Aveam spatele blocului cu cele două bănci pe care cu două prietene de la bloc ne jucam cu păpușile, parcarea dintre blocuri, unde cu copiii de la toate blocurile dimprejur ne jucam de-a v-ați ascunselea sau "Țară, țară vrem ostași!" și terenurile de fotbal și de tenis din spatele garajelor, unde alergam sau ne construiam câte un cort din pături. Bucuria ne mai era știrbită din când în când de moșneagul de la parter care avea nepoți mari și nu prea mai înghițea copiii. Astfel că uneori, în timp ce ne jucam liniștite pe bancă cu păpușile noastre Barbie (a mea era sigur contrafăcută fiindcă avea părul roșcat, nu blond), ne trezeam din senin cu câte o găleată de apă rece aruncată generos peste noi de la fereastra bucătăriei lui de la parter. Alteori, deși nu mai era demult în deplinătatea puterilor fizice (probabil nici psihice), ieșea cu câte un băț sau cu un baston și alerga după noi ca să ne împrăștie pe la casele noastre.
Erau mulți copii în bloc, deci gălăgia era ceva normal. Cel puțin pentru mine. Tata nu era la fel de entuziasmat. După câteva ore de educat copiii altora la școală, acasă voia să fie liniște deplină. Cu mine avea noroc fiindcă stăteam acolo unde mă puneai. Dar celor șase copii care locuiau deasupra noastră nu prea le păsa de siesta lui de după-amiază. Fiecare cânta la un instrument muzical, așa că somnul lui de frumusețe era mereu întrerupt de câte o trompetă sau o pianină. Tata riposta cu bătăi în calorifer. Eu eram indignată de lipsa lui de empatie. Înțeleg că cel puțin unul din ei a ajuns un nume la Viena, deci tot nesomnul lui tata a meritat de dragul artei.
Cu noi pe etaj locuiau nenea și tanti C. Nu aveau copii și erau foarte intransigenți când veneau pe la noi și îmi vedeau ifosele. "De-ai fi tu a mea..." zicea mereu tanti. Așa că pentru ai mei cea mai eficace metodă de a mă disciplina era să mă amenințe că mă dau o vreme în grija lui tanti C. Nu-mi mai ardea de nicio nesupunere.
Acum în calitate de adult și mamă, văd lucrurile din cealaltă perspectivă. Și am ajuns în postura părintelui blamat la bloc pentru că nu-și ține în frâu copiii. Dacă aș crede în karma, aș zice că nici nu se putea altfel. Locuiesc tot într-un apartament de trei camere, ceva mai mare decât cel al părinților mei, tot într-un bloc mic, dar într-o zonă mai de fițe din nordul Bucureștiului. Nu se mai bate in calorifer, nu se cade, vecinul îți vine direct la ușă.
La doar câteva săptămâni după ce ne-am mutat, într-o duminică dimineața pe la 8, mă trezesc la ușă cu o doamnă blondă în halat de casă, cu fața umflată de oboseală. Aflu că e vecina de la 4, dar nu chiar de deasupra noastră, și e revoltată de faptul că de când ne-am mutat, nu mai poate dormi dimineața în weekend. Începe să-mi țină o polologhie despre bunul simț, educarea copiilor, eu îmi tot cer iertare, încerc s-o mai întrerup, asigurând-o că facem tot ce putem, că i-aș lega și eu de pat cu un lanț ca să nu mai alerge, le-aș lipi și eu bandă adezivă pe gură ca să nu mai urle, dar nu prea am cum. Cum lecția nu se încheie, îl chem pe soț să o mai îmbuneze. Trag o tură zdravănă de plâns și mă gândesc deja să mă apuc să caut alt apartament. Sau mai bine o casă undeva în mijlocul pădurii, unde să fim doar noi și lighioanele. Seara cumpăr o cutie de prăjituri, iar soțul și băieții i-o duc doamnei în semn de părere de rău.
