Cea mai mică femeie din lume

Citiți o cronică a acestei cărți.


Clarice Lispector (10 decembrie 1920 - 9 decembrie 1977) s-a născut în Ucraina de astăzi, într-o familie evreiască. Pe când avea numai câteva luni, părinții săi au fugit din calea pogromurilor și au reușit să se îmbarce, împreună cu cele trei fiice, pe o navă cu destinația Brazilia.

În 1939 a fost admisă la Facultatea Națională de Drept. Primele încercări literare cunoscute și recunoscute de Clarice Lispector au avut loc în jurul vârstei de nouă-zece ani, dar debutul ei este consemnat în 1940, când povestirea Triumful a apărut în periodicul Pan. 1943, anul în care a primit cetățenia braziliană, a absolvit studiile universitare și s-a căsătorit cu Maury Gurgel Valente, este și acela al consacrării sale, odată cu publicarea romanului Aproape de inima vijelioasă a lumii. Din 1944 și-a urmat soțul în misiunile sale diplomatice pentru a reveni în Brazilia în 1959, după divorț. Instalarea definitivă la Rio și intensa activitate publicistică și literară au adus-o adesea în prim-planul vieții culturale braziliene, deși a întreținut mereu un vag aer de mister, de discreție.

Vasta sa operă cuprinde proză scurtă, romane, povestiri pentru copii, articole, cronici și interviuri, celebritatea fiindu-i sporită mai ales de volumele de povestiri Legături de familie (1960), Legiunea străină (1964), Fericire clandestină (1971), Via Crucis a trupului (1974), Unde ai fost noaptea trecută (1974), Viziunea splendorii (1975), Frumoasa și bestia (postum, 1979) și de romanele Candelabrul (1946), Orașul asediat (1948), Patimile după G.H. (1964), O ucenicie sau Cartea plăcerilor (1969) și Ora stelei (1977). Actualmente, Clarice Lispector este socotită printre cei mai mari scriitori ai continentului american, iar cărțile sale sunt traduse în peste treizeci de țări. Editura Humanitas Fiction oferă pentru prima dată cititorilor români integrala prozei scurte lispectoriene în două volume, cel dintâi purtând titlul Cea mai mică femeie din lume. Proză scurtă 1940-1964.

La un secol de la moartea Claricei Lispector, cele optzeci și cinci de povestiri reunite în ediția Humanitas Fiction dezvăluie o mare scriitoare a secolului XX, o figură inovatoare a literaturii sud-americane, creatoarea unui limbaj neconvențional, revoluționar, neliniștitor.

Maestră a indicibilului, a emoției care prevalează în fața evenimentului, Clarice Lispector este interesată mai puțin de fapte, și mai mult de ecourile stârnite de acestea în ființa omenească. Proza sa scurtă apelează la trame minime, iar universul său este unul senzorial, alcătuit din percepții și reacții, din sondarea alternativă a lumii interioare și exterioare, din explorări hipnotice ale adâncimilor sufletești, din scenarii intime funcționând independent de realitatea imediată, din evaziuni și reverii. Personajele sale se află într-o căutare exasperată - de sine, a unor răspunsuri, a unei forme mai suportabile de existență. Ele manifestă un fel de ingenuitate care le face să observe ceea ce le înconjoară cu permanentă contrariere, cunosc transformări și epifanii ce rămân pe teritoriul înstrăinării, al insolitului, al vulnerabilității.

Un mare eveniment al secolului XXI este readucerea în prim-plan a hipnoticei Clarice Lispector." (The New York Times)

"Clarice Lispector este un geniu ascuns al secolului XX, din aceeași categorie cu Borges și Pessoa. Scrisul ei este cu totul original, strălucit, dramatic și tulburător." (Colm Tóibín)

"Să citești proza scurtă a Claricei Lispector este ca și cum ți s-ar da o lume în flăcări. Sau, mai degrabă, mai multe lumi arzânde, care în orice moment ar putea exploda, măturând totul în jur. Și totuși, ele sunt lumi pe care hotărăști să nu le lași din mână, fiindcă melancolia lor are o stranie profunzime a sensului." (NPR)

"Scriitura Claricei Lispector este una neconvențională, la confluența dintre diverse genuri literare. Avem de‑a face cu o creație care dezvoltă sau pre­zintă variații ale unor teme recurente, unde combinarea mai multor registre extinde paleta palimpsestică a unor potențiale intertextualități. Clarice Lispector a înțeles și a fost fascinată de conflictul permanent dintre experiența trăită și maniera în care aceasta este reprezentată, organizată prin intermediul limbajului, care nu este altceva decât un mijloc de comunicare mediată; incapabil de a reda veridicitatea, de a rămâne între granițele verosimilității, incapabil de a exprima în mod direct infinitele nuanțe ale gândirii omenești, își creează acele mecanisme subtile de exprimare figurativă, prin care construiește o cosmoramă încărcată de simboluri și metafore. După cum afirma însăși scriitoarea: «În spatele gândirii nu există cuvinte: ești pur și simplu»." (Anca Milu‑Vaidesegan)

"Clarice Lispector a fost deseori comparată cu Woolf, Joyce, Sartre [...]. Încercările criticii sunt de înțeles: cu cât un autor este mai surprinzător, cu atât se caută comparații pentru a-i capta esența. Dar citiți povestirile sale și veți înțelege că obișnuiește să evadeze dintre aceste borne; este și nu este o scriitoare feministă, postmodernă, absurdă, mistică." (The Guardian)
 

Aniversare fericită

Membrii familiei soseau rând pe rând. Cei care veneau din Olaria erau foarte bine îmbrăcați, pentru că vizita presupunea și o plimbare la Copacabana. Nora din Olaria era îmbrăcată în bleumarin, într-o rochie împodobită cu paiete și mici cute care îi mascau talia. Bărbatul ei nu venise din motive evidente: nu voia să se vadă cu frații lui. Însă își trimisese soția, ca să nu se rupă de tot legăturile - iar aceasta venise gătită cu rochia cea mai bună, ca să le arate că nu are nevoie de nici unul dintre ei, și cu cei trei copii: două fete în prag de pubertate, infantilizate de volănașele de culoare roz și jupoanele apretate, și un băiat stânjenit de costumul nou și de cravată.

Cum Zilda - fiica împreună cu care locuia sărbătorita - aliniase scaunele unele lângă altele la perete, ca la o petrecere dansantă, nora din Olaria, după ce îi salută cu o figură serioasă pe cei ai casei, se așeză pe unul dintre scaune și amuți, bosumflată, arătându-se în continuare jignită. "Am venit ca să fac act de prezență", îi spusese ea Zildei, după care se așezase ofensată. Cele două domnișoare în roz și băiatul, blonzi și cu părul bine pieptănat, nu prea știau ce atitudine să adopte, rămânând în picioare lângă mama lor, impresionați de rochia ei bleumarin cu paiete.

Apoi a venit nora din Ipanema, cu doi nepoți și o bonă. Bărbatul ei avea să sosească mai târziu. Și cum Zilda - singura fată între șase frați și singura care, lucru hotărât deja de mulți ani, avea spațiu și timp suficient pentru a o găzdui pe sărbătorită - cum Zilda se afla în bucătărie să o ajute pe menajeră să termine ultimele sandviciuri și antreuri, în încăpere rămaseră: nora din Olaria, semeață, alături de copiii ei nedumeriți; nora din Ipanema la capătul opus al șirului de scaune, făcându-și de lucru cu bebelușul, ca să nu dea cu ochii de cumnata din Olaria; bona, relaxată și apatică, căscând gura.

Iar în capul mesei, sărbătorita care împlinea astăzi optzeci și nouă de ani.

Zilda, stăpâna casei, aranjase masa devreme, o umpluse de șervețele colorate din hârtie și pahare de carton pe care era scrisă data, împrăștiase baloane sus pe tavan, pe unele scria "Happy Birthday!", pe altele "La mulți ani!". În mijlocul mesei așezase uriașul tort din cale-afară de dulce. Ca să câștige timp, aranjase masa imediat după prânz, pusese scaunele la perete, îi trimisese pe copii să se joace prin vecini, ca să nu strice aranjamentul.

Și tot ca să câștige timp, o îmbrăcase pe sărbătorită imediat după masa de prânz. I-a pus și babețica în jurul gâtului și broșa, o stropise cu puțină colonie, ca să ascundă acel miros de stătut - și o așezase la masă. Și, de la ora două, sărbătorita ședea în capul mesei lungi și goale, țeapănă în sufrageria tăcută.

Din când în când, conștientă de șervețelele colorate. Uitându-se curioasă la câte un balon care se legăna când treceau mașini. Când și când, neliniștea aceea mută: când urmărea, fascinată și neputincioasă, cum zboară musca în jurul tortului.

