Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mozart şi vârstele muzicale ale Europei


Oleg Garaz

15.03.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În ce muzică trăim astăzi? Mai corect ar fi, poate, să ne întrebăm în ce muzici trăim, atâta timp cât pe pitagoreica şi kepleriana muzică a sferelor cu siguranţă că nu o mai aude nimeni. Nici măcar erudiţii, care mai ştiu câte ceva despre aceasta doar frecventând biblioteci specializate bine ascunse în spatele ignoranţei generalizate şi tratând subiectul, fireşte, drept unul esoteric, deci inaccesibil omului simplu.

Într-o totală concordanţă cu spiritul vremii, cu postmodernitatea târzie, dar şi cu ideile, atât de terifiante şi în acelaşi timp atât de actuale, ale lui Sloterdijk, ar trebui să ne întrebăm, atunci, care este muzica maselor, adică a parcului uman? În ce fel de muzică există acel negru de oameni care inundă într-o forfotă insectomorfă spaţiul public, dar şi conştiinţa colectivă? Răspunsul corect ar fi: într-un zumzet, într-un bruiaj dezarticulat, într-o sincronie probabilistică în care şuvoaiele tulburi ale apolinicului se răstoarnă în clocotul protoplasmei dionisiacului, anihilându-se reciproc, şi în care kitsch-ul şi simulacrul cultural sunt singurele mize sigure şi imbatabile în eficienţa lor comercială, atâta timp cât muzica bună este muzica vândută bine. Cui? Habitanţilor parcului uman. Muzica negrului de oameni este muzica ochiului de albină, una plurifaţetată şi în care oglinzile hex-agonale ale omului de stup îşi răsfrâng imaginile una în cealaltă, iar derizoriul se strecoară până şi în "templele"-crescătorii frecventate de avizii de muzică şi cultură. Este muzica pieţei şi, evident, este muzica-produs, destinată vânzării şi consumului. Existăm cu toţii într-un bruiaj minimalist al minimei morale şi a minimei valorice, epocă pentru care Philip Glass a găsit analogia perfectă în ideea muzicii-zumzet de albină angajată în ritualul geometric al pasajului, al unui enter/exit continuu, reluat cu sisifică ostentaţie şi încăpăţânare. Privit prin vitraliul muzicii minimaliste, întregul trecut muzical al limburilor de la miază-noapte care este Occidentul pare a fi fost o muzică maximală, o maximă a moralei, dar şi a valorii culturale, care astăzi ne apar în cel mai bun caz doar drept maxime muzeale. A fost realmente o muzică dată la maxim.

Reducând puţin din zvâcnetele vârtoase ale boxelor dolby surround, mai schimbăm o conservă muzicală cu alta, un best of... cu un alt best of..., care poate fi orice, Mahler, Ceaikovski, Janacek, Couperin, Amon Tobin, Aphex Twin, Chemical Brothers, Apocaliptică, drum'n'base, techno-funk,


bzzz, bzzz, bzzz, pardon, undeva afară sunetul unui celular, surprinzător, halucinant, adiind a Brandeburgicele de Bach, a Mica serenadă de Mozart, a "Lakmé" de Leo Délibes, pardon, este un spot publicitar de pe "Discovery", televizorul merge în paralel cu staţia audio, sau "Cneazul Igor" de Borodin, de această dată este clipul unor raperi afro-americani,


şi din nou revenim la "cârnaţii" conservaţi în supa best of... Arta aparţine poporului, adică melting pot-ului postmodern de populaţii, etnii şi rase ahtiate după recuperări culturale realizate ca în filmele cu mafioţi.

Fapt paradoxal, însă Europa şi-a dorit să moară încă de pe vremea Renaşterii, adică imediat de cum începe ciuma laicizării, iar, exprimându-ne în termenii proprii fenomenului cultural, acesta din urmă a fost întreţinut doar în speranţa de a găsi soluţia nemuririi. Adică, prima şansă de a ieşi de sub timpuri a fost ratată atunci când Europa refuză magia şi alege umanismul şi raţiunea. Din rugul lui Giordano Bruno se naşte Descartes, iar Europa păşeşte hotărât în prima sa modernitate a cărei expresie, nu mai puţin paradoxală, o găsim în "Ano-timpurile" lui Antonio Vivaldi. Ciudată şi suspectă preocuparea asta pentru ano-timpuri la Vivaldi, dar şi la Haydn cu Ceaikovski, această preocupare pentru vârstele naturii şi, implicit, ale omului.


