Tu, care mă calci în picioare, vei fi călcat la rândul tău

Mă aflu în fața Co-Catedralei Sfântului Ioan din Malta și, ajunsă în fața uriașei uși de la intrare, mă opresc. Clădirea seamănă cu o fortificație, flancată de două clopotnițe, care-i dau o austeritate nemeritată. Istoria strânsă între zidurile ei, pare că se prăbușește de plinătate asupră-mi și nu pot decât să privesc și să tac.

Intru, totuși. Încă de la intrare, mă întâmpină un avertisment de pe o piatră funerară care mă împiedică să înaintez. Mă înfiorează. "Tu, care mă calci în picioare, vei fi călcat la rândul tău". Amuțesc. Privesc cum ceilalți vizitatori citesc și pășesc fără teamă, iar mie mi-e frică să mai fac pași în față. Întreaga porțiune de la intrare este îmbrăcată cu o piatră de mozaic de marmură care acoperă pietrele funerare ale cavalerilor de Malta, ce odihnesc sub plăcile împodobite cu blazoanele nobilelor lor familii.

Pășesc, totuși, pe vârfuri, cu teamă și respect pentru adormiții de sub pardoseală și privirea mi se fixează pe una dintre pietre. E transparentă, și sub ea se zărește ca în ceață umbra unei siluete întinsă, cu brațele adunate într-o rugăciune pe abdomen, unde se odihnește și spada purtată în războaie. Încerc să calc pe margini, să nu ating, să nu deranjez, să nu tulbur. Mă opresc și-mi înalț privirea spre nebunia de culori și picturi care îmbracă pereții și tavanul, ciopliți și acoperiți cu frunze de aur. În fața mea, la câteva zeci de metri, se află altarul principal construit din marmură, bronz și lapis-lazuli, piatra regalității. Acolo vreau să ajung. Cobor din nou privirea de-a lungul pietrelor separate care marchează fiecare mormânt, socotind să o iau printre ele. Am senzația ciudată că silueta de sub prima piatră funerară se mișcă, și mă urmează pe dedesubt, alunecând lin, odată cu mine. Zâmbesc. Știu că văd umbre cu colțul ochilor, știu că mi-am văzut tatăl trăind, în noaptea de după ce a fost îngropat, știu că aud aievea vocea mamei mele chemându-mă, deși e la kilometri depărtare, știu că Incubus se așază noaptea pe pieptul meu, paralizându-mi mișcările, și asta nu doar o dată, știu că visul care se tot repeta a încetat imediat ce l-am văzut aievea, într-o excursie, știu că patul în care dorm, când sunt singură, tremură vizibil, iar eu sunt trează cu ochii mari și-mi șoptesc o rugăciune... dar siluete ale unor cavaleri morți de sute de ani, să mă urmeze pe sub pardoseală ziua în amiaza mare, înconjurată de zeci de turiști... asta n-am mai văzut. Încer să-mi stabilesc un echilibru, atât fizic, căci am amuțit cu picioarele-mi în sandalele cu tocuri pe o porțiune lată de doar 5 centimetri între două pietre funerare, dar și psihic, căci acolo umblu doar desculță și aproape întotdeauna pe vârfuri. Înaintez și da, mă conving că silueta mă urmărește. Ok, e bine și așa, atât timp cât nu-și desprinde mâna de pe spadă și nu o materializează în afara pardoselei din marmură, căutând să-mi rănească picioarele. Mă opresc. Și se oprește și ea. Pornesc și... mă urmează. Ridic din umeri și-mi continui drumul. Mai am puțin până la altar. Un copil aleargă netulburat de istorie și de povești cu siluete mergătoare pe sub pardoseală și-i invidiez echilibrul. Al meu este unul tolerant, care acceptă și ceea ce nu se reliefează altor ochi.

Depășesc zona pietrelor funerare și mă opresc în fața altarului. Silueta din mormânt mă așteaptă dincolo de perdeaua groasă, cu fire de aur, care împiedică pătrunderea vizitatorilor în altar, și-mi întinde o mână înmănușată, în care se află un răvaș împăturit. Zâmbesc iar. Nu e nimeni în jur ca să vadă asta, și iarăși nu mă va crede nimeni dacă voi povesti, cum nu m-au crezut nici când le-am relatat vizita mea în grota soldaților Armatei de Teracotă și cum, speriată când unul dintre ei m-a atins, m-am prăbușit peste el, iar el s-a prăbușit peste cel din față și, într-un domino de proporții uriașe toți soldații au căzut aliniați, unii peste alții..., iar știrea prezentată și la televizor a stârnit mare vâlvă, vâlvă de care numai eu eram responsabilă. Așa că, pentru a aduce dovezi, vreau să scot telefonul să fac o fotografie mâinii înmănușate care-mi întinde răvașul. Mă grăbesc să scormonesc în geantă după dispozitiv, ca să nu dispară mâna, dar și de curiozitate să apuc răvașul acela și să-l citesc. Ochelarii de soare îmi cad, mă aplec să-i iau, din graba aceea am uitat să-mi apropii genunchii când mă aplec, căci rochia mea e prea scurtă, și văd același copil care mai devreme alerga fără grijă, ațintindu-și privirea cu ochii mari nu asupra mâinii aceleia afurisite, ci asupra bikinilor mei albi, cu dantelă roșie... Mă ridic repede, găsesc telefonul, dar până să găsesc tasta de făcut fotografii, mâna se plictisește și dispare, neuitând, spre ușurarea mea, să lase hârtia să urmeze gravitația, plutind grațios spre marmura pe care sandalele mele își odihneau tocurile. "Mda, mereu același lucru...", bombăn eu aplecându-mă către răvaș. "Nimeni nu vede, nimeni nu crede!". Îl desfac cu grabă, văd câteva rânduri adunate, dar scrise mărunt, nici nu-mi dau seama dacă sunt într-o limbă de actualitate și, pentru că nu aveam ochelarii de vedere la mine, părăsesc, în sfârșit, altarul. Urmez șirul de vizitatori din fața mea care părăsesc co-catedrala prin altă ieșire, motiv pentru care respir ușurată când vântul de afară îmi mângâie fața și-mi ridică fusta, aducându-mă cu picioarele pe pământ.

Abia câteva ore mai târziu, ajunsă acasă în camera de hotel, în tihna unei încăperi bine aerisite, îmi pun ochelarii și citesc mesajul răvașului: "Toți cititorii acestui text să-l trimită altor 7 persoane. Altfel vor fi lipsiți de seninătatea apărută după citirea unei proze de asemenea calibru".