Până la ora patru, când venise nora din Olaria, urmată de cea din Ipanema.

Când nora din Ipanema se gândea că nu mai suportă nici o secundă să stea în fața cumnatei sale din Olaria - aceasta, apăsată de ofensele din trecut, nu vedea nici un motiv pentru care să-și întoarcă privirile provocatoare de la nora din Ipanema -, își făcu în sfârșit apariția José împreună cu ai lui. Imediat ce au terminat cu îmbrățișările, sufrageria s-a umplut de oameni care se salutau zgomotos, ca și cum toți ar fi așteptat la parter momentul propice de a se năpusti pe scară, nu care cumva să întârzie, târându-și copiii uimiți, umplând încăperea - și pornind petrecerea.

Mușchii feței sărbătoritei nu o mai revelau în nici un fel, de aceea nimeni nu putea ști dacă se bucură. Stătea în capul mesei. Era o bătrână înaltă, slabă, impunătoare și brunetă. Părea seacă.
- Optzeci și nouă de ani, da, domnule! spuse José, fiul cel mai mare, acum că Jonga murise. Optzeci și nouă de ani, da, domnule! zise frecându-și mâinile în semn de admirație publică și dând tuturor un semnal imperceptibil.

Se opriră cu toții atenți și o priviră pe sărbătorită cu un aer mai oficial. Unii dădură din cap admirativ, ca în fața unui record. Fiecare an trăit de sărbătorită era o vagă etapă din viața întregii familii. Da, domnule! spuseră unii dintre ei, zâmbind timid.
- Optzeci și nouă de ani! repetă ca un ecou Manoel, care era asociat cu José la firmă. E o fetișcană! spuse el în glumă, emoționat, și toată lumea izbucni în râs, mai puțin nevasta lui.

Bătrâna rămânea impasibilă.

Unii nu-i aduseseră nici un cadou. Alții, o savonieră, un set din jerseu, o broșă fantezie, un cactus în ghiveci - nimic, nimic care să-i fie de folos amfitrioanei sau copiilor ei, nimic care să-i fie cu adevărat de folos sărbătoritei, făcând astfel o economie: amfitrioana punea bine cadourile, amară, ironică.
- Optzeci și nouă de ani! repetă Manoel necăjit, uitându-se la nevastă.

Bătrâna rămânea impasibilă.

Atunci, ca și cum toți ar fi avut dovada definitivă că n-are nici un rost să se străduiască, ridicând din umeri ca cineva care se află în fața unui surd, au continuat petrecerea singuri, mâncând primele sandviciuri cu șuncă, nu că le-ar fi stârnit apetitul, ci ca să pară plini de vervă, spunând în glumă că sunt toți morți de foame. S-a servit punciul, Zilda era toată transpirată, la drept vorbind, nici una din cumnate nu o ajutase, untura fierbinte a crochetelor răspândea un miros de picnic; și întorși cu spatele la sărbătorită, care nu putea mânca prăjeli, râdeau neliniștiți. Și Cordélia? Cordélia, nora cea mai mică, stătea pe scaun, zâmbind.
- Nu, domnule, răspunse José cu o falsă severitate, azi nu vorbim despre afaceri!
- Este în regulă, este în regulă! dădu repede înapoi Manoel, aruncându-i nevestei, care de departe își ascuțea atent auzul, o privire rapidă.
- Nu vorbim despre afaceri, strigă José, astăzi e ziua mamei!

În capul mesei deja murdare, paharele pline de pete, singur tortul întreg - era mama. Sărbătorita clipi din ochi.

Și când masa ajunsese de-a dreptul mizerabilă, mamele enervate de gălăgia copiilor, în timp ce bunicile se lăfăiau pe scaune, îngăduitoare, atunci au stins lumina inutilă din hol, ca să aprindă lumânarea de pe tort, o lumânare mare pe care era lipită o hârtie cu cifra 89. Dar nimeni nu o lăudă pe Zilda pentru ideea ei, de aceea se întreba neliniștită dacă nu cumva ei or fi crezând că a făcut economie de lumânări - fără să se observe că nimeni, că nici unul nu contribuise nici măcar cu o cutie de chibrituri la masa festivă, că ea, Zilda, îi servea ca o roabă, se clătina pe picioare de epuizare și cu sufletul arzând. Așadar, au aprins lumânarea. Atunci José, liderul, cântă cu glas puternic, îndemnându-i cu o privire autoritară pe cei care mai ezitau sau erau surprinși, "Haideți! Toată lumea odată!" - și deodată toți au început să cânte tare, militărește. Trezită de voci, Cordélia îi privea cu răsuflarea tăiată. Cum nu se înțeleseseră dinainte, unii cântau în portugheză, alții cântau în engleză. Au încercat apoi să se corecteze: cei care cântaseră în engleză au dat-o pe portugheză, iar cei care cântaseră în portugheză au dat-o încet pe engleză.

În timp ce cântau, sărbătorita, în lumina lumânării aprinse, medita ca și cum ar fi fost în fața unui șemineu.

L-au ales pe cel mai mic dintre strănepoți, care, aplecându-se în brațele mamei încurajatoare, stinse flacăra dintr-o singură suflare plină de salivă! Au aplaudat câteva clipe forța neașteptată a copilului care, mirat și fericit, îi privea pe toți încântat. Stăpâna casei aștepta cu degetul pregătit pe comutatorul din hol - și aprinse becul.
- Trăiască mama!
- Trăiască bunica!
- Trăiască dona Anita, spuse și vecina care-și făcuse apariția.
- Happy birthday!, strigară nepoții care studiau la colegiul Bennett.

S-au mai auzit câteva aplauze pe ici, pe colo.

Sărbătorita se uita la tortul stins, mare și uscat.
- Taie tortul, bunico, spuse mama cu patru copii, ea trebuie să-l taie! le repetă tuturor cu un soi de convingere oarecum incertă, cu un aer misterios și nedumerit. Și, cum toți au fost de acord, satisfăcuți și curioși, ea deveni dintr-o dată impetuoasă: Taie tortul, bunico!

Și, pe neașteptate, bătrâna puse mâna pe cuțit. Și fără nici o ezitare, ca și cum, dacă ar fi ezitat o clipă, s-ar fi prăvălit peste masă, tăie prima felie cu o lovitură de asasin.
- Câtă putere, comentă cu glas scăzut nora din Ipanema, și nu se știe dacă era scandalizată sau plăcut surprinsă. Era poate puțin îngrozită.
- Acum un an, încă putea urca scările mai repede ca mine, spuse Zilda cu amărăciune.

După prima felie tăiată, ca și cum ar fi fost aruncată prima lopată de pământ, s-au apropiat toți, cu farfuria în mână, făcându-și loc, prefăcându-se că dau veseli din coate, fiecare la lopețica lui.

Rapid, feliile de tort au fost distribuite pe farfurioare, într-o tăcere care stătea să dea în clocot. Copiii mici, cu gura ascunsă de masă și cu ochii la nivelul acesteia, urmăreau împărțeala cu multă intensitate. Stafidele picau din tort printre firimiturile uscate. Copiii neliniștiți vedeau cum se risipesc stafidele și le urmăreau atenți cum cad.

Dar când s-au uitat mai bine, ce să vezi, sărbătorita înfulecase deja ultima bucățică!

Drept pentru care se putea decreta că petrecerea s-a terminat.

Cordélia se uita absentă la toți, zâmbind.
- Ți-am spus deja: astăzi nu vorbim despre afaceri! zise José radios.
- În regulă, în regulă! dădu înapoi Manoel împăciuitor, fără să se uite la nevastă, care nu-și lua ochii de la el. În regulă, încercă el să zâmbească, și mușchii feței i se contractară ușor.
- Astăzi e ziua mamei! spuse José.

În capul mesei, fața de masă pătată de coca-cola, tortul morfolit, și ea, ea era mama. Sărbătorita clipi din ochi.

