(Nicoleta Roman)
De Iuliana Paşcanu
Binecuvântată fie viţa de vie şi femeia, singurele daruri ale naturii care produc bucurie deopotrivă şi săracului, şi bogatului.
(Maria Tereza; spicuire din carneţelul unui oenolog)
Am un prieten care în funcţie de toleranţa persoanei care stă în faţa sa, este încadrat invariabil în una din două categorii: beţivan sau cunoscător. E prieten cu toţi barmanii şi chelnerii din oraş. Maşina lui nu merge la crâşmă decât într-un singur sens: dus. La întoarcere îl salvează vreun taximetrist întârziat sau vreun amic dispus să îi ţină companie pe jos, până acasă. S-a urcat o dată beat la volan şi a distrus o maşină, nişte semne de circulaţie şi o bornă kilometrică. Nu s-a rănit şi n-a rănit pe nimeni, dar sperietura i-a fost de ajuns şi nu mai face.
Când mă lua cu el să bem un pahar de vin, de obicei doar gustam, nu aveam chef să terminăm toată sticla. La noi, o sticlă deschisă e o sticlă deschisă şi trebuie să o plăteşti, indiferent cât ai nevoie să bei. Dar el era obişnuit cu stilul occidentalilor. Vii la restaurant, bei un pahar de vin la masă şi pleci. În scurtă vreme, chelnerii cam ştiau ce urmărim. Vream să bem un pic de vin, nu toată sticla, aşa că luam o sticlă, o plăteam întreagă şi ce rămânea dădeam la păstrat pentru data viitoare. Sticlelor noastre li se aplicau tot felul de etichete, care să le păzească de pofticioşi. "Rezervat"; "Nu umblaţi" "Achitat: pentru băiatul bun şi fata lui".
Multă vreme nu am putut să beau vin. Nu-mi plăcea decât berea. Acum prefer oricând un pahar de vin roşu unei beri. Prietenul meu m-a făcut să cunosc vinul şi pentru el voi povesti oricui, cu drag, lucrurile astea.
***
Nu sunt expertă, nici măcar cunoscătoare, dar vinul mi se pare seducător, în orice l-ai turna: pahar, ulcică, porţelan japonez sau vază pentru flori. Numai plastic să nu fie. Astă iarnă am descoperit un loc în care vinul face cinste casei. De fapt şi pe meniu se cheamă simplu: vinul casei. Am recomandat locul insistent, repetitiv, obsesiv la toată lumea şi din ce în ce mai mulţi cunoscuţi au schimbat vorba "hai la o bere" pe "hai la un vin".
Sincer să spun, am cunoscut că locul e cu dichis atunci când patronul a venit la noi la masă (eram cu amicul din prima parte a povestioarei) şi ne-a turnat câte un pahar de vin alb. Tocmai îl primise şi pe cine să-l încerce dacă nu pe clienţi? Apoi a luat restul sticlei şi s-a închis în separeu. Zicea că vrea s-o bea pe toată, să vadă dacă-l doare capul a doua zi. Amănunt care îi face cinste.
***
Adevărurile pe care le ascunde vinul or fi multe. Mie mi-au venit în minte numai trei dintre ele.
Adevărul oenologic ţine de partea tehnicistă a vinului: podgoria din care provine, la ce moment au fost culeşi strugurii, cât zahăr conţine, cât alcool, ce număr de ani, cum a fost învechit, ce text îmbietor trebuie să-i aplici pe contraetichetă.
Adevărul despre celălalt: Un specialist în vin îmi spunea o dată că vinul sec nu poate minţi aşa de uşor ca vinul dulce. La fel spun şi eu, omul care nu bea poate minţi mai uşor decât cel care bea. Vinul dezleagă limba. Vrei nu vrei, vinul alunecă pe gât şi produce cuvinte care ţin neapăarat să iasă pe gură. Şi ce e mai uşor de povestit decât adevărul? Să mai punem la socoteală şi că vinul e leac străvechi pentru timiditate, "în vin stă adevărul" sentimentelor celui care stă în faţa ta.
Adevărul despre tine. Un alt specialist m-a rugat: "Fă un experiment. Bea un pahar de vin roşu şi apoi priveşte-te în oglindă. Observă-ţi singură strălucirea din ochi, culoarea din obraji. Ochii sunt oglinda sufletului, se spune. Dacă un pahar de vin îţi aduce o lumină în privire, înseamnă că îţi aduce şi bucurie în suflet."
Adevărul e că mi-e dor să stau cu un prieten la un pahar de vin.
De Marian Corbescu
Cu ceva timp în urmă, o persoană cu antecedente în domeniul articolelor pe teme culinare (nu va gândiţi la cine ştie ce celebrităţi dărâmătoare de rating, că nu este cazul) m-a rugat sa scriu câteva rânduri despre acea băutură numită la ea acasă în Franţa "Cognac" şi la noi, în popor "coniac" (că francofoni suntem oricum am da-o).
Deşi nu sunt străin de această licoare şi nici de altele - în special de vin sau palincă (pardon, horincă, pentru că numele de palincă este alocat unui grup de băuturi care nu are nici o legătură cu sfânta zeamă dublu distilată a prunelor) - rugămintea m-a surprins, în condiţiile în care nu mă consider decât un consumator cu pretenţii şi nicidecum un specialist în domeniu. În plus, în România subiectul este pe cale de dispariţie. Dar după cum se poate vedea am trecut peste şocul iniţial şi am pornit la treabă.
