Întinderile de apă par să există sub clopote; pentru că liniștea de acolo vibrează asemeni lor, pentru că valurile le dau ritm de dangăt, anunțând începuturi și sfârșituri, iar sacrul pogoară în tot și în toate.
Când fotografiez apele, povestea începe. Sirenele ademenesc corăbieri fără chip, pești străvezii spintecă aerul în zbor rotund alături de păsări mitice, blânzi monștri marini mă lasă să le dovedesc existența, vegetații albastre mi se încolăcesc de glezne.
Fotografiez apele lumii fiindcă de aici pleacă și aici se întorc păsările. Pentru că adâncurile lor îmi trezesc teamă și venerație. Și nu în ultimul rând, pentru că, în generozitatea lor absolută, lasă un univers întreg să se oglindească în ele.
Stau pe mal și fotografiez. Apele îmi diluează cadrele, contururile, culorile, realitatea alunecă în iluzie. Legătura cu aparatul meu devine atât de intensă, încât simt că sunt parte din mecanismele lui fine, pe care nu le cunosc îndeajuns, așa cum nu mă cunosc nici pe mine. Dar mă descopăr, cu fiecare fotografie, cu fiecare lux contorizat în celule, multifațetată ca o expunere multiplă, trăind un "acum" dilatat, setat la un infinit de secunde.
https://oanadaian.com/