Radiografie

Pe la finele primului masterat, prin 2003, îmi doream să fac cronică de carte și nu îmi imaginam că aș putea fi profesoară. Țin minte că îmi plăcea să citesc și că nu aveam deloc încredere în mine. Tocmai terminasem franceză-engleză, la Cluj (cum aș fi putut avea?) și virasem înspre literatură comparată. Aș mai fi continuat eu și cu un an-doi de istoria artei, dar tata, trecut prin viață și mucalit cum era, m-a sfătuit să îmi continui studiile într-un domeniu care ar putea să îmi aducă un venit cât de cât decent. Normal că nu l-am ascultat. Ca să nu mai spun că Dumnezeu, cu un simț al umorului incontestabil, mi-a dejucat planurile și m-a ajutat să îmi dezvolt propriul simț al umorului. Nu știu dacă mi-a dat un bobârnac sau dacă a fost un ditamai ghiontul, dar m-am trezit taman în mijlocul învățământului.

A nimănui, în orașul care pe atunci încă nu era de cinci stele, am dat zece ani titularizare și am văzut cum e să apară și să dispară posturile, ba mai mult, să ți se spună că acele posturi nici nu au existat, asta după ce tu le copiaseși de la avizier. Ca orice spirit tânăr, am ieșit din examen când subiectele au fost aduse după patru ore, am contestat note și am refuzat să iau posturi. În toți acei ani, în care dădeam examene de titularizare, grade și făceam perfecționări, eram și o prezență nelipsită de la greve. Chiar credeam că sindicatul mă reprezintă. Se pare însă că doctrina socialistă era un ecou abscons care se stingea de la un an la altul, făcându-mă ca, în mai puțin de cinci ani, să ies din organizația care ar fi trebuit să îmi apere drepturile. Nu am avut complexul suplinitorului. Din contră: o spuneam sus și tare. Deși norocul titularizării mi-a surâs târziu, am avut parte de directori și colegi care s-au luptat cu sistemul să mă țină în școală.

Când am intrat la facultate, tata mi-a spus despre persoanele importante cu care ar fi bine să îmi construiesc o relație. De data asta l-am ascultat. Știa el ce știa. Nu degeaba trăise să fie tată. Eu le-am văzut, iar reciproca a fost instantanee. Bibliotecarele și secretarele au devenit cap de afiș al facultății în care stăteam mai mult decât ar fi trebuit să stau în Music Pub.
 
 Așa am ajuns să pun mâna pe singurul exemplar din cele Cinci fețe ale modernității care se găsea la bibliotecă. L-am primit acasă, de seara până dimineața. Nu vă puteți imagina ce a însemnat să fiu doar eu și Matei Călinescu în propria-mi intimitate! Când am intrat în învățământ, femeile de serviciu, contabila și bucătăresele au fost aduse și ele la rang înalt de preotese ale panteonului școlar.

Tot tata a fost cel care a avut grijă să îmi vorbească despre teatrul antic și cel elisabetan. Din perspectiva spectatorului! Plastic, mi-a explicat cum stă treaba cu critica. În felul lui, metaforic, mă pregătea pentru scena pe care de-abia pășisem. În cei optsprezece ani de carieră, din care tata a prins doar patru, din păcate, am văzut cum relațiile dintre profesori și părinți se alterează, cum discursul public, de multe ori, este scos din narativa contextuală, cum opinia publică primează, cum criticul desăvârșit este de fapt noul om renascentist cu competențe în multiple domenii, cum nimic nu mai stârnește interesul elevilor și tot ce facem noi este plictisitor, cum descifrarea mesajului devine tot mai anevoioasă, iar timpul de concentrare se comprimă. Deși sinonimie perfectă nu există, am asistat la perseverența unora de a o găsi și de a face dintr-un substantiv comun, profesor, o sintagmă nominală: prestator de servicii.

Recent am văzut spectacolul Catincăi Drăgănescu, (In)dependenții. O radiografie a spațiului artistic independent în care precaritatea fondurilor, bugetele, proiectele, raportările, lipsa spațiului și a recuzitei, deadline-urile m-au făcut, fără prea multă greutate, să recunosc un tipar recurent. Când am mai auzit și denominarea, notorie de acum, șomeri, am inspirat adânc, am zâmbit trist și mi-am spus în gând, destul de tare, dorindu-mi totuși să fiu auzită: I feel you, sister!