Pandemia, Whatsapp-ul și mărțișorul
E o zi obișnuită din timpul săptămânii: soțul lucrează, băieții sunt la grădiniță, eu îmi fac rutina zilnică de alăptat, maimuțărit cu diminutive, schimbat scutece, învârtit în oale, cumpărături. Și încerc să țin pasul cu cele 1.453 de mesaje primite pe cele 4 grupuri de Whatsapp de la grădiniță. Da, sunt chiar 4: grupul grupei mici, grupul grupei mijlocii, grupul părinților de la grupa mică și evident, grupul părinților de la grupa mijlocie. Dacă pandemia și cei trei copii nu m-au adus încă în pragul nebuniei, o vor face sigur discuțiile nesfârșite și adesea absurde de pe grupurile de Whatsapp.
Pe grupurile principale administrate de doamnele educatoare, curg poze cu toți copiii în toate ipostazele în care i-a prins ziua respectivă: zâmbind la doamna cu pensula în mână, încruntându-se la desenul care nu le-a ieșit perfect, dând cu piciorul într-o minge, aruncând cu un bulgăre de zăpadă, construind o chestie neinteligibilă din plastilină, mânjindu-se cu ciorbiță. Apoi urmează câteva zeci de mesaje ale mămicilor ahtiate de control, extaziate că nici la birou n-au ratat nicio secundă din activitățile copiilor, emoționate la maxim de inventivitatea și inteligența puilor lor, de răbdarea și pasiunea doamnelor. Inimioare, fluturași, laude și extrem de multă ipocrizie.
În paralel, pe grupurile administrate de părinți, se derulează povești paralele. Câteva mămici de la grupa mică sunt îngrijorate de mucii copilașilor. Se face schimb de rețete de aerosoli, siropuri, picături și sprayuri pentru aproape toate orificiile. Se încearcă găsirea mucului originar, a celui care a declanșat viroza în grupă. Dacă s-ar identifica, posesorul mucului ar fi lapidat în piața publică. Și băieții mei sunt des bolnavi acasă, dar am trecut prin asta de atâtea ori în ultimii ani, încât nu mai văd rostul lamentării pe Whatsapp atât timp cât nu iau decizia de a-i retrage din colectivitate. Restul e cancan. Șoc și groază: unul dintre copii își amintește că și doamna și-a șters nasul vinerea trecută. S-o ardem pe rug, zic. În isteria generală care ne înconjoară nu mai are nimeni dreptul la o simplă răceală, o alergie, un muc nenorocit.
În același timp, pe grupul părinților de la grupa mijlocie apare o altă polemică. Una dintre mămici o suspectează pe doamna că i-ar fi bruscat fetița și ar fi acuzat-o de o minciunică. Scânteia aruncată divizează grupul în două tabere: mămicile care îi iau apărarea doamnei până în pânzele albe versus mămicile care abia așteptau momentul prielnic să își verse și ele veninul. Doamna e un model de implicare și devotament, ba nu, doamna e un monstru care ne îndoapă copiii. Fetița mea nu minte niciodată, copilul meu a vomat azi și avea spanac și în păr. Treptat majoritatea mămicilor se retrag, probabil au de făcut și altceva, le așteaptă un call, o programare la coafor, au de amestecat într-o mâncare. Rămân pe poziții doar două mămici, curg invectivele, totul se transformă într-o bătălie personală, am impresia că asist la o veritabilă luptă în noroi. La un moment dat, intervin timizi vreo doi tătici și fac apel la decență și calm. Inutil, războiul continuă până seara. Pe grupul principal, alunecă în continuare elogiile și pupicii. Îmi vine și mie să vomit deși nu mi-a băgat nimeni spanac pe gât.
Fac slalom printre treabă și mesaje și observ că mămicile de la grupa mică au nevoie de niște terapie prin shopping ca să treacă mai ușor peste răceala copiilor. Cum nu mai sunt decât câteva zile până la 1 și 8 martie, nivelul optim de serotonină e asigurat. Au uitat de nasul înfundat al doamnei și acum au un alt scop în viață. Dar cum să se pună de acord vreo 20 de femei exaltate?! Să luam și pentru doamna de la bucătărie și doamna de la poartă, ba nu, ba da, să fie și doamna de engleză, ba nu, dar cum rămâne cu doamna de la bucătărie?! Să fie vouchere, nu că sunt impersonale, atunci coliere sau brățări care aduc noroc, aranjamente de săpun, nu că sunt de prost gust, să fie trandafiri criogenați. N-am auzit în viața mea de flori înghețate date cadou. Pe vremea când era mama învățătoare, era mai simplu. Primea la fiecare serbare, 8 Martie, Paște sau Crăciun un bibelou sau un set de pahare de cristal. Mai că ne dădeau bibelourile afară din casă, nu se poate nici acum despărți de ele, dar parcă peștele de pus pe televizor sau șoarecele de pe știuletele de porumb nu mă tulbură ca florile criogenate. Oricum nu mă bag, doar asist pasivă la derularea controverselor, mi-e frică de mămici și am chestiuni mai stringente de rezolvat.