Peste doar câteva zile, într-o seară ne sună poliția la ușă. Aceeași doamnă ne reclamase fiindcă parcasem mașina pe unul din cele două locuri libere din fața blocului. Așa am aflat că erau amândouă ale ei deși nu avea mașină. Și clar nu era dispusă să împartă unul cu noi până aveam să rezolvăm cu locul de parcare de la subsol. Pesemne că nu-i picaseră bine nici prăjiturile.
Ulterior ne-am mai intersectat cu doamna în lift și chiar la biserica unde mergem, o vreme părea că ne întâlnim cu ea în locurile cele mai neașteptate din oraș, iar atitudinea ei războinică s-a transformat surprinzător în cuvinte de admirație la adresa noastră și a copiilor. Dar eu n-am mai putut decât să zâmbesc stânjenită.
Când ne-am mutat, chiar deasupra noastră locuia o familie cu doi copii mai mari decât ai noștri, care alergau și la ora 12 noaptea și rostogoleau bile pe parchet. Orice mi se părea mai de îndurat decât haosul provocat de noi. O dată în lift, doamna ne-a întrebat cum de mai rezistăm cu băieții noștri, apoi nu mi-a mai răspuns niciodată la salut. La scurt timp, din cauza noastră, a pandemiei sau a soțului, ea s-a mutat de aici împreună cu copiii. El are o nouă iubită și lasă mereu în urma lui o dâră consistentă de parfum.
Sub noi locuiește o familie de profesori, cu doi copii adolescenți. Nu știu despre ei decât că mama e supărată pe băiat fiindcă nu pune niciodată școala pe primul loc.
Pe palier cu noi locuiesc două doamne în vârstă, cochete și binevoitoare. Dacă aș mai apuca să îmbătrânesc, mi-ar plăcea s-o fac ca ele.
Cea din stânga, probabil septagenară, ascultă Antena 3 aproape toată ziua, la volum foarte ridicat. Cred că vocea amplificată a lui Gâdea e oricând mai plăcută decât strigătele și plânsetul copiilor noștri. În restul timpului, vorbește - tot foarte tare - la telefon cu amice cărora le povestește filme de dragoste pe care le-a vizionat. De câte un actor aproape s-a îndrăgostit și ea. De vreo două ori a sunat la noi la ușă ca să le dea niște jucării copiilor, în speranța că se vor liniști. Și ne-a întrebat dacă cumva celui mijlociu îi tot facem injecții când urlă așa. Nu, așa face el de 1.532 de ori pe zi când nu-i convine ceva. Dar e într-adevăr o idee, să le mai fac câte o injecție cu ceva din când în când. Aflu că are trei nepoți, dar eu nu i-am văzut niciodată s-o viziteze. Dacă totuși mai prind vârsta ei, nici eu nu cred că o să mai vreau să am des de-a face cu eventualii nepoți.
Doamna de vizavi are Alzheimer, dar pare mai mereu foarte lucidă și prezentă. O singură dată a fost ușor agresivă și mi-a spus că m-a văzut ea când am distrus peretele de deasupra liftului. Are o fată care locuiește foarte aproape și o vizitează zilnic, regretă că nu are nepoți și e încântată când îi vede pe copii pe hol, oricât de animalic s-ar comporta ei. Îmi spune mereu cu mândrie că și ea a avut doi frați care erau aviatori. Poartă mereu niște pantaloni roșii de velur, cercei delicați și mărgele.
De la ea mi-a venit ideea că și eu aș putea să-mi pun mărgele peste pijamale. Că tot visam eu în tinerețe la o viață boemă, citind la nesfârșit o carte, într-un fotoliu dintr-o casă interbelică, și o cafea aburindă lângă mine. Acum îmi ia câteva luni să termin o carte, cafeaua o beau mai mult în picioare, blocul meu nu e interbelic și nu am parchet de lemn care scârțâie, dar la urma urmei are și viața asta farmecul ei.
