, cînd tragem nădejde că ni s-o mai învigora iepicu'. Căci frumoasă poveste ştie să spună Isak Dinesen, deci Karen Blixen, în nuvela ce-i servi drept scenariu oscarizatului său compatriot, Gabriel Axel. De-astă dată nu fu vorba despre vreo fermă africană şi nici despre înfierbîntarea sufletelor prin Kenya, ci despre Nordul mohorît şi aspru, unde simţurile au cam îngheţat din foarte multe pricini, dar şi pentru că în Jutland tronează peste prînzuri în chip de regină o fadă supă de bere cu pîine în care plutesc stinghere 5 bucăţi de calcan afumat. Moartea pasiunii şi-a tuturor gusturilor pînă la Dumnezeu! Oh, cîte tristeţi şi tînjeli zac ani la rînd înăbuşite în aburii credinţei, pînă cînd franţuzoaica refugiată în sătucul Vossborg prăvăleşte asupra micii congregaţii pioase un ospăţ stil Café anglais, ca o furtună cu ploaie caldă de vară, ca o împrimăvărare în miez de iarnă.

Cine-i, de fapt, Babette Hersant veţi afla săptămîna viitoare. Tot atunci om dezvălui şi de ce lasă ea Parisul pentru sărăcana Jutlandă, cum trăieşte franţuzoaica vreme de 14 ani în gospodăria feciorelnicelor, cuvioaselor băbuţe Martina şi Philippa, dar mai ales de ce festinul ei de mare clasă preschimbă în seara de 15 noiembrie 1885 suflete şi gînduri prin ceea ce s-ar putea numi deşteptarea gustului. Adică savoare. Căci numai pentru francezi savoir şi saveur sînt una, ca să strecurăm şi-un pic de savantlîc demult răsuflat. Dar mai vrem a adăuga ceva în chip de măslină pe aperitiv, spre a ne băga puţin în seamă. Că în clipa cînd ne-am reîntors acasă de la etajul 6 şi-am văzut că dracu' nu-i chiar negru şi că tot răul fu şi spre un bine, ne-am strecurat seara în şpais (i.e. cămară), am tăiat o felie mare de pîine neagră, am uns-o cu untură, am presărat-o cu sare şi boia şi, după zeci de ani, ca-n pruncie, am înfulecat-o cu o poftă mai mare decît dacă însăşi Babette Hersant ne-ar fi ospătat pe 10.000 de franci la Café anglais din Paris.




V-am tot dus cu zăhărelul vreo două luni şi v-am făcut poftă cu bunătatea de film danez făcut în 1987 de Gabriel Axel şi oscarizat în 1988 (cel mai bun film străin). Săptămîna trecută v-am servit un aperitiv despre cît de greu l-am găsit, dar şi despre împrejurările cu gust amar în care Ospăţul Babettei ne-a mai îndulcit mîhnăciunea. Deşi Babettes goestebud nu-i o capodoperă (părerea noastră!), un cine-festin tot reuşeşte să fie, spre a intra în competiţie cu o categorie întreagă de food movies. Şi, zic specialiştii, spre a le bate pe toate la puncte. Ospăţul danezului, gătit cu măiestrie după nuvela priceputei Karen Blixen, are tot ce-i trebuie pentru a îndestula multe gusturi. Poate nu pe cele mai ţîfnoase, care ar vota nu cu el sau cu Chocolat-ul lui Lasse Hallström, ci cu marea crăpelniţă a lui Marco Ferreri (La grande bouffe, cum ar veni) sau cu Vatel-ul ultra-rafinat al lui Roland Joffé sau cu demenţa perversului de Greenaway din The Cook, the Thief, his Wife and her Lover. Greu de spus ce am alege. Poate că-n iarna asta ne-ar înviora mai mult filmele nordicilor, care descoperă cum viaţa are gust în Sud (Mexic, Franţa) şi decongelează simţuri, suflete, prejudecăţi printr-o simplă sorbitură de ceva fierbinte ca pasiunea (ciocolată, supă de broască ţestoasă). Şi-acum, că ne-am dezgheţat, ba ne-am şi încălzit un pic, să vă povestim, aşa cum am promis, ce face Babette Hersant în nuvela lui Blixen, în filmul lui Axel sau poate că în chiar realitatea de acum 100 de ani şi ceva. Deci.