Fiecărei vârste, o muzică! Fiecărei muzici, o vârstă! Iată pancarta proletcultismului şi "politically correct"-ului postmodern. Bătrâna Europă nu se mai miră de nimeni şi de nimic. Ea aşteaptă să iasă la pensie şi nici o unificare nu îi va readuce tinereţea. Una a credinţei în puterea muzicii de a purifica sau a vrăji, ca la Orfeu. Una a credinţei în puterea muzicii de a înălţa, ca la Bach. Una a credinţei în puterea muzicii de a seduce, ca la Wagner. Ea le-a trăit şi ea le ştie pe toate, iar ceea ce este a mai fost, precum a fost şi ceea ce va mai fi, şi ceea ce va urma după; cu siguranţă că a mai existat undeva, într-un trecut nu neapărat imemorial. Erudiţii frecventatori de biblioteci specializate şi, adăugăm noi, bine dosite de salivânda poftă de subprodus cultural a gustului comun, o ştiu cât se poate de bine.


Iar Europa şi-a trăit vârstele însoţindu-şi-le cu muzica maximă, una dusă la pragul maxim al valorii şi proclamând maximele superlativului cultural cu voce tare, clar şi răspicat, trâmbiţat prin mânia şi urletul lui Munch, al "Appasionatei" lui Beethoven (preferata lui Lenin), prin fascinaţia însorită a sonatelor pentru pian de Schubert (preferatele lui Sviatoslav Richter), prin muzica lui Wagner (preferata lui Hitler), dar şi prin dodecafonia lui Schoenberg (urâtă şi blestemată de oricine o auzea). Însă mai ales prin Beethoven, aducătorul de modernitate. Îi surprindem râsul sănătos şi grosolan, "titanic" după spusele lui Romain Roland, dar şi furia, isterică şi chiar dementă în fiecare faţetă a chipului muzical al Europei. O regăsim prin el însuşi, omul-"vârstă" a Europei care o impune mult mai tranşant decât a făcut-o Descartes, mai împătimit decât a cioplit-o Michelangelo şi fără a fi ars pe rug ca Giordano Bruno sau fără a-şi fi pierdut capul ca Robespierre. Europa învăţase să-şi iubească nebunii săi copii, fără a mai recurge la inchiziţie sau ghilotină. Devenise o Europă în care, deja, ne putem regăsi. O Europă a Luminilor şi a revoluţiilor, a imperiilor şi republicilor, a progresului şi războaielor. O Europă modernă.

Puţin probabil să mai fi rămas pe chipul Europei măcar o tuşă de "ruj" al barocului, al muzicii prin care se putea practica delicateţea, eleganţa, nobleţea, elevaţia şi rafinamentul. Însă ştim bine din istoria muzicii că, prin tot ce a scris, Bach a reprezentat pentru europeni tot atâtea soluţii ale nemuririi, adică ale ieşirii din timpul şi vârstele omului, iar compozitorul şi-a luat sarcina în serios, furnizând o cantitate de-a dreptul aiuritoare de lucrări, să-i spun "titanică" ar fi prea puţin, însă Europa, pentru a câta oară, decide să se sinucidă, făcând-o chiar prin Napoleon, iar opţiunea ei este pentru "titanul" Beethoven, care o readuce în timp şi nerv, care o învaţă să moară după modelul personajelor din simfoniile sale. Europa optează pentru o altă modernitate, a doua, dar şi pentru alte ritualuri suicidale. De aici şi suita de marşuri funebre, tot atâtea soluţii de a găsi un ritual pe măsura dar şi pe placul Europei - Beethoven (în trei simfonii), Chopin (în sonata în si bemol minor), Liszt optează chiar pentru "Dansul morţii" şi, bineînţeles, Wagner - suicidul ultim al întregii civilizaţii europene purificată în flăcări, adică mai întâi sedusă şi apoi arsă de vie, ca Ioana D'Arc pe rugul din oratoriul lui Honneger.


Trăim grăbit şi sesizăm doar puterea unei stimulări susţinute prin repetare. Altfel spus, nu mai avem urechi decât pentru muzica minimalistă. Adică, muzica minimală a propriului zumzet existenţial sau poate nici măcar atât, ci mai degrabă doar "torsul" de pisică al ventilatorului de la computer? Suntem angrenaţi în algoritmi procedurali, trăim într-un load/reload continuu - relaţii, atitudini şi motivaţii, se întâmplă ca sistemul să ne dea error, atunci adoptăm algoritmul salvator copy/paste, ştiind cu certitudine că la sfârşitul nivelului oricum ne aşteaptă atât de "optimista" înştiinţare - system failure , însă avem credinţa că undeva, în transcendenţa karmică, se va produce un declic, urmat de un reload şi vom putea proceda la start new level.


