Despre etică, morală și abuz

Când ți se cere să scrii un eseu despre încălcarea principiilor etice, ești ușor contrariat, neștiind cum să abordezi un asemenea subiect, având în vedere că această disciplină, care în momentul de față există în curricula universitară, s-a bazat pe principii biblice transmise, în majoritatea familiilor, din generație în generație, dar și pe ceea ce, până nu demult, se numea principiul bunului simț. În momentul apropierii termenului limită de predare a lucrării, îți dai seama că nu ai cunoștințe academice, deci nu poți face prea multe referințe bibliografice. Îți amintești vag ce ai citit despre bine, frumos și adevăr la Platon, după care ai o revelație că și Aristotel are mai multe etici, din care tu îți amintești doar de cea nicomahică și de cea audemică, că utilitarismul se construiește în jurul principiului de bine și că acțiunile pot fi judecate ca fiind bune sau rele din punct de vedere moral în funcție de efectele pe care le au, că hedonismul definește binele în funcție de gradul de plăcere provocată de o anumită acțiune și caută să reducă la minim nivelul de suferință. Nu în ultimul rând, ai un flashback despre Kant și etica lui, care susține că "rațiunea este bună și că toți indivizii sunt raționali"^[1] și că trebuie să se acționeze în conformitate cu "o maximă generală care să devină aplicabilă pentru toată lumea într-o situație similară"^[2].

Semantic vorbind, etica și morala ar putea fi sinonime în anumite contexte, dar, cum sinonimie perfectă nu există, cele două se despart în momentul în care în discuție intervin termeni ca principii și reguli. Atât morala, cât și etica orbitează în jurul binelui și răului, în jurul a ceea ce este sau nu este corect (good/bad / right/wrong). Cu toate acestea, morala este considerată a fi personală și normativă, în timp ce etica se raportează la binomul bine-rău într-un context social, comunitar^[3]. În momentul în care credințele personale despre bine și rău contravin normelor sociale generate de aceleași valori, se poate vorbi despre un clivaj între etică și morală, despre o încălcare a regulilor. Termeni precum moral/imoral sunt mult mai des folosiți într-un discurs cu conotații creștine, având în vedere morala teologică. Pe de altă parte, etic/non-etic se vor regăsi în conjuncție cu mediul de afaceri, cu medicina sau cu oricare alt domeniu profesional și vor descrie conduita cuiva la locul de muncă^[4].

De-a lungul vieții trecem prin diferite etape, confruntându-ne cu situații pe care le putem considera corecte sau nu, morale sau imorale, în funcție de discursul pe care îl abordăm. În tot acest timp, noi înșine putem fi responsabili pentru evenimente și situații în care atât regulile etice, cât și legile morale au fost încălcate. În funcție de educația pe care am primit-o și de auto-educația pentru care suntem direct responsabili, astfel de situații necesită atât o anamneză a trecutului, cât și o introspecție a propriei persoane, pentru a vedea cum am reacționat, ce întrebări (ne-)am pus, cum ne-am raportat față de persoana căreia i-am greșit. Nu accidental acest lucru este pus pe tapet, ci tocmai pentru a reliefa faptul că dintr-o nevoie viscerală de dreptate și de a ni se da dreptate, uităm să ne analizăm propriul comportament.

