Cad mereu în obsesia destinului, sau a acestui film în care sîntem azvîrliți fiecare, parcă trăiți de altcineva, uimiți și plictisiți totodată de mirajul acestui spectacol aglomerat. Și fiindcă asiști la el, îl vezi și ești atras irezistibil, vrei să-l oprești uneori, să prelungești clipa, s-o faci reversibilă, să-ți fie la îndemînă după bunul plac; și ce binecuvîntare că umanitatea a putut avea parte de această minunăție care este fotografia. Aș zice că eram mai săraci fără asta, teribil de săraci sufletește; la fel ca și-n cazul Muzicii.
Pentru mine fotografia este ceva ce redă ceea ce (deja) e mort ca fiind viu în ochii unui privitor - e un lucru "mort" adresabil celor vii. Mort în sensul că tot ceea ce este înghețat ca imagine a fost cîndva.
În ce mă privește, mă hrănesc febril cu amintiri din copilărie, și în treacăt vorbind recurg mereu la fotografie cu o imensă emoție. Prin urmare, hrănindu-mă cu trecut, sînt un necrofag metafizic.
Fotografia de calitate cred că ar trebui să conțină și filozofie, multă psihologie și cred că poate provoca stări metafizice nu de puține ori.
Încet încet mi s-au cristalizat niște idei generale pe care le simt în ceea ce fac.
Fotografia e un act: permanent ea vizează un viitor al trecutului.
Miracolul fotografiei constă în faptul că într-o suprafață încadrată în raport de 16/9, 3/4 sau oricare ar fi dimensiunea aleasă poți încadra la infinit universul care ne înconjoară.
O operă desăvîrșită nu e împlinită decît dacă cel care o consumă se ridică la înălțimea acesteia.
Probabil e un lucru fericit că fiecare vede altfel sau altceva în anumite imagini, fiindcă fiecare avem un corespondent din trecutul nostru cu ceea ce ni se dezvăluie privirii actuale. Dacă mie îmi transmite ceva care mă poate copleși, altuia poate să nu-i transmită nimic. Bine, depinde și de arhitectura sufletească a fiecăruia, și cu ce o umplem pe aceasta.
Venind cîndva de la Snagov spre București pe biciclete, după un antrenament lejer, un amic tînăr, un tip isteț și inteligent m-a întrebat așa: "Te-ai gîndit vreodată că în structura unei fotografii e posibil să existe un soi de substanță, nu musai materială, care să plece din conținutul personajelor pe care le fotografiezi și să rămînă în cealaltă parte? Fiindcă le vezi, și dacă le vezi, în mod evident ceva trebuie să fie, să corespundă celor de-acolo, celor de cîndva, un anume conținut trebuie să fi fost transferat, fie și strict legat de fizică optică, sau cuantic; să fi trecut de-acolo într-acolo, încapsulat acum în imagine."
Poate mă fac de rîs cu episodul ăsta, existînd deja explicații la orice, iar eu să nu le știu încă. Poate voi afla un răspuns, sau poate voi fi mulțumit că e doar o speculație de duzină...
Îmi place ideea de trecut, mă obsedează chiar. Prin multe imagini de-ale mele încerc să expun consecințele Timpului - acest zeu nemilos care ne impregnează ființa. Îmi plac ruinele, locurile părăsite, tot ce este modelat de Timp, universurile atemporale aflate departe de prezența umană, deși tocmai prezența omului le-a dăruit cîndva un sens, paradoxal.
De la gingaș, fraged și pur la grotesc și aspru mă atrage și fața individului, dacă aceasta chiar transmite ceva, îmi plac atitudinile și limbajul trupului. Însă lacrimile spontane ale unui copil sau ale unui bătrîn necăjit sînt modul superlativ, mă îngenunchează și lichidează în mine parcă orice ambiție și formă de egoism, mă transformă instant în alt om cu suflet mai bun. E foarte greu să întîlnești ocaziile astea.
Țin minte că-mi propusese cu ani în urmă un actor bun de tot de la Teatrul Bulandra un proiect în care să mergem la înmormîntări, unde asta trebuia să adunăm: lacrimi, rictusuri și grimase. N-am căzut la o înțelegere finală. Dar nu-i timpul încă pierdut "pentru lacrimi". Cum sună asta!
Ca să închei: nu cred și nu am sentimentul că ceea ce aș dori să fiu și să exprim mi se și întîmplă; nici pe departe. Am cîteva fotografii care vorbesc nu despre mine, ci despre ceea ce am văzut și am trăit, ca insule într-un univers neclar care mă bîntuie.
Nu pot încheia fără să îmi aduc aminte de un scriitor drag sufletului meu, care spunea: "Munca nu dă niciodată niciun rezultat. Cu efort nu ajungi nicăieri. Nobilă și măreață e doar abținerea, singura care recunoaște că orice realizare rămîne întotdeauna inferioară și că opera alcătuită este pe vecie doar umbra grotescă a operei visate." (Cartea neliniștirii - F. Pessoa)
Cu toate astea nu vom renunța, și fiecare ne vom vedea de treburile noastre, care încotro...
Nu?
