Un om zbuciumat

Dis-de-dimineață Florea Ivașcu era în piață, unde își așeza frumos marfa pe tarabă, frecându-și bucuros mâinile în așteptarea clienților. El vindea fructe și legume în funcție de sezon. La cei șaizeci și doi de ani ai săi, nimic nu-l oprea să vină printre primii vânzători ambulanți în piață și să plece printre ultimii. Toată marfa pe care o vindea, o cumpăra de la oamenii de la țară ce veneau la oraș și doreau să-și vândă marfa en-gros, ca apoi să plece înapoi la treburile lor de la țară. Florea nu era ca acei fermieri ce își cultivau ei singuri pământul și apoi își vindeau produsele, el doar cumpăra cu un preț și apoi vindea la kilogram spre a câștiga ceva în plus. Uneori când nu mai avea marfă, pornea cu furgoneta prin sate pe la anumiți agricultori pentru a cumpăra marfă, lumea în care își desfășura el viața era acolo în piață, la tarabă, legând conversații cu clienții săi și cu alți tarabagii. Acolo în piață în mijlocul tarabelor rămânea uneori pe gânduri observând oamenii și fiind interesat de preocupările lor. Așa se scurgea viața lui zi de zi și an de an, cu bucurii și tristeți ca a fiecărui om.

Viața lui Florea până la cei șaizeci și doi de ani ai săi fusese încărcată de probleme. Nu avusese parte de ceea ce se numește o viață frumoasă. În tinerețe își făcuse de cap, petrecând în mijlocul unui anturaj destul de rău famat, și purtându-se dur cu prima sa soție ce era o femeie de treabă, stimată de toată lumea. Își tratase soția cu violență verbală și uneori fizică, ba mai mult de atât se comportase urât și cu cele două fete pe care le aveau. În vremea tinereții sale nimeni nu putuse să-i stea în față, făcuse doar ceea ce dorise. Pe când fetele sale aveau una doisprezece ani și cealaltă paisprezece ani, Florentina, soția sa, se îmbolnăvi de inimă rea, cum zic oamenii din popor, și muri. Surorile ei luară fetele pentru a le crește și a nu le lăsa pe mâna unui destrăbălat ca el, după cum se exprimaseră chiar ele. Așa că fetele lui fură crescute și educate în spirit protestant, pentru că Florentina provenea dintr-o familie de protestanți.

Un timp după moartea soției sale, el continuase cu viața sa de distracții. Apoi o aduse în apartamentul său pe Sorina, cu care de fapt avea legături încă de când trăia soția lui. Sorina îi născu o fetiță și odată cu nașterea fetiței sale pe care o numi Lucia, Florea începu să devină mai responsabil, mai ales că mai avea de întreținut și alți doi copii pe care Sorina îi avea dintr-o altă căsătorie a ei. Timpul trecea cu repeziciune și după ce încercă diferite munci se dedică îndeletnicirii de tarabagiu, unde nu ieșeau bani mulți, însă cel puțin putea aduce cele necesare vieții. Fetele sale din prima căsătorie crescură mari și își întemeiară familii, cea mai mică plecă în America de Nord cu soțul ei. Însă Ioana, cea mai mare, rămase în același oraș cu el îndeletnicindu-se cu croitoria. Ioana îi semăna foarte mult la chip, era o femeie dintr-o bucată asemenea lui, însă își vedea de familia ei și nu îl respecta deloc pe tatăl ei, ba nici măcar nu îi vorbea, indignată fiind că își pierduse mama din cauza vieții lui de aventurier.

Într-o ocazie, Florea încercase să se apropie de fiica lui pentru ai vorbi, însă Ioana îl privi fulgerându-l necruțător cu privirea spunându-i:
- Nu îți este rușine de ceea ce ai făcut? Cu ce ți-a greșit mama de ai băgat-o în mormânt? M-ai privat de mama mea când aveam cea mai mare nevoie, și acum umbli să te împaci cu mine, chiar nu îți este rușine!

Și plecă indignată. Acele cuvinte îl loviră puternic în inimă și începu să aibă unele procese de conștiință, pe care le avea în adâncul lui fără a spune nimănui nimic. De altfel, observă că oamenii din jurul său, cei care îl cunoșteau, îl priveau în aceeași lumină ca Ioana. Își dădu seama că orice ar fi făcut, oricum s-ar fi comportat, gura lumii tot la fel va vorbi despre el. Iar acel oraș era mic și oamenii se cunoșteau între ei. În ciuda acestui fapt, el nu dori să plece în alt oraș, acolo se născuse, acolo își putea câștiga existența, așa că se decise să lupte în acel loc fără să-i pese de gura lumii, deși îl durea faptul că pe el oamenii nu îl vor așeza în categoria oamenilor de treabă. Cu trecerea timpului, Lucia crescu mare și Florea se atașă tot mai mult de fiica sa, îi îndeplinea orice dorință, ea reprezenta pentru el motivația de a trăi și de a găsi un sens existenței sale. Pe când era în clasa XII-a, Lucia avu o discuție cu Ioana cu care de altfel se mai întâlnise în trecut. Ioana îi destăinui totul despre tatăl lor și mai ales cât de josnic se purtase cu Florentina. Venind acasă, Lucia îi mărturisi totul, cu lacrimi în ochi întrebându-l:
- Este adevărat tată, chiar așa te-ai purtat?

Florea rămase surprins de faptul că păcatele sale din tinerețe îl urmăreau în viață, și erau pe cale să-i distrugă tot ce avea mai frumos, relația sa de tată cu Lucia. Cumpănind puțin situația îi răspunse:
- Tu trebuie să înțelegi, dragă Lucia, că eu am comis unele greșeli în tinerețe, dar nu sunt un monstru așa cum sora ta mă zugrăvește întregii lumi. Adevărul este că fata asta a mea este foarte aprigă, nu se mai oprește, mă vorbește de rău peste tot, nu pierde nici o ocazie de a mă ponegri înaintea oamenilor. Până la urmă, sunt tatăl ei, ar putea să tacă și să se mulțumească cu faptul că mi-a reproșat mie totul.

Apoi, deși relația lor de tată și fiică continuă mai departe, observă că Lucia avea o reținere față de el, o nedumerire, pe care își dădu seama că niciodată, oricât s-ar fi străduit, nu va reuși să o îndepărteze din mintea ei. Pe de altă parte relația lui de concubinaj cu Sorina era departe de a fi ideală. Cu timpul, înțelesese că ea îi stricase prima sa căsătorie, însă o tolera pentru că era mama fetei lui mai mici și nu se comporta rău cu ea. "Modul cum m-am purtat cu Florentina a fost nedemn, este adevărat. Ar fi trebuit ca așa să mă port cu Sorina pentru că ea merită un astfel de tratament. De m-aș fi purtat cu Florentina măcar ca acum, ce minunată ar fi fost viața mea", așa gândea uneori Florea. Dar își dădea seama că nimeni nu îi va mai putea aduce înapoi anii de conviețuire cu prima sa soție, și că ocaziile ce le avusese în viață, în trecut, pentru a face bine erau pierdute pentru totdeauna.

Într-o seară de iarnă, după ce venise de la piață și cinase cu familia sa, Sorina îi spuse că sunt cu toții invitați la fratele ei ce își serba ziua de naștere. Și cu toate că Lucia se ținuse de el să meargă acolo, Florea nu dorise. Știa că acolo vor veni unele familii bine înghegate, iar el era conștient că familia lui de fapt nu era o familie adevărată. Trăia în concubinaj cu Sorina, nu erau cununați nici măcar civil, cei doi copii ce erau dintr-o altă căsătorie a Sorinei acum erau mari, avea impresia că toți adunați laolaltă arătau foarte ciudat și nu dorise să se ducă. De altfel, în acea zi, se simțea foarte deprimat, o văzuse prin piață pe Ioana cu copii ei, și soțul ei, la un moment dat băiețelul strigase: "Mamă uite bunicul..." Însă Ioana îl oprise, trăgându-l spre ea. (De nepoții săi reușise să se apropie și să se facă cunoscut prin Lucian, soțul Ioanei. Acesta nu se împotrivea ca copii să-și cunoască bunicul.) Tot acel incident din piață îl supărase și-i răscolise rana din suflet. De aceea, dorea să fie singur, pentru a-și depăna acele amintiri triste de demult.

Stătea pe canapeaua din sufragerie în fața televizorului și nu era deloc atent la programul ce se derula pe ecran. Gândurile sale erau departe, spre anii tinereții sale. Într-un târziu izbucni gemând:
- "Cum de m-am putut purta atât de josnic cum bine îmi mai reproșează Ioana!"