Pentru început aş propune să lămurim ce este de fapt "coniacul". O băutură alcoolică cu o concentraţie medie de 38-42 grade (alcoolice) obţinută prin distilarea vinului şi învechirea distilatului în butoaie de stejar pe perioade care pot varia între 2 şi 25 de ani sau chiar mai mult. Băutura este cunoscută şi sub denumirea generală de brandy care vine de la olandezul "brandewijn" adică mai pe româneşte "vinars".
În continuare ca urmare a faptului că numai băuturile distilate din vin originare din regiunea franceză Cognac pot purta acest nume, voi evita folosirea denumirii românizate de "coniac" pentru băuturile alcoolice din această familie.
Primele informaţii privind producerea acestui distilat provin, nu aşa cum poate v-aţi aştepta, din regiunea Cognac, ci din Sud-Vestul Franţei, din Armagnac. Regiunea se pare că îşi trage numele din perioada galo-romană, de la Herreman (latinizat Arminius) un cavaler al regelui Clovis care în secolul 5 e.n. a primit de la acesta în dar ţinutul cunoscut în prezent sub numele de Armagnac. Prima atestare documentară a producţiei acestei băuturi vine din anul 1411.
Şi pentru că am menţionat mai sus de perioada galo-romană nu ar fi normal să ne întrebăm dacă nu cumva poţiunea magică preparată de vraciul tribului celor doi faimoşi gali Asterix şi Obelix era de fapt vinarsul iar în 1411 doar s-a oficializat existenţa acesteia? Mai vedem, mai studiem.
Cert este că licoarea poate fi considerată rezultatul geniului ştiinţific şi practic al unor demni reprezentanţi ai cultului zeului Bachus care au îmbinat în mod fericit cunoştinţele acumulate de rasa umană de-a lungul istoriei sale. Spun acest lucru întrucât strugurii au fost aduşi şi cultivaţi, prima oară, în Franţa de romani, butoaiele de stejar au fost făcute pentru prima oară de celţi, procedeul distilării a fost se pare inventat de arabi, distilatul a fost produs "oficial" de francezi, iar denumirea generică de "brandy" a fost dată ulterior de olandezi.
Franţuzita băutură a prins repede la mase şi uite aşa încetul cu încetul de-a lungul istoriei cam în toate arealele geografice în care se produce vinul s-a produs sau încă se produce şi vinars (mai puţin la noi că ar fi păcat să nu geamă rafturile, inclusiv ale unor magazine cu pretenţii, de băuturi pe care dacă le-am categorisi drept "ciudate" ar însemna că le facem cel mai mare compliment cu putinţă).
De-a lungul istoriei vinarsul a fost apreciat nu numai de oamenii obişnuiţi dar şi de mari personalităţi. Una dintre acestea a fost Napoleon despre care se spune că şi-a luat cu el în exilul său din insula Sf. Elena câteva butoaie din vinarsul cu acelaşi nume (probabil pentru înecarea amarului înfrângerii). Se mai spune de asemenea ca detaşamentul englez care avea ca sarcină paza împăratului verifica regulat butoaiele apreciind şi aprobând din plin gusturile lui Napoleon la acest capitol. Dacă acest lucru este adevărat nu pot decât să aprob din tot sufletul modul exemplar în care bravul detaşament englez şi-a făcut datoria şi să afirm că aş fi fost alături de ei şi cu gâtul şi cu cana.
Acest vinars istoric poartă şi în prezent numele împăratului şi a fost şi este în continuare produs de Courvoisier, firma care în perioada napoleoniană furniza "tărie" curţii imperiale.
În acest moment, Franţa este cel mai renumit producător al distilatului de vin atât din punct de vedere sortimental cât şi din punct de vedere calitativ şi cantitativ. Practic Franţa produce vinars pentru toate gusturile şi toate buzunarele, de la distilatul învechit circa 2-3 ani şi până la acele "Hors d'age" sau "Antique" a căror vârstă depăşeşte 10 ani, ajungând şi la peste 25 de ani. Vinarsul franţuzesc este comercializat atât sub denumirea de origine respectiv Armagnac sau Cognac, dar şi sub denumirea generică de brandy. O menţiune specială merită marca Hine care comercializează brandy având o vârstă medie de 20-22 de ani.
În ce priveşte preţurile de comercializare acestea pornesc de la circa 12-15 lire sterline pentru o sticlă de 70 cl dar pot depăşi 100 de lire sterline pentru o sticla de Antique de 70 cl produs de Hine.
Ca român şi având în vedere că România încă mai este unul dintre principalii producători mondiali de vin m-aş bucura să putem găsi în magazine vinarsuri româneşti de calitate. Din nefericire sortimentul este extrem de limitat practic existând pe piaţă doar două mărci de vinars de calitate respectiv Murfatlar şi Târnave şi în rest... pauză. Şi asta în condiţiile în care, din ce am citit, în perioada interbelică vinarsul de Segarcea rivaliza cu cele franţuzeşti iar acum nu se mai produce. De ce?
Se pare că în sfânta noastră "originalitate" şi în condiţiile în care toată lumea se îndreaptă către băuturile naturale şi de bună calitate, noi apreciem doar produsele ieftine şi cu etichete strălucitoare, bogata noastră imaginaţie românească inventând şi scuzele de rigoare pentru faptul că unii dintre noi nu numai că le cumpărăm, dar le mai şi bem.