Cămaşa cireşarului

Cireşii în floare sunt poate cel mai frumos lucru pe care mi-l amintesc din copilărie. O mare de spumă invada cerul la mijlocul primăverii acolo, la marginea viei noastre. Străbunicii noştri îi plantaseră ca să aibă umbră şi fructe vara când lucrau via. Să fi avut oare 70-80 de ani? Mari, cu coroane care se intersectau unele cu altele, păreau jocuri ale raiului pe pământ. Iar noi, în jocurile noastre, treceam dintr-un cireş în altul agăţându-ne de crengi ca nişte maimuţe. Crengile erau viguroase şi ne ţineau. Treceam din unul în altul ca dintr-o primăvară în alta, cum avea să mi se întâmple peste mulţi ani când am călătorit de la sud la nord şi am parcurs mai multe primăveri, cel puţin trei până în Norvegia. Mi se părea uneori că sărim din pom în pom ca dintr-un nămete de zăpadă în altul. Un fel de zăpadă ţâşnită din ramuri. Zăpada aceea izbucnea aşa într-o noapte din toţi mugurii. În vremea ceea râdeam mult, cu gura până la urechi şi alergam pe câmpuri verzi pline de flori, în timp ce ai noştri trebăluiau de zor. Din când în când ne cereau să le aducem ulciorul cu apă, ciumberu-basma sau un braţ de rafie; noi dam fuguţa după care reintram în lumea jocurilor noastre. Tataiu, cum îi ziceam noi bunicului, ne făcuse nişte leagăne să ne dăm huţa şi aşa să nu mai aibă grija copleşilor. Ne lăudam astfel care mai de care cu leagănul de sub cireş. Aşadar, ne legănam toată ziulica şi cântam cât ne ţineau plămânii tot ce ţinea de folclorul copilăresc. Numai ce auzeai pe undeva "... barză, barză ce-ai în cioc? sau "...cu mărar cu pătrunjel, cu untură de căţel...." sau "...plouă, plouă, plouă babele se ouă!" Lovite-ar norocu', nu mai spune aşa! mai zicea cineva supărat. Şi hîş hîş, scârţ, scârţ, vâj, vâj, opa, opa, uuuş, "Uţa, Uţa pân' la Baba Măriuţa!" Mama!! Da' cine e Baba Măriuţa? Nu ştiu o babă, zicea ea. Craca de cireş scârţâia la mişcarea funiei de tei, iar cerul ne ieşea în întâmpinare tot mai aproape de ochii noştri, picioarele ne erau tot mai sus, sus departe de pământ. În stomac aveam un fel de puricei, un mic ghem ne gâdila şi când ajungeam sus, sus de tot, râsul nostru umplea tot aerul şi tot cireşul hohotea odată cu noi. Alte ori în aceste palate de alb ne ascundeam, ne jucam de-a nijita, (pronunţat ca la noi cu "n" muiat) adică de-a v-aţi ascunselea cum îi zicea în alte părţi. Cucu?! Mă vezi sau nu? Alteori alunecam şi ne zgâriam."Auleu, mâncate-ar boala de lemn, auleu, ce mă doare!" Sângeram o ţâră, puneam scuipat, apoi trecea buba! Până te măriţi îţi trece! zicea tataiu. Om blând, vesel care mereu se punea la mintea noastră şi născocea tot felul de jocuri să ne facă să nu mai plângem Şi eu mă gândeam. Da, sigur o să-mi treacă până la măritiş, că doar nu o să fiu mireasă aşa cu bubele astea! Oricum, până atunci urma să fie o veşnicie!

În fiecare an palatele albe începeau să ruginească uşor şi începeau să se ivească micile gămălii verzi apoi rozalii ca într-o veste-poveste cu Rozalba. Ne agăţam bineînţeles de ele. "Nu mai mâncaţi verziturile alea că iar o să vă izmeniţi şi o să faceţi nazuri la masă! strigau mamele, bunicile, mătuşile. Dar ţi-ai găsit! Ai mai văzut copil care să nu mănânce fructe înainte să se coacă? Ba bine că nu!!

