Iunie. București. Universitate. O gălăgie molcomă care prevestește liniștea unei veri în care orașul se golește de preaplinul studențesc. Provincialii își confecționează vacanța din întoarcerea la locul de baștină, bogătașii își iau concedii lungi, plecând către insule sofisticate, în țări exotice, muncitorii desfac cu poftă un pet de bere Neumarkt și-ncep, în surdină, peticirea asfaltului ciuruit al șoselelor capitalei, tramvaiul transpiră a sudoarea celor care nu-și permit vara; doar birturile mai respiră a viață, fiindcă pentru băutură nu se termină niciodată oamenii. Așadar, luna iunie e schisma între gâfâiala unui oraș care abia răsuflă de tot ce-i omenesc și o minimă aerisire, datorată emigrării către mare. Dar până ca liniștea să se-aștearnă, bulevardul Ferdinand spumegă a studenți surescitați care urmează să-și dea examenele finale. Miroase a Jaques Brel la gura de metrou de la Universitate, a hormoni neconsumați, a stres și emoții, a fum de țigară și-a tinerețe.
Robert avea douăzeci și unu de ani și-un mare potențial de reușită-n carieră. Student la filosofie și înzestrat cu o capacitate intelectuală frustrantă pentru omul de rând, în acea zi de iunie își dăduse ultimul examen. Enervant de bine îmbrăcat, cămașa îi transpira sudoarea pe care un tricou ar fi scutit-o de o așa vizibilă abundență. Dacă cineva i-ar fi pus un tensiometru, ar fi putut concluziona că-n acea dimineață călduroasă de iunie, pulsul lui atingea proporții uluitoare. Cu o mapă neagră sub braț și-n blugii lui Levi's, se-ndrepta către o străduța lăturalnică a centrului Bucureștiului. Se-așeză la o bodegă cu o față de masă ca un mileu, la care se auzea un remix prost al melodiei Zaraza. Comandă cincizeci de grame de whisky cu gheață și o apă minerală. Își verifică ceasul compulsiv, trădându-și nerăbdarea. Un fumător înrăit și-ar fi aprins o țigară pentru a-și regla bătăile inimii, în moduri nu neapărat ortodoxe și nici măcar sănătoase, însă Robert nu era fumător înrăit din simplu fapt că ducea o viața mult prea calculată pentru a fi risipită în fumuri toxice. Avea, totuși, în blugii bleu-deschis, Levi's, în buzunarul de la spate, un pachet de Marlboro cu filtru roșu rămas de pe la vreo petrecere din căminul studențesc.
În depărtare, la câțiva zeci de metri, un toc troznește în asfaltul ciuntit, ca un os mâncat de câine. Tornada Demi, studentă la litere, vine-n fugă spre locul întâlnirii. Demi. Demiela, cum e scris în buletin, din pricina alcoolismului unui tată pentru care n-ul e totuna cu m-ul, iar a-ul și e-ul sunt tot vocale. Așadar, Demi, într-o rochie albastră, prin care forma sânilor se citește cu ușurință, un colier din scoici și-o pălărie șuie, apare surescitată. Comandă o bere Heineken și
- sare, vă rog, dacă se poate?
cine bea bere cu sare?
- ăh, e ca să nu fac burtă de bere.
Dacă i-ai fi privit obiectiv, nu le-ai fi dat nicio șansă. Meticulozitatea lui Robert, care-și fixa ochelarii pe nas ca un automatism și puzzle-ul feminin alcătuit din non-sens, Demi, n-ar fi putut niciodată coexista în liniștea unei vieți conjugale. Nu ți i-ai fi putut imagina făcând copii, dar retina ta ar fi putut croi cu lejeritate scena unui scandal amoros, din pricina faptului că ea a băut prea multe shoturi de tequila, iar el ar fi vrut să meargă acasă pentru a răspunde pe mail solicitărilor diverșilor profesori universitari din America, țara aceea unde e invitat la diferite conferințe. Dar cine spune că dragostea e logică sau explicabilă? Când încolțește înăuntrul unui om, îi face stomacul ghem și-i spală creierul de tot ce n-ar putea funcționa.