Revin la grupul părinților de la grupa mijlocie. În pauzele meciului dintre cele două mămici războinice, se discută despre oportunitatea dusului de mărțișoare doamnelor și fetițelor de la grădiniță. Așa cum se întâmplă cu orice subiect dezbătut în societatea românească, de la achiziționarea de rachete la amenajarea spațiilor verzi și efectele adverse ale vaccinurilor, mărțișorul produce și el o scindare. Unii părinți sunt revoltați de prima încercare a guvernului de a interzice acest obicei tradițional, alții cred că valul 3 al pandemiei va începe tocmai cu acest schimb de ghiocei și trifoi cu șnur. Pentru că da, în plăcerea noastră a părinților de a ne minți singuri, ne imaginăm că în pandemie ai noștri copilași nu fac schimb de niciun creion și de niciun cub pe parcursul unei zile la grădiniță sau la școală.
Deznodământ: subiectul mărțișorului a fost disecat inutil. A avut loc o scurgere de informații de pe grupul părinților de la grupa mijlocie și cum probabil doamna nu a fost prea încântată de înflăcărarea discuțiilor despre spanac, într-un gest profund matur și pedagogic, a refuzat toate mărțișoarele. Pam, pam.
Model
Sunt puține ocaziile în care plec singură de acasă și, mai ales cele în care plec doar pentru mine. Așa că o programare la salonul de cosmetică reprezintă o adevărată escapadă, niște ceară fierbinte nu poate fi decât supremul răsfăț. Drumul dus-întors e și el important fiindcă îmi mai acordă vreo jumătate de oră de libertate, deci am în total o oră și ceva de dezmăț. În mașină ascult radio la volum mare, în autobuz sau metrou citesc o carte sau butonez telefonul.
Ca în majoritatea situațiilor, plec și acum prea târziu din casă, așa că nu mai am suficient timp să iau mașina și să găsesc acolo un loc de parcare. Alerg aproape la propriu spre stația de autobuz. Am doar vreo trei stații, așa că am șanse să ajung cât de cât la timp. Cum circul rar cu autobuzul, nu am abonament, dar folosesc plata călătoriei prin sms. Trimit mesajul abia când văd care autobuz e la semafor și știu deci în care mă voi urca. Cu biletul pe telefon, urc în 112 și dau scroll printre știri. În doi timpi și trei mișcări mă trezesc lângă mine cu o doamnă controlor. Îi arăt relaxată mesajul care confirmă plata călătoriei, doamna se uită la telefon, se uită la aparatul de taxare și observ imediat că ceva e în neregulă. Poate ora telefonului meu nu corespunde cu cea de pe aparat.
- Când ați trimis mesajul?
- Chiar înainte să urc în autobuz, din stație, răspund eu.
- Ba cred că l-ați dat acum, îmi replică ea suspicioasă.
- Nu, doamnă, nici nu vă văzusem, mă apăr eu stupid.
- Păi nici nu trebuia să mă vedeți. Un cetățean model își achită călătoria, îmi aruncă de după mască, aproape cu dispreț.
Aha. Am o vagă bănuială că n-aș fi un astfel de cetățean fiindcă am achitat călătoria cu prea puțin timp înainte să mă urc și mai aveam și ora setată greșit pe telefon. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi comis imprudența de a plăti biletul cu cardul direct în autobuz și doamna m-ar fi prins în flagrant delict. Sigur mi-aș fi ratat întâlnirea de la salon.
Chiar m-am indispus. Nici epilatul nu-mi mai tihnește. Dacă mă gândesc bine, nici în tinerețe nu eram un cetățean de nădejde. În facultate, acum vreo 15 ani am mai avut niște incidente cu controlori RATB. Într-o duminică dimineața, buimacă după o călătorie sprâncenată de 15 ore cu trenul din nordul țării, stând în fund la clasa a 2-a fiindcă n-aveam bani de cușetă, cu ditamai valiza după mine, mă urc în autobuz la Gara de Nord. Sunt convinsă că abonamentul meu studențesc mai e valabil. La una din cele câteva stații până la Grozăvești urcă un controlor și vine glonț la mine. Ce să vezi: abonamentul meu lunar expirase chiar cu o seară înainte. Nu mi-a plăcut niciodată să negociez nici măcar la piață, așa că fără să mai încerc să-l înduplec și să-l conving de buna mea credință, am plătit rapid amenda ca să evit o scenă penibilă în autobuzul arhiplin.
Oare ce tipologie de călători îi atrage pe controlori? Oamenii mici în care par să zacă delapidatori în devenire? Cu întrebarea asta în cap ies din salon peste vreo 40 de minute și chiar în față o văd pe aceeași doamnă controlor cu vreo doi tineri pe care îi coborâse dintr-un autobuz și o patrulă de poliție chemată în ajutor. Mă îndepărtez rapid - eu chiar am scăpat ieftin. Traversez ușurată pe la semafor, dar cât pe-aci să dea peste mine un Mini Cooper. Data viitoare sigur iau mașina...