Cică trăia odată (pe la începutul lui 1800), în sătucul Vossborg din Jutland, care-i în nordul Danemarcei, un pastor văduv. Şi pastorul avea două preafrumoase fete. Pe una o chema Philippa, pe cealaltă - Martina, semn că piosul bărbat le închinase pînă şi numele pe altarul credinţei, ofrandă pentru Luther şi Melanchton. Cei trei şi micuţa congregaţie de fideli îşi duceau traiul umil printre ceţuri înfrigurate, într-un fel de sărăcie curată, demnă şi plină de cumpătare, îmbogăţită de lecturi cuviincioase şi muzică blîndă. Zilele se scurgeau una după alta, toate la fel, fără nici o zvîcnire. Vestea despre frumuseţea şi virtutea celor două fete trecuse de marginile satului, dar numai întîmplarea îi aduse pe rînd la Vossborg pe chefliul ofiţer Lorens şi pe cîntăreţul Achille Papin din Paris. Primul se îndrăgosti de Martina, cel de-al doilea, de privighetoarea Philippa. Deşi ele ar fi răspuns chemării dragostei şi s-ar fi căsătorit cu cei doi trimişi ai sorţii, pastorul nu îngădui o asemenea faptă. Aşa că anii trecură, pastorul muri, iar surorile rămaseră pururi fecioare, cu inima tînjindă şi totuşi resemnată.

Şi iată că sîntem în 1871, într-o toamnă aspră, cînd orologiul sună noaptea jumătate şi la poarta căsuţei celor două bătrînele bate cineva. E Babette Hersant. Aflăm despre ea doar că-i o femeie zdrobită de urgia Comunei, cu bărbatul şi copilul împuşcaţi în plină stradă. Pentru că vrea să uite Parisul, Franţa şi toată viaţa dusă pînă atunci, sfătuită de amicul Papin, Babette vine la capătul lumii, în raiul îngheţat, dar plin de bunătate şi cucernicie din casa pastorului. În schimbul găzduirii, ea le găteşte şi le face menajul cuvioaselor Martina şi Philippa, fără a le ieşi din cuvînt, vorbind drămuit şi supus, punînd smerită la fiert, în fiece zi, o zeamă lungă de bere cu pîine strecurată şi cu bucăţi răzleţite de peşte uscat. Aşa trec unul după altul 14 ani, fără să se întîmple nimic. Un singur fir o mai leagă pe Babette de Paris: biletul de loterie. Aşa ajungem în toamna lui 1885, cînd peste doamna Hersant se prăvăleşte ca un trăsnet vestea că a cîştigat premiul cel mare de 10.000 de franci. O avere. Şi-o singură dorinţă. Babette le cere protectoarelor sale un favor: să pregătească ea însăşi cina din 15 noiembrie, cînd se împlinesc taman 100 de ani de la naşterea pastorului, iar fiicele doresc să-i facă pomenirea printr-un modest ospăţ cu 10 invitaţi (ce-a mai rămas din mica turmă de credincioşi, tot mai acriţi şi arţăgoşi), başca ducesa (ori contesa) de la castelul din vecini şi nepotul ei, nimeni altul decît Lorens, ajuns mare general la curtea svedă, bărbat de lume, umblat prin toată Europa. După îndelungi frămîntări, bătrînelele zic da.

În clipa însă cînd la ţărm trag bărcile încărcate cu minuni nemaivăzute aduse pe-un vas direct din Franţa, cum ar fi o uriaşă broască ţestoasă, o colivie cu prepeliţe, coşuri şi lădiţe cu fructe şi legume exotice, ditai lăzile în care auzim doar cum zornăie şi clincăne porţelanuri, cristaluri, argintării, sticle cu băutură, ba vedem chiar un calup mare de gheaţă, cînd preţiosul transport e cărat şi depozitat în searbăda bucătărioară a pioaselor protestante şi cînd lăzile încep să se desfacă, spre a lăsa pradă ochilor şi nărilor culori, forme, arome, abia atunci deci se dezlănţuie teama. Oare nu cumva diavolul vrea să-i încerce pe bătrînii puritani din Vossborg, aţîţîndu-le gustul şi celelalte simţuri cu toate aceste bunătăţi ce-o să poposească pe cerul gurii? Dacă sub chipul tăcut, de-o frumuseţe înăsprită, al franţuzoaicei Babette, se-ascunde Lucifer însuşi?



