25.04.2006
Odată, demult, într-un orăşel din munţii Harghitei, trăia o tînără profesoară de engleză, pe care-o chema Corina Ionescu. Locuia împreună cu soţul ei şi cu fiica lor Andreea, în vîrstă de şase ani, într-un apartament de lîngă piaţa centrală a oraşului, pavată cu cărămizi galbene. La sfîrşit de săptămînă, în această piaţă se adunau foarte mulţi copii. Acolo obişnuiau să mănînce îngheţată, prăjituri şi sandvişuri, să se dea cu bicicleta sau pur şi simplu să stea la soare.

Mama şi fiica se plimbau adesea prin piaţă, dar aveau grijă să nu le prindă seara pe-acolo. Fetiţei – care venise pe lume neinvitată - îi era teamă de umbrele nopţii. De fapt această frică era însuşi motivul naşterii sale – fugise de întuneric şi nimerise în acest loc, unde se putea bucura de lumina soarelui în fiecare zi. Din păcate, seara, cînd ar fi trebuit să se lase cuprinsă de somn fără împotrivire, începea s-o chinuie spaima. Aşa că mama a început să inventeze poveşti special pentru ea; doar aşa reuşea s-o adoarmă.

Andreea era fascinată de poveştile mamei: profesoara Corina Ionescu avea o imaginaţie extrem de bogată. Puţine lucruri echivalau plăcerea de-a o asculta. Combina pitici cu dragoni şi astfel apărea o nouă creatură, inventa nume ciudate sau atribuia comportamente neconvenţionale unor personaje consacrate, acele "vedete" ale poveştilor (Andreea s-a distrat cel mai bine în seara cînd Ileana-Cosînzeana a fost transformată într-o bleagă cu un nivel intelectual absolut jenant, iar Albă-ca-Zăpada într-o scursură a societăţii care n-avea nici un fel de standarde morale.)

Fetiţa se simţea în siguranţă printre personajele de poveste – cu cît mai neobişnuite, cu-atît mai bine -, mamei îi făcea plăcere s-o transporte în altă lume, şi astfel duceau o viaţă liniştită şi puteau dormi noaptea.

Văzînd cît de tare influenţează aceste istorioare mintea copilului, mama începu să le folosească şi în alte ocazii. Cînd Andreea nu vroia să meargă la şcoală, inventa o poveste despre cum un copil neascultător a fost prins de regele vulturilor şi sechestrat pe un vîrf de munte. Dacă fetiţei îi era greu să rezolve un exerciţiu la matematică, transforma numerele şi semnele dintre ele în personaje. Astfel lucrurile deveneau mult mai interesante şi mai uşor de înţeles.

Într-o dimineaţă, Andreea a declarat că nu mănîncă oul fiert din farfurie pentru că, brusc, nu-i mai plăceau ouăle de găină. Doamnei profesoare nu i-a fost greu s-o convingă că acela nu este un ou de găină, ci ultimul ou de cocomîrlă de pe planetă şi că ar fi bine să-l mănînce pentru că altă ocazie nu va mai avea. Iar cînd o vecină a încercat s-o convingă pe Andreea – cu toate că mama o avertizase de la bun început că n-are nici o şansă în reeducarea copilului - că ciorba cu ardei umpluţi este delicioasă (deşi fetiţa nu putea s-o vadă-n ochi, preferîndu-i net supa de pui cu tăiţei), doamna profesoară Corina Ionescu a inventat cea mai lungă, complicată şi de neuitat poveste pe care avea s-o audă Andreea vreodată. Povestea se numea "Zîna tăiţeilor şi vrăjitoarea ardeilor umpluţi", şi a rămas un reper de neclintit în mintea copilului. Pentru mamă era evident că vecina era vrăjitoarea, iar ea era zîna – în primul rînd fiindcă n-ar fi gătit niciodată o mîncare atît de scîrboasă.

Orice putea fi transpus în această lume imaginară - toate lucrurile reale aveau o explicaţie sau un corespondent în celălalt tărîm. Poveştile au devenit hrana virtuală cu care mama antrena mintea fetiţei şi-i controla spaimele. Totul era în ordine, liniştea le era asigurată, iar invenţiile care se rafinau odată cu trecerea timpului făceau ca viaţa să merite trăită pentru ambele părţi implicate. Zilele şi nopţile au curs lin multă vreme.

*


Sub piaţa pavată cu cărămizi galbene, statul român construise un sistem de canalizare. Printre angajaţii care au contribuit la proiectarea sistemului se număra şi tatăl Andreei, mare inovator de felul său. Şi pentru că inventivitatea era o trăsătură de familie, Andrei Ionescu se gîndise nu doar la partea funcţională a lucrurilor, ci şi la cea ornamentală. Astfel a luat decizia să marcheze punctul de intersecţie al ţevilor subterane prin ridicarea unui zid de jumătate de metru înălţime, care masca pavajul prost peticit - pe de o parte - şi contribuia la estetizarea urbei – pe de altă parte. Iată de ce plasase în mijlocul zidului un artificiu care arăta exact ca o mină de aur a piticilor din poveştile soţiei lui – genul acela de intrare asemănătoare unui tunel de cale ferată. Zidise însă "tunelul" din start. În acest fel, oamenii care treceau pe-acolo se puteau bucura de acest decor, atît simbolic cît şi igienic – nimeni nu şi-ar fi dorit ca centrul piaţetei cu cărămizi galbene să fie populat de cerşetori care să-şi găsească adăpost în construcţiile ornamentale. Raportul bine-rău era astfel stabilit în favoarea binelui, calea spre o altă lume era barată din construcţie, totul era în ordine.

