Poţi să-ţi alini dorul de Italia organizând din când în când o seară italiană - mai întâi un spectacol de operă (Giacomo Puccini , Giuseppe Verdi, Gioachino Rossini, Pietro Mascagni sunt prieteni fideli care dau bucuroşi o mână de ajutor să pregăteşti cum se cuvine seara), sau poate preferi o piesă de Carlo Goldoni, sau un film (de Frederico Fellini ca să-ţi aminteşti de regiunea Emilia Romagna ori de Vittorio De Sica dacă ţi-e dor de Napoli) după care urmează o cină la un restaurant italian bun din oraşul tău.
Ştiu că, oricât de delicioase, anumite feluri italieneşti de mâncare servite aici şi "aiurea" au alt "gust" comparativ cu cele servite la "mama lor"... atmosfera, "zgomotele de fond", peisajul nu pot fi duplicate iar uneori nici reţeta originală nu este respectată întocmai. Pizza a fost adoptată şi totodată modificată pretutindeni - americanii chiar cred că a devenit pentru ei un fel de mâncare naţional. Diferenţele (faţă de original) sunt însă majore şi din păcate pizza poate să devină uneori doar un termen generic...
În italiană, mesele sunt numite: prima colazione (micul dejun), colazione sau pranzo (prânz), merenda (o gustare înainte de prânz sau înainte de cină), cena (cină). Pranzo poate să însemne şi o masă importantă, banchet sau dineu. Felurile la o astfel de masă pot să varieze între trei şi şase: antipasti (o largă gamă de aperitive), primo piatto (primo) ori minestra (paste, risotto, gnocchi sau supă), unul sau mai multe secondo piatto (secondo) (de exemplu dacă peştele precede un fel cu carne şi reprezintă felurile principale), formaggio (brânză), frutta (fructe proaspete), dolce (desert), caffe (de obicei espresso) şi digestivo (grappa, brandy, lichioruri, amaro, sambuca).
Aşadar, bucătăria italiană înseamnă mult mai mult decât pizza şi paste cum ar crede cei care nu au vizitat meleagurile italiene. Înzestrată cu munţi, dealuri, ape şi mare, această ţară are o bucătărie variată, cu feluri de mâncare specifice fiecărei regiuni. Aceste reţete speciale sau cu o caracteristică specială sunt menţionate ca atare şi în meniu sau în cărţile de bucate: "alla bolognese", "alla romana", "alla milanese", "toscano"...
Familia italiană, foarte unită (şi în realitate, nu doar în cărţi sau filme) se întruneşte foarte des în jurul mesei pregătite de "Nonna". Şi "Nonna italiana" ştie să pregătească delicios orice i-a pus la dispoziţie natura: vânat, iepure, fazan, porumbei, pui, viţel, porc, peşte, scoici şi fructe de mare, legume... cu ulei de măsline, oregano, rosmarin, foi de dafin, salvie, busuioc, usturoi,...
Pe de altă parte, dealurile italiene sunt perfecte pentru creşterea viţei de vie şi nu-i de mirare că italienii alături de francezi sunt cei mai mari producători, exportatori dar şi consumatori de vin. Vorba lui Al Bano, şi el producător de vinuri (păstrând tradiţia de familie):
"Felicita
E un bicchiere di vino
Con un panino
La felicita."
În Italia, poţi lua masa la Ristorante, Trattoria, Osteria sau la Pizzeria. Trattoria este un local mai intim dintr-un orăşel, e deţinut de o familie şi oferă bucate şi vin specifice regiunii respective. De asemenea, sunt şi alte localuri care oferă bunătăţi unui turist înfometat: rosticceria (pui la rotisor şi nu numai), tavola calda (gustări calde), tavola fredda (gustări reci), paninoteca (sandvişuri), gelateria (îngheţată).
Prima mea vizită in Italia a fost acum mulţi ani, la invitaţia Universităţii din Bologna, în regiunea renumită pentru ospitalitatea sa deosebită: Emilia Romagna. Am amintiri frumoase din Bertinoro, un orăşel medieval care ne-a găzduit vreme de câteva săptămâni.
Cine ar fi crezut că un centru universitar modern poate "coabita" cu "Castrum Britinori" (vechea denumire a oraşului)? Şi totuşi, în Italia vremurile îşi lasă amprenta pe locuri, obiceiuri şi oameni într-un mod natural, firesc, îmbinând armonios trecut, prezent şi viitor.
Provenienţa numelui "Bertinoro" se asociază cu pelegrinii către Britannia care făceau un popas aici (în drumul lor dinspre Roma), veneraţi apoi ca protectori ai oraşului şi se mai leagă de gustul deosebit al vinului din această zonă.
"La Colonna delle Anelle" este un simbol oficial nu numai al oraşului Bertinoro dar şi emblema tradiţiei de ospitalitate "romagnola". Situată (cred că din 1570) în piaţa oraşului, în faţa Palatului Comunal ("Palazzo Comunale"), actuala coloană aminteşte de originala coloană care exista în acest loc şi avea 12 inele (câte unul pentru fiecare familie nobiliară a acestui locului şi acelor timpuri). Străinul care, fiind în trecere prin oraş, îşi lega calul de unul din cele 12 inele, devenea automat oaspete al familiei căruia îi aparţinea inelul respectiv.
În fiecare an, în septembrie, Bertinoro, acest orăşel medieval al ospitalităţii, sărbătoreşte renumele său şi tradiţiile de ospitalitate şi curtoazie prin "FESTA DELL'OSPITALITA". Festivalul dezvăluie lumii întregi că "romagnolii" au fost, sunt şi vor fi mereu ospitalieri!
Din punct de vedere gastronomic, Emilia Romagna este renumită prin deliciile pe care le-a creat: parmigiano (Parmigiano Reggiano), Prosciutto di Parma, aceto balsamico, sosurile bolognese (denumite in Italia "ragu"), pastele cu ou (cunoscute aici sub numele "sfoglia"), pastele umplute "tortellini" şi "ravioli". Recunoscute sunt şi cele mai bune vinuri din această regiune: Albana şi Sangiovese.
Cum mie îmi este încă dor de Italia, aş vrea să mai "poposesc" puţin... şi vă invit pe săptămâna viitoare pe meleaguri toscane.
Dacă vreţi să împărtăşiţi cu noi "dorul italian", dacă ne invitaţi în alte regiuni italiene făcându-ne părtaşi la o istorie sau întâmplare, dacă aveţi vreo amintire italiană mai mult sau mai puţin culinară sau dacă aveţi vreo reţetă care merită difuzată "populaţiei LiterNet", trimiteţi-mi un mesaj la adresa [email protected] cu subiectul "Italia - L'ombelico del mondo".