Ei umblau de colo-colo, agitați, râzând, familia ei. Iar ea era mama tuturor. Și chiar dacă nu s-a ridicat dintr-odată, asemenea unui mort care se scoală încet, amuțindu-i și îngrozindu-i pe cei vii, sărbătorita a rămas pe scaun mai dură, mai semeață. Ea era mama tuturor. Și cum o mai sufoca babețica, dar ea era mama tuturor și, țintuită neputincioasă pe scaun, îi disprețuia. Și îi privea clipind din ochi. Toți copiii ei și nepoții și strănepoții nu-i ajungeau nici la călcâi, se gândi ea deodată cu scârbă. Rodrigo, nepoțelul de șapte ani, era singurul pe care-l avea la inimă, Rodrigo, cu fețișoara lui dură, virilă și ciufulită. Unde-i Rodrigo? Rodrigo cu ochii somnoroși și dilatați în căpșorul acela arzând, confuz. Acela va fi bărbat. Dar, clipind, sărbătorita se uita la ceilalți. Ah, disprețul pentru viața care se duce. Cum?! Cum de a putut, fiind atât de puternică, să dea naștere acelor ființe opace, cu brațe moi și figuri anxioase? Ea, cea puternică, care se căsătorise la timpul potrivit cu un bărbat bun, pe care, ascultătoare și nedepinzând de nimic, l-a respectat; ea l-a respectat, iar el i-a făcut copii și i-a plătit nașterile și i-a respectat lăuziile. Trunchiul a fost bun. Dar dăduse acele roade amare și nefericite, fără să fie măcar în stare să se bucure cu adevărat. Cum de a putut ea aduce pe lume acele ființe hlizite, slabe, mărginite? Ranchiuna rodea în inima-i pustiită. Niște comuniști, asta erau; niște comuniști. Îi privi cu o mânie de femeie bătrână. Păreau șobolani care-și dădeau ghionturi; familia ei. Hotărâtă, își întoarse capul și cu o putere de nebănuit scuipă pe jos.
- Mamă! strigă îngrozită stăpâna casei. Ce înseamnă asta, mamă? strigă ea rușinată, neîndrăznind să se uite la ceilalți, știa că nemernicii își aruncau ocheade unii altora victorioși, ca și cum ar fi fost de datoria ei s-o educe pe bătrână, și nu mai lipsea mult până să spună că nici baie nu-i mai face mamei, nu vor înțelege niciodată sacrificiul ei. Ce înseamnă asta, mamă? spuse cu glas scăzut, neliniștită. Dumneata n-ai făcut niciodată una ca asta! adăugă cu voce tare, ca s-o audă toți, voia să se agațe de mirarea celorlalți, când va cânta cocoșul de trei ori, te vei lepăda de mama ta. Dar marea ei supărare s-a mai atenuat când și-a dat seama că ei înclinau din cap aprobator, în semn că bătrâna dăduse în mintea copiilor.
- În ultima vreme a început să scuipe, le mărturisi ea stânjenită tuturor.

Niște șobolani care-și dădeau ghionturi, familia ei. Băieții, deși mari - probabil săriți de cincizeci de ani, habar n-am! -, băieții încă mai aveau trăsături frumoase. Dar ce neveste au putut să-și aleagă! Și nepoții, ce neveste - încă mai slabi și mai acriți - își aleseseră. Mândre foc, cu picioare subțiri, cu coliere false, ca femeile alea care nu știu să îndure la greu, femeiuștile alea care nu li se potriveau băieților ei, care nu erau în stare să pună o servitoare la punct, și toate cu cercei în urechi - dar nici unul, nici unul de aur! Mânia o sufoca.
- Dați-mi un pahar de vin! spuse ea.

Se făcu brusc liniște, fiecare dintre ei cu paharul înțepenit în mână.
- Buni, nu cumva o să-ți facă rău? o întrebă cu precauție nepoata dolofană și scundă.
- Nici o buni! explodă înfuriată sărbătorita. Să vă ia naiba, adunătură de fătălăi, de încornorați și de vagaboande! Dorothy, adu-mi un pahar de vin! ordonă ea.

Dorothy nu știa ce să facă, se uită la toți cu o privire comică ce implora ajutor. Dar, ca măștile neutre și indefinite, brusc, toate chipurile deveniseră lipsite de expresie. Petrecerea întreruptă, cu sandviciurile începute în mână, câte o îmbucătură rămasă uscată în gură, umflând falca în cel mai nepotrivit moment. Toți orbiseră, surziseră și amuțiseră cu gustările în mână. Și se uitau impasibili.

Încurcată, amuzată, Dorothy îi dădu vinul: isteață, doar două degete în pahar. Inexpresivi, pregătiți, toți așteptau dezlănțuirea furtunii.

Dar nu numai că sărbătorita nu a explodat văzând prăpădenia de vin pe care i-a dat-o Dorothy, dar nici nu s-a atins de pahar.

Privirea ei era fixă, liniștită. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Toți se uitau unii la alții politicoși, zâmbind ca orbeții, absenți, de parcă un cățeluș ar fi făcut pipi în sufragerie. Stoice, au început din nou să se audă vocile și râsetele. Nora din Olaria, care fusese pentru prima dată la unison cu ceilalți, când tragedia părea victorioasă, gata să se declanșeze, a trebuit să revină singură la aerul ei grav, fără măcar sprijinul celor trei copii care acum se amestecau ca niște trădători printre ceilalți. De pe scaunul ei izolat, analiza cu un ochi critic rochiile alea fără nici un fason, fără falduri, ce manie aveau să poarte rochii negre cu un colier din perle, nici măcar nu era la modă, o făceau din economie. Examina distantă sandviciurile care abia dacă văzuseră untul. Ea nu a mâncat nimic, nimic! A luat doar câte o bucățică din fiecare, de gust.