Mai puţin pentru Andreea. Fetiţa suferea enorm din cauza zidului care-i oprea accesul la "peştera piticilor". Mama îi indicase că pe-acolo, prin gura zidită a tunelului, intră în lume toate personajele din poveşti. Aşa a-nceput nebunia. Fetiţa a devenit de necontrolat. De cîte ori trecea împreună cu mama ei pe lîngă zid, se isteriza complet. "Unde-s piticii? Vreau să văd piticii. Şi dragonii. Şi pe zîna tăiţeilor. Şi pe vrăjitoarea ardeilor umpluţi. Cum se deschide? Vreau să intruuuuu!!! Vreau să-i văd cum ies!!!" – şi-ncepea să bată din picior şi să ţipe. Mama a încercat diverse tertipuri ca s-o convingă să uite de intrarea zidită. I-a spus întîi că mina piticilor nu se deschide decît noaptea. Dar cînd Andreea a declarat că ea nu se mai mişcă de-acolo pînă a doua zi dimineaţă, fiindcă trebuie neapărat să vadă cum se deschide portiţa spre cealaltă lume, mama a dat-o cotită, adăugînd că portiţa se deschide numai dacă spui cu glas tare nişte cuvinte magice, dar că nu ştie nimeni care sînt cuvintele astea. N-a ţinut: Andreea s-a repezit lîngă ornamentul din zid şi-a început să bolborosească ceva, într-o limbă inventată ad-hoc. Cu greu a desprins-o mama de zid, dar fetiţa nu se liniştea şi pace: "Trebuie să ajung dincolo, insista. Vreau să văd ce e acolo". Ca s-o potolească, mama a inventat o poveste în care vrăjitoarea ardeilor umpluţi a pus un blestem pe acea uşiţă, ca să nu mai iasă nici o creatură din mina piticilor. Mai ales pe zîna tăiţeilor o păzea scorpia, şi ar fi omorît pe oricine îndrăznea să treacă dincolo. N-a ţinut nici povestea asta. Într-un final, învinsă de insistenţele Andreei, doamna Corina Ionescu s-a resemnat şi s-a hotărît să-i explice că zidul ăsta nu e nimic altceva decît o invenţie de-a tatălui ei, că acolo nu există de fapt o mină a piticilor, că e doar un ornament care seamănă cu imaginea pe care-o are ea, Andreea, despre cum ar trebui să arate o astfel de mină şi că, în general, orice poveste este de fapt o mică minciună. Că nu trebuie să crezi tot ce-auzi şi că poveştile nu sînt reale.

Şocul nu a întîrziat să apară. Andreea a izbucnit în lacrimi: "Adică vrei să spui că tu tot timpul ăsta m-ai minţit? Că nu există piticii? Că ăla pe care l-am mîncat era un ou de găină şi nu de cocomîrlă? Vrei să spui că nu există zîna tăiţeilor şi vrăjitoarea ardeilor umpluţi?" Lumea ei interioară era făcută ţăndări. Devastată, a luat-o la fugă... şi dusă a fost. S-a pierdut în mulţimea care se plimba prin piaţa cu cărămizi galbene. Elevii care mîncau îngheţată căţăraţi pe zid şi-au privit cu uimire profesoara de engleză, care alerga cu hainele în dezordine şi cu lacrimi pe faţă printre oameni, căutînd parcă pe cineva.

Doamna Corina Ionescu nu mai era zîna tăiţeilor. Pentru că exagerase cu inventivitatea, se simţea mai degrabă ca vrăjitoarea ardeilor umpluţi. Aşa a privit-o şi Andreea o bună bucată de vreme.

După lungi căutări, mama a recuperat-o la ora unsprezece noaptea. Fetiţa adormise la baza zidului, de care îşi zdrelise unghiile tot încercînd să-l deschidă.

După acest mic şoc, Andreea n-a mai fost dependentă de poveşti şi i-a trecut frica de întuneric. Lumea de dincolo s-a stins încet, încet. Prima care murise, zîna tăiţeilor, n-a mai fost pomenită o vreme în casa Ionescu. Fetiţa a crescut, a învăţat să rîdă de mama ei şi i-a păstrat porecla de "vrăjitoare", cu care a tachinat-o de atunci încolo. Familia s-a mutat din micul orăşel în capitală, Andreea şi-a luat o slujbă plicticoasă şi bine plătită, s-a căsătorit şi a avut la rîndul ei copii. Nu le-a spus niciodată poveşti.

Zidul construit de tatăl ei există şi astăzi în piaţa cu cărămizi galbene. Dintre pietrele cu care e zidită intrarea spre mina piticilor cresc fire lungi şi dese de iarbă, iar la sfîrşit de săptămînă, copiii se caţără pe el şi mănîncă îngheţată.

0 comentarii

Publicitate

Sus