Încet, încet erau tot mai multe cireşe pârguite. Evident unele erau văratice şi pe acestea tăbăram întâi ca lăstunii. Acestea ni se păreau cele mai gustoase pentru că erau primele. Apoi începeau toate celelalte, ca o simfonie de culori şi de gusturi, ca o mare roz-verde-roşie cu pete negre (erau şi graurii, suflete ale cerului şi ei). Covor se întindeau pe jos, ca o ploaie dimineaţa şi seara aşa de multe, încât, deşi toată lumea culegea nu se mai terminau. Vedeam peste tot numai coşuri pline, ligheane, farfurii; dădeam de moşi în căniţe la toţi trecătorii şi din ce dam, tot mai multe parcă se coceau; izvorau de nu ştiu unde, ca sângele pământului; nu se mai terminau. Graurii veneau stoluri, stoluri, noi îi mai alungam cu pocnitorile, zornăiam din ele şi le puneam pe fugă un timp după care se întorceau iar în stoluri. "Chir, chir, parcă ziceau în limba lor păsărească, dă-te mai încolo, asta e craca mea! Cra, Cra... Ba a mea!" şi ciuguleau de zor. Erau însă pentru toată lumea. Peste câteva vii mai încolo pusese şi CAP- ul o livadă mică cu cireşi altoiţi, vorbea lumea că trebuiau să fie mari cât căpşunile ca la carte, dar degeaba că noaptea, cică veneau nişte căpcăuni, neam de-a nu ştiu cui şi le rupeau crengile le mâncau din floare de nu mai apucau să se coacă. Nu le mergea. Paznicul, unu de-a lui Pidelea, înjura într-una: "Dumnezeii mamii lor, dacă îi prin le crăp capu!" Dar degeaba nu-i prindea niciodată, parcă era un făcut. Cireşilor celor altoiţi nu le mergea bine şi pace!

În timpul ăsta, noi ne vedem de raiul nostru, căci ce altă treabă aveam? Timpul trecea foaaarte încet pe atunci. Zile şi nopţi în şir aveam parte de cireşe roşii, albe, negre mai dulci, mai amare; unii mai la deal "trăsnitori", încă verzi în timpul celor zemoşi. Le ziceam "trăsnitori" pentru ca aveau carnea mai tare şi trosneau la mestecat. Când se coceau ei, eram deja sătui de cireşe, cum zicea bunica, ne căcam numai sâmburi peste tot prin vie. Cum bunico? Nu noi, graurii! Mamele culegeau trăsnitoarele de uscat pentru iarnă. Aşa că în fiecare an arunca o tigaie pe acoperişul casei dimpreună cu alte fructe şi le uscau pentru compotul de iarnă prin stafidire. De altfel vreo lună se tot făceau dulceţuri, magiunuri, compoturi. Uneori se stricau în vase, nu era totdeauna timp pentru preparatul lor, intrau în fermentaţie sau le aruncau la butoiul de borhot de ţuică. Din neatenţie mai călcam în vreo covată cu cireşe dospite şi miroseam, phtiu! toată ziua. De atâtea cireşe eram murdari la gură, pe mâini şi pe hăinuţe mai tot timpul. Vărul Ţambal râde în fotografia din perete şi azi, cu un maiou plin de toate nuanţele cireşelor alături de mândrele de la Tulcea, verele noastre, spilcuite, doamne, doamne, venite la noi mereu pentru daiboj. La oraş era totul pe bani şi de ce să nu vină la ma'mare (aşa îi ziceau lu' mamâca noastră, că doar erau orăşence, mătuşa lucra la o fabrică); veneau să facă şi ele o burtă de cireşe, în fiecare an lăsat de Dumnezeu.