Oftă prelung, și căzu din nou în acea stare letargică de suferință interioară. Deodată, soneria sună prelung întrerupându-i șirul gândurilor, se ridică greoi de pe canapea și porni spre ușă. Deschizând ușa, rămase puțin uimit, în prag era Ticu, un vânzător ambulant ca și el.
- Salut, ce faci, te deranjez cu o mică problemă.
- Salut, intră te rog.

Ticu avea în jur de cinzeci de ani, avea o familie frumoasă, era ceea ce se spune un om de treabă, foarte apreciat în societate, pe de altă parte avea câteva hectare de pământ pe care cultiva pepeni, pe care apoi îi vindea la tarabă scoțând un profit destul de bun. Însă iarna se mai îndeletnicea și el cu același tip de negoț ca Florea, cumpărând marfă angro și vânzând-o apoi la kilogram. În contrast cu Florea, Ticu era voios, plin de viață, avea un entuziasm și o poftă de viață ce i se citeau pe față și în ochii săi albaștri. Se așeză cu corpul său viguros pe un fotoliu în fața canapelei unde stătuse Florea. Câteva secunde, Ticu privi puțin mobila din sufragerie, programul de la televizor apoi spuse după ce Florea se așeză din nou pe canapea:
- Îmi place de tine Florea, în primul rând pentru că îmi dai voie să-ți spun tu, de fapt noi am mai discutat despre asta în piață. Apoi faptul că pot tranșa orice afacere cinstit cu tine pentru că nu îți schimbi cuvântul dat, chiar dacă uneori rămâi în pierdere... dar în afacerea ce vreau să ți-o propun nu vei rămâne în pierdere. Am găsit la niște țărani ce cultivă cartofi, 500 de kilograme de cartofi de categoria I, doresc să preiei și tu jumătate din cantitate, ca să îi putem vinde repede, peste câteva zile am să primesc mere și pere în cantități mari și nu vreau să stau prea mult cu cartofii. Ce zici, te bagi?
- Da bineînțeles, mai încape vorbă, tu ești un om de încredere. Mâine mergem să luăm cartofi.

Discutară apoi puțin despre preț și căzură de acord ce preț să le ofere țăranilor și cu cât să vândă ei pe piață kilogramul de cartofi. Apoi Ticu începu să comenteze ultimele evenimente din lumea politică și de protestele din București. După ce termină cu asta, privindu-l cercetător pe Florea, îi spuse:
- Pari cam trist astăzi, ai vreo problemă?

Florea rămase puțin pe gânduri apoi spuse:
- Dacă viața mea ar fi fost atât de plăcută ca a ta ce bine ar fi fost, dar la mine sunt complicații mari. Eu trăiesc ca și cum aș fi îngropat de viu de oameni, sau mai bine zis de propria mea fiică. Dar ca să mă înțelegi am să îți așez în contrast viața ta cu a mea. Tu ai o familie armonioasă, copii te respectă, și după mulți ani ai rămas căsătorit cu prima ta soție. Și mai mult de atât, am observat că oamenii te stimează, unii chiar te iubesc pentru sociabilitatea dumitale, ai ceva ce te face plăcut, de altfel mi se pare că ești un om de treabă. Pe când eu sunt un om ce în trecut m-am purtat foarte nedemn, vezi acum care sunt diferențele?
- Ar trebui să nu lași ca trecutul să te umbrească de tot. Și cred că și Ioana va ajunge să înțeleagă odată că nu are rost să rămână cu atitudinea asta a ei, prea dură. Eu o cunosc destul de bine și pe ea și pe soțul ei, au fost la mine acasă de câteva ori, nevasta mea o apreciază mult pe Ioana. Ce mai putem face ca să întoarcem înapoi trecutul? Nimic, dar putem trăi acum reparând răul săvârșit pe cât se mai poate, și încercând să ne bucurăm unii de alții.

După un timp de tăcere analizând cele spuse de Ticu, Florea a cărui față exprima durerea și căința omului ce își regretă profund greșelile făcute cândva în viață, spuse:
- Este minunat ceea ce ai zis, și știu că asta vine în urma educației religioase pe care o ai și a faptului că participi cu familia dumitale la unele servicii de închinare. Dar mai ales datorită faptului că citești Biblia, ai putut să vorbești așa. Însă să știi că Ioana în parte are mare dreptate, eu m-am purtat foarte rău cu mama ei, sora ei, și cu ea. Dar să-ți spun altceva am învățat ceva foarte interesant din toată această noapte a vieții pe care am străbătut-o pe parcursul existenței mele. Ca să ai sentimente umane ca cele pe care chiar odinioară le-ai exprimat frumos, trebuie să citești Sfintele Scripturi, altfel nu se poate fără această carte noi oamenii ne ticăloșim tare de tot, ne pierdem statutul de oameni. Și nu mai avem nici o busolă morală în mijlocul acestei lumi haotice în care trăim.
- Da ai perfectă dreptate, așa este. Însă trist este faptul că trăim într-o societate ce se dezumanizează tot mai mult, suntem izbiți la tot pasul de răutatea altora și de aceea mulți oameni la rândul lor se comportă rău cu semenii lor. Dar pe de altă parte îmbucurător este faptul că întâlnești în viață și oameni deosebiți ce te determină să crezi în valoarea binelui pe pământ, și a frumosului din punct de vedere spiritual. Ne trăim viața noastră între lumini și umbre, nu înțelegem în totalitate de ce uneori suferințele ne lovesc și de asemenea ne bucurăm atunci când lucrurile ne merg bine în viață, și am vrea ca această stare de bine să continue la nesfârșit. Învățăm însă din viață că nu toate lucrurile sunt mereu în roz.

După ce îl ascultă cu atenție, Florea spuse:
- Dumneata îți pui problema binelui și a răului, însă nu toți oamenii o fac. Eu cel puțin am trăit printre astfel de oameni, și de fapt nici eu nu eram departe de ei. La scurt timp după nașterea fiicei mele mai mici, lucram într-o fabrică. Și după terminarea programului ne adunam mai mulți colegi de muncă să bem într-un garaj. Îmi aduc aminte de o seară în timp ce eram adunați mai mulți acolo, un lipovean pe nume Ivan, ce ne domina pe toți prin carisma lui și mai ales prin faptul că rezista cel mai mult la băutură, a început să ne povestească cum a venit la el acasă cu amanta sa în prezența nevestei sale. Și a început să-și bată nevasta iar amanta râdea, și el ne spunea că se distra grozav cu acea situație, pe când nevasta lui îl implora să nu o înjosească în acel hal. Iar toți din acel anturaj pe care îl aveam pe atunci râdeau acolo în garaj satisfăcuți de isprava lui Ivan ce ne povestea totul cu lux de amănunte. Am privit atunci fețele acelor oameni buhăite de alcool, stigmatizate de brutalitate, cu priviri din care lipseau acele sentimente umane pe care orice om ar trebui să le aibă, și m-am îngrozit temându-mă că voi deveni mai rău ca ei. Am simțit în acele momente că eram ca un om ce ajunsese la marginea unei prăpastii și că pasul următor era căderea în abis, contopirea totală cu răul, transformarea mea într-un om fără nici un impuls uman, doar o brută, un alcoolic, făcusem deja mult rău până la data aceea și m-am hotărât să mă opresc. Am înțeles atunci și acolo că drumul pe care mergeam era un drum al pierzaniei. De atunci nu am mai participat la acele întâlniri, și am căutat pe cât posibil să mă port altfel ca să nu îmi pierd impulsurile umane. Cu toate acestea, consecințele faptelor mele necugetate mă urmăresc în viață. Îți spun că am făcut bine că m-am retras, acum când mă uit în urmă la ce s-a ales din viețile vechilor tovarăși de chefuri mă ia groaza, unii au murit din cauza alcoolului, iar cei care încă mai trăiesc au ajuns niște epave vrednice de plâns. Iar toată viața lor nu a fost marcată decât de umbre ca să mă leg de ceea ce ai spus adineaori. Cred că noi oamenii am fost creați să înfăptuim binele pentru a putea fi fericiți. Însă ne complacem în a ne face rău unul altuia și de aici toată nefericirea noastră. Cel puțin acesta este cazul meu. O, ce minunat ar fi dacă aș putea să le spun celor ce se cred grozavi și străbat drumul pe care am umblat și eu în tinerețe, că este un drum al pierzaniei. Eu era cât pe ce să mă nenorocesc de tot, după ce mi-am nenorocit soția.
- Din tot ce mi-ai povestit din viața ta, înțeleg și mai bine ca până acum, că viața este o aventură a cunoașterii fără întrerupere.
- Trăim prea puțin și este păcat că irosim cei mai buni ani din viață făcând rău altora iar apoi, la bătrânețe, cerem cu disperare iertare. Ar fi minunat dacă în cei mai frumoși ani ai vieții noastre, am trăi frumos și demn.

Florea se opri, ochii săi verzi aveau un licăr luminos, pe lângă durerea ce o oglindea fața lui. Trupul său era străbătut de un freamăt, era foarte agitat. Ticu își dădu seama că niciodată nu îl văzuse în acea stare de zbucium sufletesc, și pe cât îi fu cu putință în acea seară, se strădui să-l liniștească.

Uneori în viață apar anumite momente hotărâtoare, ce ne vor influența existența în bine sau rău. Unele din astfel de clipe știm dinainte că vor veni în viitorul apropiat și încercăm pe cât posibil să ne pregătim. De exemplu, o întâlnire cu o persoană, și poate că am așteptat acea întâlnire mult timp pregătindu-ne sufletește pentru acele clipe. De asemenea se întâmplă ca astfel de momente de încercare, de grea cumpănă, sau de mari victorii în viața noastră să vină deodată peste noi, atunci când ne așteptăm cel mai puțin. Și de cele mai multe ori de atitudinea pe care o avem în acele momente și de modul cum vom acționa în acele clipe depinde triumful sau eșecul nostru.

În viața lui Florea se ivi un astfel de moment, fu anunțat de sora lui că peste două săptămâni la ea în casă va veni Ioana cu familia ei. Sora lui îl chema și pe el, spunându-i că îl va ajuta să se împace cu Ioana. Peste Florea acea veste căzu ca un trăsnet, chibzui mult dacă este bine să se ducă sau nu. Crezuse că totul se va rezolva odată cu scurgerea timpului, și deodată avea ocazia să o întâlnească pe Ioana în casa sorei sale, Lidia. Știa că va fi susținut de cumnatul său și de sora lui. Și totuși avea o reținere, și se gândea: "Dar dacă totul se va solda cu un eșec? Oare nu ar fi fost mai bine să mai aștept? Oare nu este totul prea în pripă? Și poate că nici Ioana nu este pregătită și apoi va fi luată prin surprindere de apariția mea."

În ziua stabilită pentru întâlnire porni spre casa sorei sale cu inima strânsă. Avea atitudinea omului ce pleacă să dea o bătălie importantă în viața lui. Dar în același timp era conștient că puțini, chiar foarte puțini sorți de izbândă avea. Străbătu tot acel drum pe jos, prin zăpadă, printre puținii trecători de la acea oră a serii. Nu era atent la nimic, nici la oamenii pe care îi întâlnea în cale, nici la fulgii mari albi de zăpadă ce se așterneau lin de tot pe stratul de zăpadă. De câteva ori se gândi-se să se întoarcă, să renunțe, convins fiind că totul se va solda cu un eșec. "Dar cine știe, poate că o minune se va întâmpla în seara aceasta. Pentru că după cum o cunosc eu pe Ioana, doar o minune o mai poate face să mă privească cu alți ochi..."

Se opri din monologul său interior în momentul când ajunse în fața casei sorei sale. Era o casă mare, frumoasă, cu mansardă, construită în stil modern. Florea deschise poarta și intră, apoi apăsă pe soneria de la intrare, simțea că inima îi bate cu putere, era foarte emoționat. Ușa se deschise și în prag apăru Lidia, ce îl salută, apoi luându-i haina îi făcu cu ochiul în semn de încurajare. Își făcu curaj și păși în sufragerie, acolo erau toți așezați la masă în afară de copiii ce se jucau într-o cameră alăturată.
- Bună seara... spuse el.
- Salut, bine ai venit la noi, te rog ia loc, îi spuse Nichifor cumnatul său, surâzând ca cel ce știa tot planul pus la cale de Lidia.

Florea se așeză și îi privi pe cei de la masă, privirea lui și a fiicei lui se întâlniră și Ioana se schimbă la față, simțind cum o cuprinde indignarea, se întoarse spre soțul ei și spuse:
- Lucian, mă duc să pregătesc copiii, plecăm...
- Stai puțin Ioana, nu poți să procedezi mereu așa, este doar tatăl tău, nu puteți trăi mereu distanți unul de altul... interveni Lidia.
- Mătușă, te rog nu te băga, nimeni nu știe cât de multă suferință mi-a produs tatăl meu, nu îmi cereți imposibilul.
- Ioana eu sunt tatăl tău, știu că am avut un comportament nevrednic, dar acum regret totul, și doresc pe cât posibil să repar răul săvârșit, te rog dă-mi voie să fac acest lucru.
- Așa! Dorești să repari răul săvârșit, ce om minunat, ce fapte nobile e pe cale să săvârșească. Dar oare atunci când mama te ruga să faci acest lucru, de ce îi râdeai în față și continuai cu isprăvile tale pe care ți le știi prea bine, nu cred că ar fi cazul ca să ți le mai înșir eu aici, atunci de ce nu erai însuflețit de astfel de sentimente nobile. Mă mir mult că acum, după cum aud, te porți altfel cu concubina ta și cu Lucia, cel puțin măcar atât ai putut să faci și tu în această nenorocită viață a ta.
- Ioana, ai tot dreptul din lume să-mi vorbești așa cum mi-ai vorbit în aceste momente, dar tu trebuie să înțelegi că dacă vei rămâne cu atitudinea asta, îți vei face rău și nu vei putea fi fericită pe deplin, în adâncul ființei tale voi fi eu și conflictul dintre noi. În schimb, dacă mă ierți te vei elibera de această povară a unui spirit neiertător, iar eu cu toate păcatele mele voi fi judecat de Dumnezeu. Nu doresc decât să mă apropii de tine ca un tată de fiica sa și apoi să pot și eu să mă plimb cu nepoții mei, bucurându-mă cu voi. Te rog, nu mă opri, lasă-mă să fiu lângă voi, eu sunt un om ce îmi regret toate nebuniile ce le-am făcut cândva în viață.
- Ioana, eu cred că ar trebui să vă împăcați... spuse Lucian.
- Da, Ioana, de ce să lași ca toată această povară să îți umbrească existența, acum este un moment prielnic pentru așa ceva, interveni Lidia.
- Destul, nu îmi mai vorbiți, amintirea suferințelor prin care mama mea și noi fetele am trecut, mă face să spun nu, încă nu pot trece peste tot ce am suferit. Dar pentru că tatăl meu a spus că Dumnezeu îl va judeca și datorită faptului că vrea să se împace cu mine în virtutea unui sentiment creștin, și mai ales că doresc să-mi educ copii în spirit creștin, știu că atunci când vor crește mai mari, își vor da seama că eu trăiesc cu un spirit neiertător. De asemenea, am avut discuții cu soțul meu pe această temă, și Lucian mereu mă îndeamnă să îl iert pe tatăl meu. Tot ceea ce pot să spun pe moment este că nu pot, însă cer timp pentru a încerca să las în urmă tot răul ce i s-a făcut mamei mele și nouă fetelor, și vă spun că nu este ușor. Voi nu aveți cum să mă înțelegeți, pentru că inima mea a fost rănită și nu a voastră, ceea ce eu am suferit de pe urma tatălui meu nu doresc nimănui. Nu am certitudinea că voi reuși să mă ridic atât de sus și să iert, dar cel puțin am să încerc, este ușor din partea celui ce a făcut rău să vină la un moment dat și să spună că își cere iertare. Dar pentru cel ce a fost o victimă a violenței sale, nu este deloc ușor. De aceea vă repet, nu vă grăbiți să mă judecați, pentru că nu știți ce înseamnă să treci prin ceea ce eu am trecut. Iar acum doresc să plecăm acasă, apariția tatălui meu și toată această discuție m-au tulburat.
- Să te ajute bunul Dumnezeu, Ioana, să te împaci cu tatăl tău. Iar pe de altă parte îmi pare rău pentru tot ceea ce ți-a făcut. Eu i-am reproșat atunci că face o mare greșeală purtându-se rău cu mama ta și cu voi fetele, îi spuse Lidia.
- Ioana a făcut astăzi un pas mare, e tot ce pe moment putea să facă. Și are dreptate în ceea ce spune, a suferit mult de aceea în acest moment nu poate face mai mult. Dacă vei reuși să ierți sau nu, Ioana noi vom fi aceeași pentru tine și mereu te vom aprecia pentru că ești o femeie deosebită, spuse Nichifor.
- Nu este nevoie să plecați voi Ioana, plec eu, și promit de astăzi înainte să nu te mai supăr. Voi aștepta Ioana și îți voi da timp cât de mult vrei tu ca să poți depăși tot ce eu, purtându-mă cu nesocotință, ți-am făcut.

După ce spuse ultimele cuvinte, Florea se ridică de la masă îi salută pe toți și plecă. Ajuns în stradă începu să meargă încet printre puținii trecători de la acea oră a serii. La un moment dat ridică ochii în sus și privi fulgii de zăpadă cum cădeau din înalturi, tot acel spectacol al iernii îi aduse cu putere în minte iernile copilăriei sale, geroase, cu multă zăpadă, se revăzu cu ochii minții cu frații săi alergând la săniuș. Își dădu seama că pierduse acea voioșie de atunci, pentru că acum era un om zbuciumat. Toată acea impresie produsă de fulgii de zăpadă dură foarte puțin, crezu că starea sa sufletească se va schimba, dar nu, îi reveni cu putere în minte chipul fetei sale, povestind îndurerată cât de mult suferise din cauza lui. Se simțea istovit sufletește și fizic, toată acea întâlnire îl costase un mare efort și pe deasupra îi readuse cu putere în minte toate grozăviile ce le făcuse în trecut cu atâta nesăbuință.
"Dar mai rămâne Lucia, acum ea face școala de asistente medicale și curând se va căsători cu logodnicul ei. Cu siguranță vor avea copii, și cel puțin în casa lor voi intra ca un adevărat bunic, bucurându-mă de nepoți. O, dar poate că cer prea mult de la viață, eu un biet nenorocit, poate că nici nu am dreptul să visez la atâta fericire." Mergând spre casă începu să privească puținii trecători de la acea oră a serii. "Poate că printre cei ce trec acum pe lângă mine sunt oameni cu drame mai mari ca ale mele ce suferă cumplit dar, păstrează aparențele, sau poate că sunt oameni ce asemenea lui Ticu trăiesc cu un optimism realist, înfruntând viața cu cele bune și rele ale ei. Ticu este un om deosebit, altfel cum s-ar putea explica faptul că în acea seară când m-a vizitat pentru a-mi propune acea afacere, după ce eu m-am destăinuit înaintea lui și a înțeles ce mare ticălos am fost cândva, ba mai mult de atât el știa povestea vieții mele de la Ioana, m-a tratat cu sentimente creștine, și a căutat să mă încurajeze, compătimindu-mă. O, cred că numai Dumnezeu i-a dat o inimă plină de îndurare față de un mare păcătos ca mine. Pentru că ceea ce eu merit din partea tuturor, și mai ales din partea fiicei mele, nu este altceva decât disprețul. Oare de ce nu am văzut viața în anii tinereții, acei ani ai nesăbuinței, cu ochii omului matur de astăzi? De câte rele m-aș fi ferit și nu aș mai fi adus suferință în viața altora. Minunat este faptul că nu sunt tratat totuși după cum merit... cu toate că Ioana până acum mi-a aplicat un tratament destul de dur, dar îi dau perfectă dreptate, m-am purtat îngrozitor. O, dar în tot acest tablou întunecos al vieții mele mai am un punct luminos, o voi vedea pe Lucia și acest lucru este minunat. De asemenea și speranța că poate Ioana își va schimba atitudinea fața de mine."

Acea iarnă trecu și făcu loc primăverii, ce aduse renașterea întregii naturi la viață. Oamenii erau însuflețiți de mireasma primăverii spre a trăi cu mai multă voioșie. De ceva timp Ioana avea mari lupte interioare, avea momente când era decisă să-l ierte pe tatăl ei, și să-l caute în piață pentru a-l invita la ea acasă, și avea și momente când era furioasă pe ea pentru că avea astfel de sentimente față de tatăl ei. Și poate că până la urmă s-ar fi învins pe ea și l-ar fi invitat pe tatăl ei la ea acasă. Dar nu mai fu cu putință, tatăl ei muri în acea primăvară fără a fi bolnav, sau a se plânge de ceva, ci pur și simplu muri în somn, făcând infarct. Viața lui Florea se stinse asemenea unei flăcări ce arsese un timp fără noimă.