Amintiri toscane

În compania unui pahar de vin "Chianti Classico" pe care prietena mea Cristina mi l-a adus din ultima sa călătorie pe meleaguri italiene, încerc să vă povestesc câte ceva despre oamenii întâlniţi în locurile toscane pe care le-am vizitat.

Chianti şi Brunello di Montalcino sunt renumite vinuri toscane exportate în multe state şi poate le-aţi gustat deja. Chianti este un vin al cărui stil diferă funcţie de vârstă (poate avea mai mult de 10 ani vechime) şi de zona în care este produs (şapte în conformitate cu DOCG, "Denominazione di Origine Controllata e Garantita"), şi totuşi despre care se poate spune întotdeauna că este un vin roşu foarte sec, cu un puternic gust de fructe, care se comportă foarte bine împreună cu mâncarea.

Bucătăria toscană include fripturi la grătar precum Bistecca Fiorentina, vânat, fructe de mare şi multe legume crude sau pregătite la abur asezonate cu ulei de măsline şi puţin usturoi. Printre legumele specifice acestei zone se evidenţiază: fasolea boabe (de mai multe tipuri), anghinarele, asparagusul şi spanacul.

Uleiul de măsline este nelipsit, stropind din belşug carnea, legumele, pâinea... Pâinea toscană este pregătită fără sare lăsând astfel condimentele felurilor principale de mâncare să iasă şi mai mult în evidenţă. Crostini, acele binecunoscute tartine din pâine prăjită sunt specifice acestei regiuni iar pastele consumate aici sunt de obicei proaspete, pregătite în casă.

Pentru prima dată, am descoperit bunătăţile toscane şi bucatele gătite tradiţional într-un restaurant izolat, situat într-un peisaj deosebit, cu nişte dealuri generoase. Acesta aparţinea de fapt unui centru de recuperare al tinerilor dependenţi de droguri. Cei consideraţi a fi recuperaţi şi gata să fie redaţi societăţii aveau ca ultimă etapă a programului privilegiul de a servi în acest restaurant. Tinerii care-şi redescoperiseră aici dorinţa de viaţă îi întâmpinau bucuroşi pe oaspeţii de la mare sau mică depărtare având grijă de ei şi apreciind orice zâmbet sau vorbă bună.

Se gospodăreau cu totul pe plan local şi bucatele gustoase ce se serveau în restaurant proveneau din legume crescute în grădina lor, brânzeturile erau pregătite într-o mică "lăptărie" proprie... Tot ce se servea acolo era pregătit cu foarte mult suflet – dacă înţelegeţi ce vreau să spun...

Având curiozitatea să vizitez mica capelă din vecinătate, am văzut acolo câţiva tineri care erau într-un stadiu mai puţin avansat de recuperare, rugându-se în tăcere cu ochi mari şi trişti să-şi regăsească puterea de a face faţă încercărilor viitoare...

Am înţeles atunci (de la colegii de la Universitatea din Bologna) că sunt mai multe centre de acest fel, în locaţii izolate care din când în când îşi deschid porţile pentru vizitatori, realizând astfel un schimb de idei, benefic ambelor părţi. Niciodată până atunci nu mă simţisem "adoptată" şi "acceptată" atât de rapid. Un băiat şi o fată care, deşi de vârsta mea păreau mai în vârstă, m-au abordat curioşi. Au simţit nevoia să-mi povestească despre ei şi evoluţia lor, despre program şi despre planurile de viitor... iar eu simţeam nevoia să-i încurajez, să-i felicit pentru hotărârea lor de a lua totul de la capăt...

Chiar dacă eram practic o străină pentru ei, mă lăsau să-i cunosc mai profund decât mă aşteptam. Eram vădit mişcată de toate suferinţele şi experienţele lor, dar nu puteam face prea mult... De fapt, nu-mi cereau nimic, decât să-i ascult, să le acord atenţie, să iau aminte... şi să spun şi altora ceea ce poate ştiam deja: omul este supus greşelii iar oamenii din jur îl pot ajuta să se salveze sau să se îndrepte către pierzanie.

Erau de asemenea foarte dornici să afle lucruri banale, normale despre oameni de pretutindeni – şi deci şi despre mine. Trecând de la un subiect la altul, de la sport la filme, la muzică, etc... timpul a zburat extrem de repede.

Ne-am luat rămas bun ca nişte buni prieteni, care se cunosc de multă vreme...