Vremea cireşelor îmi mai aminteşte ceva. Când erau în toi, prin iarba înaltă, costrei, turiţă, flori de albăstrele şi nalbe începea să cânte nopţile de iunie un fel de gândac. Mai ales seara când te îmbăta mirosul de regina nopţii în amestec cu mentă, fân poate şi tei. Cine cânta? Nu era greierul, pe ăsta îl ştiam bine că îl auzeam şi acasă în vreo crăpătură. În nopţile cu lună ale lui iunie aerul părea dens, uns cu miere, că ai fi zis că pluteşti prin el. Mergeam odată spre răţărie la ghiol, la mătuşa noastră. Un văr mai mare venit din armată ne povesteşte un film de război cu ruşii cu şi nemţii cum se împuşcau pe uliţe. Noi ăştia de la ţară tăcem şi ţinem pasul că ne e frică, frică. Vărul a obosit povestind. Ţambal zice că îi este tare foame. Hai în cireş.... ne oprim... băieţii se ură în pom şi ne culeg în razele lunii şi noua, celor mici, ne rup ramuri pline din vârf, clădării şi le aruncă pe jos, în iarbă. Tot bâjbâind pe sub pom dau de cămaşa de cireşar. Aşa îi zice gândacului care cântă de te asurzeşte în nopţile lui Cireşar. Mă uit atent la cum gândacul şi-a lăsat în iarbă forma exactă cu picioruşe, cu cap, cu burtă numai deasupra are un fel de spărtură pe unde a evadat insecta care crescuse probabil. De fapt tot cântecul lui era acest efort de a lepăda cămaşa devenită prea strâmptă. Efortul de a creşte şi de a se părăsi pe drum. Oare câte cămăşi părăseşte cireşarul? întreb eu. Nu ştiu zice Borfei, vară-mea cea grasă. În razele lunii cămaşa pare de aur. Ce faci cu bâzdâgania aia? Nimic mă uit şi io aşa, zic eu şi strâng în pumn mica bijuterie.

Şi zilele următoare cireşii tot ard cu gămălii roşii gătiţi ca de nuntă.

Într-una din zile, pe deal, unde mă jucam, într-o claie de paie dându-mă de-a curu-n cap, vine bunica şi zice: Hai acasă că ai o surioară. Eu aveam o găletuşă cu cireşe, aceea din poza cu părinţii, o culesesem pentru mama care nu ştiam de ce lipsea de o vreme şi o aşteptam să vină. Ca o disperată am aruncat găleţica (aceea din poză) cu cireşe cu tot şi am început să bocesc, să urlu, să dau cu picioarele trântindu-mă pe jos. Aşa spun cei care m-au văzut... eu nu îmi amintesc nimic. Ceea ce îmi amintesc este că acasă într-adevăr mama, sărmana, venise de unde fusese. Am găsit-o în pat. Era frumoasă şi dulce cu obraji minunaţi. M-a sărutat, a întins mâna şi m-a mângâiat pe cap şi mi-a zis: uite aici e surioara ta. Cum vrei s-o cheme? Iar eu am zis, printre sughiţuri, Doina, cum auzeam că le zicea unor cântece. Aşa s-a născut sora mea la vremea cireşilor care, aşa cum stătea la pieptul mamei, părea că a ieşit din cămaşa ei. Iar eu holbam ochii şi nu înţelegeam nimic. De unde a venit sora mea? Sigur au cumpărat-o şi pe ea cum mi-a spus şi despre mine că m-au văzut într-o vitrină, eram acolo o păpuşă tristă şi ei m-au cumpărat, mama şi cu tata şi mi-au dat să mănânc şi am început să cresc şi...

În fiecare an explozia de alb din cireşul vecinului mă duce cu gândul la leagănul meu de sub cireş, leagăn dulce, la cămaşa cireşarului şi la sora mea cu nume de cântec.