Și, ca să spunem așa, din nou petrecerea se terminase.

Stăteau toți jos, plini de bunăvoință. Unii, cu atenția îndreptată către sine, așteptând să se spună ceva. Alții, goi și în așteptare, cu un zâmbet amabil, cu stomacul plin de porcăriile alea care nu hrăneau, în schimb, țineau de foame. Copiii, deja scăpați de sub control, țipau cât îi ținea gura. Unii deja arătau dezgustător; cei mai mici, uzi leoarcă; seara se lăsa vertiginos. Iar Cordélia, Cordélia privea absentă, cu un zâmbet tâmp, îndurându-și singură secretul. Ce se întâmplă cu ea? aruncă cineva cu o curiozitate neglijentă, arătând-o de departe cu o mișcare a capului, dar nu i-a răspuns nimeni. Aprinseră și celelalte lumini ca să grăbească liniștea nopții, copiii începeau să se certe. Dar luminile erau mai șterse chiar decât tensiunea palidă a serii. Iar apusul de la Copacabana, fără să dea înapoi, se întindea tot mai mult, pătrunzând bolovănos prin ferestre.
- Trebuie să plec, spuse tulburată una dintre nurori, ridicându-se și scuturându-și firimiturile de pe fustă. Mai mulți se ridicară deodată, zâmbind.

Sărbătorita primi o sărutare precaută de la fiecare, ca și cum pielea ei atât de străină ar fi fost o cursă. Și, impasibilă, clipind, primi cuvintele voit bălmăjite pe care i le adresau, încercând să dea un ultim imbold de efuziune a ceva ce nu era de-acum decât trecut: se înnoptase de-a binelea. Lumina din sufragerie părea mai galbenă și mai intensă, oamenii îmbătrâniți. Copiii o luaseră razna deja.
"Oare ea crede că tortul ține loc de cină?" se întreba bătrâna în sinea ei.

Însă nimeni nu putea ghici la ce se gândea ea. Iar pentru cei care i-au mai aruncat vreo privire din ușă, sărbătorita nu era decât ceea ce părea: așezată în capul mesei mizerabile, cu mâna strângând fața de masă, ca și cum ar fi ținut un sceptru, și cu acea muțenie care era ultimul ei cuvânt. Cu pumnul strâns pe masă, niciodată nu va mai fi doar ceea ce credea ea. Aparența o depășise până la urmă și, întrecând-o, devenea, senină, tot mai uriașă. Cordélia o privea uimită. Pumnul mut și sever ținut pe masă îi spunea nefericitei nurori că fără rost iubea poate pentru ultimă oară: trebuie să se știe. Trebuie să se știe. Că viața e scurtă. Că viața e scurtă.


Începuse să se întunece și îi era frică. Ploaia cădea necontenit și pavajul umed lucea în lumina felinarelor. Oameni cu umbrele, impermeabile, mergeau grăbiți, cu chipuri obosite. Mașinile derapau pe asfaltul ud și din când în când se auzea câte un claxon timid.

A vrut să se așeze pe o bancă din parc, pentru că, în realitate, nu simțea ploaia și nici nu se sinchisea de frig. Doar puțină teamă, fiindcă nu se hotărâse încă pe ce drum s-o apuce. Banca era un loc de odihnă. Însă trecătorii o priveau nedumeriți, și atunci s-a ridicat și a mers mai departe.

Era obosită. Se gândea tot timpul: "Dar ce se va întâmpla acum?" Dacă ar fi continuat să meargă înainte? Nu era o soluție. Să se întoarcă acasă? Nu. Se temea ca vreo forță să n-o împingă înapoi, în punctul de plecare. Amețită cum era, închise ochii și își imagină un vârtej mare ieșind dinspre "Casa Elvira", aspirând-o cu violență și așezând-o din nou la fereastră, cu cartea în mână, reconstituind scena de zi cu zi. S-a speriat. A așteptat un moment, să nu mai treacă nimeni, ca să strige din rărunchi: "Nu te mai întorci." S-a liniștit.