Unde-am rămas săptămîna trecută? La cum se apucă Babette Hersant să pregătească megafestinul pentru pioşii puritani din Vossborg. Dacă-a chiulit cineva, să repeţim ce-am pus la mijotat: 12 prepeliţe, ţestoasa uriaşă, andivele, ierbăraiele nemaivăzute prin Iutlandia, untul, coniacul şi multe mirodenii aduse din raiul franţuzesc al cerului gurii. Sau poate, ferească Domnul, din iadul destrăbălatului Paris. Aşa presimt preacucernicii cînd pe la nări încep să le treacă valuri, valuri, nemaimirosite arome din bucătăria unde vrăjitoarea Babette pune toate cele la clocotit, opărit, fript, copt, perpelit, flambat, topit, rumenit, prăjit, înăbuşit, caramelizat, glazurat, precum odinioară Marie cu baia ei de fiert pe aburi (bain Marie, fetele bunicuţei, nu benmarin! Aţi percutat?). De-acolo, din bucătărioara pricăjită a băbuţelor Martina şi Philippa, doamna Hersant nu iese nici o clipă, pentru că vreme de cîteva ceasuri, din ce în ce mai însufleţită, mai întinerită şi înfrumuseţată, ea îşi dă adevărata măsură şi scoate din cuptor, de pe plită, de la gheaţă, din lăzi şi din panere bunătăţi după bunătăţi, care le răvăşesc uluiţilor oaspeţi cele cinci simţuri şi parte din credinţă.

Stingheri, ba chiar înfricoşaţi, protestanţii din Vossborg trag la început cu ochiul spre gurmeul gurmeţilor, Lorens, generalul umblat prin lume, singurul care înţelege ce miracol se întîmplă în miez de noiembrie într-un sătuc de la marginea lumii. Doar el poate să geamă, transportat de melancolie şi desfătare, după prima sorbitură de supă din broască ţestoasă cu bulete: "Mmmm, o adevărată supă de broască ţestoasă, cum n-am mai mîncat de ani de zile". Iar cînd imediat după aceea toţi gîl-gîl un păhărel de licoare parfumată, dă şi el glas plăcerii: "Aaaah, un Amontillado autentic!". În ăst timp, fidelii pastorului care o viaţă-ntreagă n-au băut decît apă şi-au îmbucat pe sponci îşi şoptesc unii altora, descumpăniţi: "Nu uitaţi, ne-am pierdut gustul, de parcă n-am avut niciodată simţuri. Să ne rugăm Domnului". Dar după ce poposesc de pe farfurioare pe limbile lor pîiniţele cu caviar şi smîntînă, însoţite de o şampanie Veuve Clicquot ("Ooooh, din 1860!"), obrajii li se îmbujorează tot mai tare şi ochii-ncep să le sclipească ghiduş. Minunile însă nu contenesc să vină în cascadă dinspre bucătărie, aduse de ţărănuşul Eric, din ce în ce mai ager şi mai voios.

Şi iată zburînd spre gurile căscate ale mesenilor muţi de uimire 12 prepeliţe crocante, zăcînd fiecare cu aripile, gîturile şi capetele lor micuţe în cîte-un cuibuşor din foietaj, delicatesă pe care geniul culinar al Franţei o numeşte cailles en sarcophage, servită cu un Clos de Vougeot ("Uuuh, din 1845!"). Vreţi să aflaţi cum pregăteşte Babette prepeliţăraia? Atîta bucătărie mai ştim şi noi ca să ne dăm seama că mai întîi ea dezosează păsăretul (minus aripile şi copănelele), că apoi pregăteşte ca o alchimistă licoarea în care o să se perpelească mîndreţe de înaripate (1 lingură de unt, un snop de hasmaţuchi, 3 linguri de coniac, maizena, adică fecule de porumb, dacă nu v-aţi prins, sare, piper şcl), că separat pune la cuptor un aluat pufos în care-o să scobească 12 cuiburi. Unde ne-am poticnit? La faza cu umplutura. Nici să ne omorîţi nu ne-am putut prinde ce întristarea noastră vîră madam Hersant în prepeliţele nude şi desfăcute-n două. Din ce sînt făcute rondelele negre (unele) şi alb-rozulii (altele) depuse cu evlavie în piepţii fără oase? Am întrebat în stînga, în dreapta, pe la case mai mari. Am descris chestiunea de-a fir a păr. Nimic. Toată lumea s-a recunoscut înfrîntă. Semn că pe Bega, Bahlui şi Dîmboviţa tre' să mai curgă multă apă pînă s-auzim susurul finuţ al Senei.

