Între acte

O noapte de miercuri, noapte italiană. Este ora 23 şi eu mă plimb cu taxiul după ce am fost la un restaurant italienesc, unde ne-am stăvilit pofta de pizza calzone şi tagliatelle alla carbonara. Despărţindu-mă de gaşca de prieteni, mă îndrept acum spre meleaguri mai cunoscute, casa bunicii, unde ştiu că întotdeauna sunt mâncăruri aromate cu praf de familiaritate şi condimente uşor picante de unicitate.

Drumul în sine are însă azi ceva deosebit, ceva ce n-am mai trăit, care mă face să las la o parte reveriile culinare pentru un scurt timp şi să investighez schimbarea.

Niciodată în nenumăratele mele drumuri nu am mai observat cât de straniu este Bucureştiul noaptea. Nu m-am mai simţit niciodată o simplă spectatoare în propriul oraş. Simt o profundă detaşare de realitate, de lumea exterioară maşinii şi pot să privesc în voie străzile scăldate în lumina aproape ireală a felinarelor. La această oră, cartierele rezidenţiale ale capitalei sunt aproape pustii. Constat cu uimire că majoritatea autobuzelor sunt goale, că magazinele cu program continuu nu au clienţi şi că nu sunt amatori de aer liber.

Taxiul se opreşte la semafor. În spate, nu mai este nici o maşină. Şoferul este tăcut şi la radio se aude o melodie cântată de Pet Shop Boys, ca o coloană sonoră a unui film cu tematică citadină. Maşina porneşte din nou. Privind pe geam, văd cum se derulează o bandă, imaginea unui pom de pe marginea trotuarului aparent repetându-se la nesfârşit. Un Bucureşti pictat în nuanţe de gri, portocaliul luminii artificiale şi neonul firmelor luminoase mi se înfăţişează în toată splendoarea lui şi-mi trece prin minte comparaţia cu un bătrân ostenit de repetarea aceloraşi evenimente la nesfârşit, respirând adânc în pauza dintre acte.

Taxiul întoarce într-o străduţă şi văd în sfârşit câteva pâlcuri de oameni. Sunt cu toţii tineri, străbătând trotuarele într-un pas agale, de plimbare. Ceva mai încolo, doi bărbaţi închid uşile unei vulcanizări, iar un puşti încă se mai chinuie să strângă o grămadă de nisip într-o roabă.

Încântată de redescoperirea omenirii, mă sprijin de spătarul banchetei şi dau drumul gurii de aer pe care nu-mi dădusem seama că o ţineam prizonieră. Rămân totuşi fascinată de amalgamul de umbre şi lumini artificiale proiectate pe asfaltul vălurit al capitalei. Colţuri cufundate în beznă, copaci cenuşii, stâlpi de un gri rece şi neatrăgător, oaze de lumină de un portocaliu palid şi fals, tabloul citadin e pictat în culori dramatice, ale căror nuanţe superficiale, şterse şi impersonale strică efectul şi atenuează impactul asupra privitorului.

Somnolenţa oraşului îl distinge de celelalte capitale europene, prin păstrarea unui aer de orăşel provincial, tradiţional. Nota aceasta de originalitate estompează parcă din falsitatea elementelor moderne, a magazinelor universale cu firme şi preţuri orbitoare, din monstruozitatea stâlpilor de iluminat inestetici, construiţi în grabă, din betonul cărora răsar bare metalice din consolidarea acestora.

La fel de şocantă ca o ploaie în iulie, imaginea unui magazinaş m-a făcut să-mi întorc capul. În mijlocul unei pete de umbră, un magazin mic, particular, arunca un evantai de lumină caldă, primitoare, în stradă. Deşi tot restul străzii părea părăsit, în acest magazin erau adunaţi mai mulţi oameni, aşteptând într-o coadă ordonată să fie serviţi, de parcă recunoşteau nota de exclusivitate a locului şi de parcă ştiau că nici un supermarket nu se va ridica la nivelul acelui magazinaş, aproape chioşc, din mijlocul unei străzi întunecate.

Dar iată că aproape am ajuns. Pe strada bunicii mele, frunzele lasă urme dantelate pe asfalt şi încep să ies din amorţeala care m-a cuprins. Străzile sunt din nou nişte simple străzi, lumina este cea pe care o cunosc dintotdeauna, asfaltul nu mai are nuanţe reci şi calde, iar cântecul de la radio s-a schimbat. Bucureştiul m-a atras din nou în vortexul lui de superficialitate, din care mi-a fost permis pentru un scurt timp să ies. Bătrânul oraş este prins în Actul n+1, iar evenimentele se repetă, cu aceeaşi nonşalanţă şi monotonie de până acum.

Este timpul deci să părăsesc capsula izolantă a taxiului şi să bat la uşa bunicii. Ca de fiecare dată, uşa este descuiată, în continua aşteptare a oaspeţilor, şi încă de când păşesc în hol pot simţi acea căldură întâlnită doar în propriul cocon de iubire, în propriul univers. În bucătărie miroase a condimente proaspete, a ierburi şi a mâncare proaspăt scoasă de la cuptor. După o călătorie prin capitala rece şi impersonală, sufletu-mi zgribulit se încălzeşte la flacăra ospitalităţii şi iubirii pe care orice copil îl poate găsi doar în casa bunicii.