Acum, odată ce a decis că va pleca, totul renăștea. Dacă nu ar fi fost atât de confuză, i-ar fi plăcut gândul ce-i venise în minte după două ore: "Ei bine, lucrurile există încă." Da, o descoperire pur și simplu extraordinară. Era căsătorită de doisprezece ani, și trei ore de libertate o restituiau sieși aproape în întregime: în primul rând, trebuia să vadă dacă lucrurile încă există. Dacă ar fi jucat pe o scenă chiar această tragedie, s-ar fi pipăit, s-ar fi ciupit, să se asigure că e trează. Dar să joace teatru era ultimul lucru pe care și-l dorea.

Însă nu simțea înlăuntrul său numai bucurie și ușurare. Și un pic de teamă, și doisprezece ani.

Traversă trotuarul și se sprijini de parapet, ca să privească oceanul. Ploua în continuare. Luase autobuzul la Tijuca și coborâse la Glória. Mergând pe jos, ajunsese deja dincolo de Morro da Viúva.

Oceanul era foarte agitat, și când valurile se spărgeau de stânci stropii de spumă sărată o stropeau din cap până-n picioare. S-a gândit o clipă dacă e adânc în locul acela, dat fiind că era imposibil să-și dea seama: apa închisă la culoare, întunecată, putea foarte bine să fie la câțiva centimetri de nisip sau să ascundă infinitul. S-a hotărât să încerce din nou acel joc, acum că era liberă. Era de ajuns să privească mult timp în adâncul apei și să creadă că lumea aceea nu are sfârșit. Ca și cum s-ar fi înecat, fără să atingă vreodată cu picioarele fundul oceanului. O angoasă apăsătoare. Și atunci pentru ce o căuta?

Povestea de a nu găsi fundul oceanului era una veche, din vremea copilăriei. La capitolul despre forța gravitației, în școala primară, inventase un om cu o boală ciudată. La el nu funcționa forța gravitației... Așadar, el cădea în afara pământului, și tot cădea pentru că ea nu era în stare să-i dea o direcție. Unde cădea? Apoi, se hotărâse: va continua să cadă, să cadă și se obișnuia cu asta, avea să mănânce căzând, să doarmă căzând, trăia căzând, până ce avea să moară. Și va continua să cadă? Dar în acel moment amintirea bărbatului nu o neliniștea, ci, dimpotrivă, îi aducea un iz de libertate pe care nu-l mai simțise de doisprezece ani. Deoarece soțul său avea o trăsătură aparte: era suficientă prezența lui ca cele mai mici mișcări ale gândurilor ei să înceteze. La început, asta îi conferise oarecare liniște, apoi obosise să tot cugete la lucruri inutile, deși amuzante.

Acum, ploaia a încetat. Este frig, dar e foarte bine. Nu mă voi întoarce acasă. Ah, da, asta este o consolare infinită. Oare el va fi surprins? Da, doisprezece ani atârnă precum kilograme întregi de plumb. Zilele se topesc, se amestecă, formând un tot, o ancoră mare. Iar ființa se simte pierdută. Privirea ajunge să-i arate ca o fântână adâncă. Apă întunecată și tăcută. Gesturile ei devin albe și nu se teme decât de un singur lucru în viață: să nu apară ceva care s-o schimbe. Trăiește în spatele unei ferestre, privind pe geam cum anotimpul ploilor îl acoperă pe cel cu soare, după care se face din nou vară și apoi vin din nou ploile. Dorințele sunt fantasme care se spulberă imediat ce se aprinde lumina bunului-simț. De ce soții reprezintă bunul-simț? Al lor este deosebit de solid, bun și nu dă greș niciodată. Al celor care folosesc o singură marcă de creion și știu pe de rost ce scrie pe talpa pantofilor. Îi poți întreba fără grijă despre orarul trenurilor, ziarul cu cel mai mare tiraj, ba chiar în ce regiune a globului se reproduc cel mai repede maimuțele.

Ea râde. Acum poate râde... Mâncam prăbușindu-mă, dormeam prăbușindu-mă, trăiam prăbușindu-mă. Am să caut un loc unde să pot pune picioarele pe pământ...

I se păru atât de amuzant acest gând, încât se aplecă peste parapet și izbucni iar în râs. Un bărbat corpolent se opri la o oarecare distanță, uitându-se la ea. Ce mă fac? Ce-ar fi să mă apropii de el și să-i spun: "Dragul meu, plouă." Nu. "Dragul meu, eu am fost o femeie măritată și acum sunt o femeie." Merse mai departe, lăsându-l în urmă pe bărbatul corpolent.