Dar taman cînd, precum o doamnă, eram gata a ne băga picioarele în misterul umpluturii ce ne ţinea rubricuţa în loc, iată că ne sări în ajutor fratele Gugîl şi ne-o servi pe harnica Lise Willar, care avu cîndva nebunia să transcrie pe web, într-o simţită cronică de film, două reţete din festinul Babettei: prepeliţele noastre în chip de mumii şi pîiniţele (blinele) Demidoff (alea unse cu smîntînică şi caviar). Deci din ce credeţi că era corola de minuni? Din trufe negre şi ficat de gîscă. Na, aşe! După care, păsăruicile se leagă cu aţă, se lăfăie puţin în sosuri de unt subţiate cu coniac, alături de alte trufe, de ciuperci şi ierbotănii. Iar spre final, aşezate smerit în cuibulanele de aluat, sînt date oleacă la cuptor. În clipa cînd Laurens îşi primeşte sarcofagul înmiresmat şi rupe cu două degete, ca pe-un ghiocel, capul crocant al faraonesei arămii, spre a-i sorbi dintr-o suflare creierul, apoteosis-ul îi gata atins. "Mmmuuuoooaaaiiih!" Într-un singur loc pe pămînt, doar mîinile şi închipuirea unui artist fără pereche pot naşte o asemenea capodoperă: la Café anglais din Paris, unde pînă-n sîngerosul 1871 a gătit pentru cea mai selectă lume o bucătăreasă de geniu, dispărută fără de urmă. V-aţi prins cine şi de ce şi-a făcut praf 10.000 de franci pe-o cină pentru doişpe meseni? Dacă da, atunci ia mai luaţi un supliment, căci, deşi vi se pare că lungim cam mult zeama şi frecţionăm excesiv menta, ospăţul încă nu s-a terminat.



N-am mai pus Food movies 3 ca să nu ziceţi cumva că supa-i cam chioară de atîta lungit. Dar, vă place, nu vă place, noi tot povestea megastarului bucătăriei franceze şi mondiale, pre numele său Babette Hersant, din filmul lui Axel, danezul, o dăm în clocot. Ce-i drept, unul final şi cu o mică dregere. Pe post de smîntînă cu gălbenuş (ca la noi, la România), spre a nu vă paradi trigliceridele, o să frecăm o interpretaţiune, căci un întreg tratat de filosofie stă pitulat într-o prepeliţă crocantă umplută cu trufe şi ficat de gîscă ori într-un sufleu cu sos de coniac. Nu trebuie înfierbîntate mari hermeneutici ca să vă prindeţi ce uriaşă lecţie despre, hai să le spunem, gustul vieţii ori bucuriile simple pluteşte într-o supă de ţestoasă sau într-o şampanie veche. Care va să zică, hedonizăm, hedonizăm. Să vă strecurăm nişte cirenaici? Să înăbuşim 2-3 epicurei? Sau să vă frăgezim un eudemonism? Nu vă-nfricoşaţi, căci nu voim a vă face creierii aspic cu mult călitul nostru curs scurt de cultură mare pentru şcoala populară de artă.

Deci, aşaaaa. Ajung mesenii lui madam Babette la faza cînd generalul Lorens recunoaşte în rumeneala prepeliţucilor semnătura de neconfundat a unei bucătărese geniale de la cel mai luxos restaurant parizian, Café anglais, şi avansează ideea că o cină ieşită din preţioasele-i mîini e ca o, cităm, "aventură amoroasă". Chestie care-i pietrifică pe cei 10 cuvioşi cu bujori în obrăjori, cu ochi tot mai sclipinzi şi cu limbi tot mai dezlegate. Ei amuţesc, însă numai o clipă, pînă cînd în scenă intră o salată de andive cu felurite ierbuline, însoţind un sufleu şi-un sos de coniac, după care urmează ca-ntr-o cavalcadă prăjitura ornată cu fructe glasate, cu frişcă şi c-un trandafir roz înfipt în pisc, exoticale nemaivăzute prin gheţurile Iutlandei, cum ar fi ananasul, strugurii uriaşi, papaya, smochinele şi, tîgîdîm-tîgîdîm, cohorte de brînzeturi. Peste acestea din urmă se prăvăleşte o sorbitură digestivă de şampanie dulcuţ pişcătoare, pe care preacucernicii n-o mai confundă cu ţitronada, ca la-nceput, ci, dimpotrivă, plescăind zelos, dau glas bucuriei de a fiinţa, fiecare după puteri şi limite fireşti.

Cel mai copleşit de trăiri, amintiri, regrete, nădejdi e ghinărarul. Ce descoperă el desfătîndu-se la un praznic ca pe vremuri? Că şi-a irosit viaţa alegînd greşit. Că, totuşi, nimic nu-i pierdut şi că minunile-s cu putinţă, fie doar şi-n închipuire. Că iubirea i-a rămas neştirbită, căci la spartul cinei o priveşte vrăjit în ochi pe băbuţa căruntă, şi nu pe bălaia fetişcană de acum 40-50 de ani. Că e din nou tînăr, chiar dacă se întoarce resemnat acasă. La fel simt, fără să scoată vreun cuvînt, şi fiicele pastorului, gazdele ospăţului, Martina şi Philippa, bătrînelele despre care a mai fost vorba. Ele n-au ieşit nici un pas din Vossborg, nu s-au abătut nici o clipă de pe calea asprei lor credinţe şi nu vor pleca niciodată niciunde. Sînt doar două mieluţe, care, în supuşenia lor, se înfiorează brusc, de parc-ar veni primăvara. Cît despre cei 10 puritani mititei, uscaţi ca nişte scrumbii, arţăgoşi, rîncezi, ticăiţi, înăcriţi... Ei bine, pentru domniile lor începe ceva absolut nou. Abia acum, după ce s-au îmbujorat de plăcere şi s-au înfierbîntat de savori, ei presimt că toată viaţa au fost cumva morţi. Pe măsură ce le pătrunde în trup, înghiţitură după-nghiţitură, minunea trăitului, ei devin, ah, în doar cîteva ore, ca prin miracol, frumoşi, vioi şi proaspeţi, dar mai ales buni. Dăm în clocot patetismul şi mai adăugăm că în seara zilei de 15 noiembrie 1885 turmuliţa de credincioşi are o străluminătură pe cale bucală: descoperind savoarea ultrarafinatelor mîncăruri, celor zece li se deschide pofta de-a fi vii. Însufleţiţi, ei se văd cu adevărat unii pe alţii, îşi vorbesc, se mărturisesc, îşi cer iertare. Ce mai! Se iubesc.

Dar Babette, zîna cea bună, dalba magiciană a bolurilor şi tingirilor pariziene, care şi-a lăsat lumea, venind să moară, într-un fel, la Vossborg? Ei ce i se întîmplă? Tocmai ei, care-a pregătit miracolul preţ de cîteva ore, ei pare că nu i se întîmplă nimic. Sau i se întîmplă, de fapt, totul. Ca să înţelegeţi ceva din zvîrcoliturile gîndirii noastre, hai s-o comparăm, cum au făcut şi alţii, cu vrăjitoarea ciocolateriei, Vianne, din dulceaţa de film a lui Hallström. Franco-mexicana jucată de senzuala Binoche răvăşeşte cu aroma aţîţătoare a ciocolatelor sale un sătuc ultracatolic din Franţa anilor '50, închis, meschin şi ursuz. Şi, în final, după ani de rătăciri prin lume, se aşază, îşi găseşte rostul taman acolo, pentru că e iubită de toţi, ba îl capătă drept bonus şi pe înfocatul Johnny Depp, artistul şătrar. În timp ce Stéphane Audran, Babette a noastră din Paris, pare să nu cîştige nimic cu frumuseţea ei împietrit resemnată. S-o credeţi voi! Şi-a făcut praf toţi cei 10.000 de franci de la Loterie, dar le-a dăruit celor 12 îngheţaţi din nord ceva mai preţios decît uriaşa-i avere preschimbată într-un festin à la Café anglais: gustul şi bucuria vieţii. Şi a primit înapoi ceva la fel de nepreţuit: gustul şi bucuria vieţii. V-aţi prins ce bolborosim? Dacă da, bine. Dacă nu, nasol.


(Articol preluat din Suplimentul de cultură, februarie 2006)