Sporovăiala tâmpită și pământeană a celor doi îndrăgostiți aflați înaintea momentului vrei să mergi la mine? Stau la Gara de Nord într-o garsonieră drăguță, putem să mai bem niște vin, dacă vrei, acoperea dialogul care avea loc în pachetul de țigări Marlboro. O țigară fată și-o țigară băiat își duceau existența împreună, în același pachet, cam de vreo lună și jumătate, când gașca de la științe politice l-a convins pe Robert să-și cumpere țigări, de la mini-market, la unu noaptea. Când ești țigară și ești îndrăgostită, ești la cheremul posesorului. Nu știi niciodată dacă din douăzeci de țigări, ai să reziști nefumată până la final. Nu știi niciodată dacă într-o mișcare neatentă, dumnezeul-om n-o să te scape-n iarbă din greșeală, ș.a.m.d.
- crezi că o să i se facă poftă de noi?, a-ntrebat țigara fată pe țigara băiat.
- măcar de i s-ar face poftă de amândoi.
- eu cre-că o să i se facă ei, sigur, miroase a tutun de la o poștă.
Demi era o fată isteață și charismatică. Eu sunt gemeni cu ascendent în scorpion, tu? Robert răspunse cu jumătate de gură că e pești, dar că nu crede neapărat în zodii. A, io cred, adică nu cred până la capăt, dar mi se pare mișto să știi ce zodie e un om.
- auzi?
- hm?
- știi ce nu voiam eu să mă fac când eram mică?
- hm?
- scrum.
Așa cum oamenii au un rai și-un iad al lor, inventat sau nu, și țigările au un mod ideal de-a se stinge, și anume să fie stinse în aceeași scrumieră, pentru că atunci capetele lor ar sfârși împreună. Cam ca sufletele oamenilor, doar că într-un plan un pic mai puțin metafizic. Dar cele două țigări știau că probabilitatea ca Robert să fumeze două țigări într-un timp relativ scurt, este foarte mică.
Scoaterea pachetului de țigări din buzunar și zgâlțâirea care precedă mișcarea, poate fi ușor tradusă ca un cutremur pentru țigări. Aproape indescifrabil auzeau cum Robert o întreabă pe Demi dacă vrea să fumeze o țigară, dar ea a spus că a băut și-a fumat prea mult cu o seara înainte așa că face o pauză, că de-aia nici nu și-a cumpărat pachet.
- aș vrea să te fumeze pe tine primul, că dacă tre-să-i fie cuiva dor, vreau să-mi fie mie de tine și nu ție de mine.
Chiar atunci Robert scoase țigara fată din pachet și-o aprinse stângaci. Trase cu poftă, un fum, vrând să epateze, dar se înecă și tuși. Dac-ar fi putut, țigara băiat și-ar fi aprins o țigară de-amăreala unei singurătăți pe care, de acum, nu mai avea cu cine s-o împartă. Rememoră capul roșiatic și-nmiresmat a nicotină parfumată a țigării fete și copleșitorul ei umor. Își aminti când Robert lăsase pachetul pe noptiera din garsonieră întredeschis și cum soarele le-nfierbânta aproape cât să le aprindă, dar focul soarelui nu-i suficient de foc. Și pe țigara băiat o apucă o tristețe duioasă. Mai era, totuși, o șansa, ca să sfârșească împreună: ca lui Robert sau lui Demi, să-i ardă gâtlejul a el, s-o aprindă și s-o stingă în aceeași scrumieră.
- puteți să-mi mai aduceți vă rog o Haineken?, zise Demi, aflată la a patra. Îmi dai o țigară?
Robert scoase pachetul.
- mi-o dai pe ultima?
- liniștită.
- stai să-mi pun o dorință.
Țigara băiat începu să ardă cu repeziciune. Demi scotea fum ca o locomotivă și trăgea din ea cu ambii plămâni nesătui.
- Heineken, la domnișoara, da?, zise chelnerul bondoc.
- mulțumesc, da.
Și chiar în momentul în care Demi, cu unghiile ei roșii, urma să stingă țigara băiat, chiar în momentul în care el urma să-și odihnească capătul-chiștoc lângă țigara fata, chelnerul începător luă scrumiera de pe masă și-o înlocui cu una curată și umedă. Țigara băiat se stinse înainte de-a înțelege că între el și țigara fată stă gestul tâmpit al unui om care i-a despărțit fără de voie.
- vrei să vii la mine să mai bem un vin?, întrebă Robert.
- bere, mai bine?
- bere.
- atunci vin.
Și au plecat spre garsoniera de la Gara de Nord, împlinindu-i-se, astfel, dorința lui Demi.
A fost odată ca niciodată iubirea. Și niciodată iubirea n-a fost mai multă decât în ziua în care a fost odată ca niciodată și de-atunci nimic din ce există pe pământ, n-a mai știut să trăiască fără.