Deschide gura și simte cum o pătrunde aerul proaspăt. De ce a așteptat atât de mult înnoirea asta? Abia astăzi, după douăsprezece secole. A ieșit de sub dușul rece, s-a îmbrăcat cu ceva subțire, a luat o carte. Dar astăzi era altfel decât în toate după-amiezile din zilele din toți anii. Era cald și simțea că se sufocă. A deschis toate ușile și ferestrele. Dar nu: aerul era încremenit acolo, imobil, grav, apăsător. Nici o adiere, și cerul jos, norii întunecați, denși.

Cum s-a întâmplat totul? La început, doar indispoziția și căldura. Apoi, simți cum crește ceva înlăuntrul ei. Deodată, cu mișcări greoaie, minuțioase, și-a smuls rochia de pe ea, sfâșiind-o furioasă în fâșii lungi. Aerul devenea tot mai închis în jurul ei, strângând-o ca într-un corset. Atunci, un bubuit puternic a zguduit casa. Aproape simultan, au început să cadă picături mari de ploaie, calde și sacadate.

A rămas nemișcată în mijlocul camerei, gâfâind. Ploaia se întețea. Auzea cum se izbește cu zgomot de copertina zincată din grădină și pe menajeră adunând rufele. Ai fi zis că a venit potopul. O briză răcoroasă adia prin camere, îi mângâia obrazul fierbinte. Atunci s-a liniștit. S-a îmbrăcat, a luat toți banii din casă și a plecat.

Acum îi e foame. De doisprezece ani nu i-a mai fost foame. Va intra într-un restaurant. Pâinea e proaspătă, supa fierbinte. Va comanda o cafea, o cafea tare și aromată. Ah, cât de frumos și minunat e totul! Camera de hotel are un aer ciudat, perna e moale, parfumată, așternutul curat. Și, când întunericul va pune stăpânire pe cameră, o lună uriașă va răsări după ploaia asta, o lună proaspătă și senină. Iar ea va dormi învăluită în lumina lunii...

Se va lumina de ziuă. Va avea la dispoziție toată dimineața ca să cumpere tot ce-i trebuie pentru călătorie, deoarece vaporul pleacă la două după-amiaza. Oceanul este calm, aproape fără valuri. Cerul, de un albastru violent, țipător. Vaporul se îndepărtează rapid... Și, în curând, tăcere. Apele cântă izbindu-se de corpul navei, sacadat, suav... De jur împrejur, zboară pescărușii, spumă albă ieșită din mare. Da, toate astea!

Însă ea nu are destui bani să călătorească. Biletele sunt atât de scumpe. Și ploaia care a udat-o până la piele o face să se simtă pătrunsă de un frig înțepător. Bine că poate sta la hotel. Adevărat. Dar hotelurile din Rio nu sunt potrivite pentru o doamnă singură, cu excepția celor de categoria întâi. Și în acelea poate da peste vreun cunoscut de-al bărbatului ei, ceea ce în mod sigur îi va afecta afacerile.

Ah, asta-i o minciună. Care este adevărul? Doisprezece ani atârnă precum kilograme întregi de plumb și zilele ți se înfășoară în jurul trupului, strângându-te tot mai mult. Mă întorc acasă. Nu pot să fiu furioasă pe mine, pentru că am obosit. Și toate astea chiar se întâmplă, eu nu provoc nimic. Sunt doisprezece ani.

Intră în casă. E după-amiază și bărbatul ei citește întins pe pat. Îi spune că Rosinha e bolnavă. Nu a primit mesajul ei în care-l anunța că se va întoarce abia pe seară? Nu, îi răspunde el.

Bea un pahar cu lapte fierbinte, pentru că nu îi e foame. Îmbracă o pijama din flanelă, de culoare albastră, cu buline albe, foarte moale. Îl roagă să stingă lumina. El o sărută pe obraz, spunându-i să-l trezească la șapte fix. Ea îi promite, el răsucește comutatorul.

Dintre arbori, se ridică o lumină mare și pură.

Un timp, rămâne cu ochii deschiși. Apoi își șterge lacrimile cu cearșaful, închide ochii și își caută o poziție comodă în pat. Simte cum lumina lunii o învăluie încetișor.

În liniștea nopții, vaporul se îndepărtează tot mai mult.

Citiți o cronică a acestei cărți.