Privind retrospectiv, consider că este mai ușor să identifici o abatere din punct de vedere etic decât din punct de vedere moral, fapt datorat unui cod scris de reguli care ar trebui să existe în orice instituție. În ceea ce privește "greșeala" morală, lucrurile se complică dacă nu avem același set de valori morale. Moralitățile pot fi îndoielnice sau nu, dar, din nou, întrebarea care se impune este: În raport cu ce? Nimeni nu neagă omniprezența abuzurilor. Fie ele fizice, verbale, emoționale, numindu-se șicane sau bullying, ele există și, din păcate, numărul de cazuri pare să fi crescut în pandemie. Îmbucurător este faptul că lumea începe să aibă curaj și să vorbească despre ceea ce (i) se întâmplă. Lucrând în învățământ de mai bine de optsprezece ani, pun la îndoială tot mai mult semantica sintagmei corectitudine politică. Se fac campanii despre abuz, inițiativă lăudabilă, pe care o susțin, dar nu se vorbește și despre abuzul asupra profesorilor, despre atitudinile abuzive pe care presa și societatea le manifestă vis-à-vis de noi, profesorii. În toți acești ani, am văzut cum nu doar calota glacială se topește, ci și cum, în România, nu prea mai putem vorbi despre educație, pentru că, practic, ea dispare. Multe voci reclamă competențe pe care nu le posedă, cu toate că puține sunt situațiile în care se face studiu de caz, se cunoaște dinamica orelor și bioritmul elevilor, ca să nu mai spun că și mai puțină lume are experiența interacțiunii cu părinții. Stereotipiile nu se limitează doar la evreu, musulman, gay, queer, hetero, căsătorit, necăsătorit. România nu mai este doar o țară homofobă ci și una profesorofobă. Oriunde te întorci, se găsește acest om renascentist al timpurilor noastre, atotcunoscător, care generalizează, nedându-și încă seama de efectul pe care discursul nefondat și licențios de multe ori, pe care îl livrează, îl poate avea asupra tinerilor în formare. Poate, dacă aș spune că despre asta vorbește și Gabor Maté, lumea ar deveni brusc mai atentă, pentru o clipă, și ar începe chiar să ne crediteze: știm despre ce vorbim și știm ce facem. În vremuri în care se trântește cu noi, profesorii, de toți pereții, indiferent de platformă, când oricine devine formator de opinie, fără să aibă vreo experiență în subiectul pe care îl prevalează cu o nonșalanță autosuficientă, mă tot întreb cât este despre copii și cât este despre adultul care simte nevoia să pună pe tapet o traumă pe care a avut-o. Cu toții am avut! Și traumele, știm bine, nu se vindecă, dar putem învăța să trăim cu ele. Doar că asta implică muncă și timp dedicat propriei persoane. Se dorește o educație occidentală, din păcate mentalul balcanic nu cred că ar putea să asimileze acest lucru. Schimbarea de paradigmă cere o transformare a mentalității care, și atunci când ar vrea să spună ceva de bine, critică, pentru că deja este o practică, un modus vivendi, de care nu se mai poate debarasa. Se militează pentru egalitate și toleranță, dar se uită că acestea nu au o funcție unidirecțională. Se trece în looping peste orice regulă a bunului simț promovându-se un hate speech culegător de followeri si likeuri. Narativa discursului liber, prost înțeles, de multe ori nestructurat și lipsit de argumente, își găsește validare în toposul fertil al Facebookului și al presei părtinitoare, ce nu mai cercetează și nu se mai documentează. All animals are equal but some are more equal than others. Dacă m-aș fi întors la o oră de geometrie din gimnaziu și ar fi trebuit să demonstrez că nu există corectitudine politică, aici m-aș fi oprit și aș fi scris q.e.d.

Departe de mine gândul că eu, la rândul meu, nu aș greși sau nu aș fi greșit în tot demersul meu pedagogico- educațional. Ar fi inuman, lipsit de verticalitate și asumare. În funcție de tipologiile umane cu care interacționez zilnic, este practic imposibil să nu lezez pe cineva. Când am intrat în învățământ, am înțeles că segmentul de vârstă cu care voi lucra cuprinde copii între șase și optsprezece ani, fiecare cu idiosincraziile lor. Ce nu știam la începutul carierei am învățat greșind și acceptând că nu poți mulțumi pe toată lumea, că cele douăzeci și șase de personalități, în fața cărora stai zilnic, au propriul lor bagaj pentru care nu ești responsabil. Ce poți face în schimb este să fii prezent, să vezi, să asculți și să auzi. Cam atât despre etică, morală și abuz în zilele noastre.