După Schoenberg, nimic nu a mai fost la fel, deoarece principala lui preocupare a fost să nimicească însăşi sacralitatea culturii în sensul posibilităţii de a procura nemurirea. Europa a intrat în a treia modernitate şi, de aici încolo, compozitorii s-au îngrijit să nimicească până şi cea mai mică speranţă în nemurirea vechiului continent, iar Hitler cu Stalin nu au făcut nimic mai mult decât le-au luat în serios propunerea şi s-au pus pe tocat însăşi civilizaţia umană de pe Terra... Aproape că au reuşit. Să nu mai existe oare soluţii şi mitul eternei reîntoarceri la ideea nemurii să fi fost doar o poveste deşartă? Şi atunci am avut revelaţia îngerilor.

M-am tot gândit la îngerii lui Cioran (şi nu la îngerii lui Pleşu) care cântă Mozart, însă doar atunci când nu-i aude Dumnezeu (fiindcă muzica oficială a Paradisului, fireşte, este muzica lui Bach?!). Dincolo de truismele atât de emfatice ale eseistului român, am înţeles că soluţia poate fi doar Mozart - compozitorul ideal al virtualităţii născut cu două secole mai devreme decât ar fi trebuit. Este muzica perfectă, şi nu atât a Paradisului lui Cioran sau al unei Europe unificate, cât a Paradisului-simulacru pe care William Gibson, în cărţile sale cyber-punk, îl populează cu divinităţi cyber-voodoo ca Papa Samedi sau Mama Dimanche,


bzzz, bzzz, bzzz, pardon, din nou sună un celular undeva aiurea şi de această dată este "Habanera" din "Carmen", ţiganca fatală a lui Bizet


Decât să mi-l imaginez pe Mozart stând undeva la margine de drum, şi nu atât în poziţia "Gânditorului" lui Rodin, ci mai degrabă în postura "Melancoliei" lui Dürer, mai degrabă mi-l reprezint drept compozitorul ideal al unei Europe virtuale, al unui simulacru de Europă. Iar scenariile şi imaginile nu-mi lipsesc, ci din contră. Va fi un Mozart care îşi va compune muzica jucând biliard cu sferele muzicii celeste undeva între pachetele de biţi gonind superluminic prin meandrele unei superreţele de computere. Mi-l reprezint pe Mozart ca pe un Ganesha - corpolentul şi bonomul zeu-elefant al indienilor de pe Gange - dansând cu lupii lui Kevin Costner sau, poate, cu Shiva şi prin aceasta creând o Europă doar de Beethoven întrevăzută în ultima parte a ultimei sale simfonii. Fireşte, fără pathos-ul milenarist-masonic al lui Schiller, ci mai degrabă filtrată prin harul vizionar al lui Bill Gates. Iar acest Mozart, doar al meu sau poate al nimănui, va fi un Amadeus mai ceva ca la Milos Forman şi în orice caz mai cool decât Michael Jackson. Probabilitatea mi-o garantează chiar Baudrillard în persoană, tatăl simulacrului şi mama unui Mozart care încă va să vină. Spiritul fără de moarte a unei Europe eterne.

P.S. Mă gândesc că singura formă unificată reală a Europei este formatul virtual, iar aici îmi amintesc de Mitoş Micleuşan şi de proiectul "Planeta Moldova", încercare a câtorva tineri moldoveni de a-şi crea propria lor Basarabie virtuală şi de a realiza o unire inversă, nu a Moldovei la România, ci a întregii lumi la Moldova. Poate şi Europa îşi va găsi la un moment dat şi într-o bună zi forma finală, atunci când ne va cere, umilă şi spăşită, onorificul drept de a se alipi cu toate statele ei puternice, mândre şi frumoase de Ţărişoara noastră prăpădită într-un somn de moarte şi dincolo de orice conştiinţă a modernităţii. Iar pentru a accepta umila şi spăşita cerere a Europei, va trebui ca România, cel puţin pentru început, să se trezească...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (II), Alexandru Stănescu
Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (I), Alexandru Stănescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cadril, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Darul, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro cum am început să beau cola, apoi cola zero, Andrada Ionescu (3.6/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer