De fiecare dată mă aplecam cu diligenţă asupra subiectului şi, din mândrie profesională născută peste noapte, nu mă lăsam până nu ofeream o sugestie de care să fiu mulţumită. Bineînţeles că a doua zi culegeam feed-back cu inima cât un purice, simţindu-mă direct răspunzătoare de succesul agapei respective. Am avut noroc până acum: ori am avut mână bună ori în jurul meu vieţuiesc doar persoane extrem de bine crescute.
Nu mi-a plăcut niciodată cuvântul "restaurant". Are un foşnet pretenţios şi neprietenos ca celofanul la flori. În toată această aventură culinară termenul care mi-este instinctiv aproape este cel de cârciumă. Indiferent că povestim de un aspirant la Michelin sau birtul de vis-a-vis de piaţă.
Aşa că la invitaţia dragei de Nicoleta şi a dragului de Răzvan o să povestesc din când în când despre cârciumi. Interesul meu pentru mâncare / gurmanderie / bucătărie s-a transformat în pasiune, cu tot altruismul şi dorinţa de a o împărtăşi. În nici un caz nu-mi propun să emit sentinţe, recomandări sau clasificări. Nu mi-am propus reguli sau o ordine anume, doar ordinea ultimei pofte.
Vara de sâmbăta trecută
Îmi plac cârciumile. Toate cârciumile. Pentru că îmi stârnesc ceva: afecţiune, plăcere, dezgust, entuziasm, oroare. Orice în afară de dragoste. Ceea ce era adevărat până sâmbăta trecută.
M-am îndrăgostit de o cârciumă aşa cum se întâmplă îndrăgostirea de obicei - fără să te aştepţi şi fără să alegi persoana potrivită. N-a fost nevoie să-şi decline identitatea, funcţia sau motivul pentru care a apărut în acel loc în acel moment. „Micul Golf” - nici măcar acum nu sunt sigură că aşa o cheamă pentru că nu are nici un semn, nici o firmă, dar mă bazez pe onestitatea prietenilor - este o cârciumă în 2 Mai, pe plajă, la 20 de metri de mare.
Locul nu pare să fi fost atins de vreo încercare de a-i spoi substanţa - practic nu există decor, doar mese şi banchete din lemn de brad geluit. Prietenos. Dacă mai vrei pâine sau o jumătate de lămâie te duci la bucătărie şi îţi iei sau ceri frumos dacă nu-s la îndemână.
Acolo m-am bucurat de un borş de colecţie şi de impresia că dacă aş fi încercat să mă aşez aproape la orice masă mi s-ar fi făcut loc fără multă vâlvă. Poate nu la masa unde gesticula nervos cel care, auzind de borşul pescăresc de aici s-a gândit să-şi impresioneze amicii cu un snobism invers - drept care i-a târât până acolo în maşina de firmă numai ca să constate că delicatesa se terminase.
Borşul acela minunat, peste care se rostogolise conţinutul unei cănuţe cu mujdei, era populat cu peşti de toate felurile - mici şi mari şi mulţi, fiecare lingură un ou Kinder cu surprize. Surpriza ultimei linguri e că tot ce-ţi poţi dori în continuare e tot peşte. Aşa că ne-am supus şi, cu lăcomie grozavă, am comandat fiecare un alt soi - noroc că eram mai mulţi prieteni, să putem gusta din toţi: hanus, scrumbie, laban, calcan şi, la recomandarea Dorei (nu poţi să contrazici o femeie însărcinată care are bunătatea să te servească la masă), pisică de mare. Diferenţa între pisica de mare şi cea de uscat este că cea de mare face comesenii să toarcă mulţumiţi.
Nimic special cu peştii aceştia, nici un sos sofisticat, nici o mizanscenă somptuoasă. Doar impresia că au sărit dintre alge direct în tigaie şi că eşti norocos să te fi aflat în preajma.
În altă zi, de fapt noaptea pe la 11, am descoperit că banalul caşcaval pane se transformă la "Micul Golf" din broască râioasă în prinţ. Crusta crocantă în proporţie fără cusur cu miezul curgător şi parfumat m-au făcut să-mi reconsider repertoriul de delicatese.
Dar mai bine mă opresc - aceasta e o mică poveste inutilă, zilele acestea "Micul Golf" s-a închis până vara viitoare. Are sens însă să legi lucruri frumoase şi inutile de 2 Mai, nu-i aşa?