03.05.2006
Primele trei zile au trecut cum au trecut, am învăţat cum merg duşurile (cap fix, apa se opreşte din zece în zece secunde, ceea ce necesită multiple apăsări pe unicul buton, de unde curge ceva destinat pielii de crocodil, de fierbinte ce e) şi cum să ne mişcăm toţi în grup organizat, ca să nu trebuiască să-i cerem tovarăşei profesoare Céline cheia de fiecare dată cînd îşi uita cineva pixul acasă.

Trecut şi momentul dramatic al discuţiei despre blog-uri, surpriză! Mutiny on Bounty: îi convocăm pe Céline şi pe François Roche (en tant que rédacteur en chef de Culture Europe) să le explicăm că aşa nu mai merge. Că vrem un spaţiu comun de discuţii, noi între noi, est-europenii, şi dacă s-ar putea, vă rugăm frumos, să-i avertizaţi pe conferenţiari a nu ne trata de imbecili. Interesantă, de altminteri, discuţia: cu ocazia asta ar fi putut oricine înţelege cam cum şi-au cîştigat independenţa ţările balcano-baltice (plus Kazakhstanul), la masa tratativelor.

Urmarea, însă, a venit cam pe aceeaşi linie a manualelor de utilizare Versailles-Trianon: rar poţi găsi oameni precum domnul Roche, capabili să te asculte cu zîmbetul pe buze şi să nu audă nimic din ceea ce-i zici. Altfel spus, am făcut întîlnirile, numai că ele s-au transformat pe nesimţite într-o altă platformă de manifestare monologală pentru gazdele noastre: depăşit cu totul de discuţia din prima după-amiază (cînd Gábor Tanács ne-a vorbit despre jurnalismul şi teatrul maghiar, iar Constanţa Popa, despre situaţia din Republica Moldova, y compris poveştile cu A şaptea kafana şi Fuck you, Eu.ro.Pa!), M. Roche ne-a adus rapid înapoi cu picioarele pe pămîntul francez, povestindu-ne despre vizitele lui repetate la Bucureşti şi, recent, la Belgrad (ceea ce nu-l împiedica să nu aibă nici cea mai mică idee despre, de pildă, cîte pagini are un cotidian în Estul Europei; menţiune esenţială: dl. Roche predă ştiinţe politice).

Între timp, totuşi, apăruse, la invitaţia aceluiaşi foarte bine intenţionat Ecumest care ne trimisese şi pe noi (încercînd - şi reuşind - să aducă la Joinville tot ce poate fi mai interesant şi inteligent în jurnalismul cultural din regiune), Delia Radu, altădată la Dilema, de ani buni la BBC World Service Londra. Iar mulţumită aportului de profesionalism, din nou, est-european, am avut cu toţii ocazia să întrezărim cam cum ar fi putut arăta acest seminar, în alte condiţii, alte încăperi. Delia Radu a ţinut o excelentă prezentare despre practicile interviului în presa scrisă britanică, de nu ne venea să ne credem urechilor...

Şi de ce nu ne venea? Pentru că Delia Radu fusese precedată de Jean-Pierre Djian, un domn ziarist independent (adică scrie la mai multe publicaţii, printre care Le Monde diplomatique şi La Croix) şi realizator de documentare, care ne-a împărtăşit din tainele devenirii sale întru jurnalism, în spiritul Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, de la înălţimea catedrei şi fără minima curiozitate (jurnalistică, la o adică) faţă de cei cărora le vorbea. Şi pe care ni l-a scos din ghearele unor întrebări incomode, din nou, François Roche, pentru ca nu cumva ilustrul personagiu să iasă din prim-plan sau să-şi piardă din morga autosuficienţei. Nici o mirare că discursul Deliei ne-a făcut a respira din nou.

Să nu mai vorbim despre cum ne-am bătut degeaba mintea patru ore în alcătuirea unei liste de probleme culturalo-jurnalistice comune, de care nimeni n-a mai întrebat vreodată. Momentul culminant a fost dublul monolog al lui Roche şi Stephane Bunard (preşedinte al unei necunoscute, pentru mine, Asociaţii a Jurnaliştilor Europeni), despre cum ar trebui să cooperăm noi, vrem, nu vrem, ca (acesta era subtextul foarte transparent) să-i ajutăm pe ei să facă rost de bani, în condiţiile în care nenorocitul de stat francez şi nenorocita de Uniune Europeană nu mai dau fonduri decît pentru proiecte în parteneriat cu ţări din Europa de Est.

De mult (dacă vreodată) n-am mai fost tratată ca şi cum aş avea patru clase şi o minte de bibilică, ca şi cum aş veni direct din civilizaţia secolului al XVIII-lea, printre nişte fiinţe convinse că orice locuitor din Estul Europei trăieşte cu visul de a pune o dată-n viaţă piciorul pe solul franţuzesc, ca să urle Este! şi să moară.

Din conferinţele de la Joinville (cu excepţia celei a Deliei Radu) n-am învăţat nimic; am învăţat însă destule din întîlnirea cu acea bucată consistentă a tinerei prese culturale estice. Şi-am mai învăţat ceva - am înţeles, în sfîrşit, şocul ciocnirii civilizaţiilor vest şi est-europene: prins în plasa propriilor prejudecăţi atent întreţinute, Occidentul abia acum descoperă că banii sînt una şi expertiza alta. Iar expertiza noastră o bate pe-a lor.

0 comentarii

Publicitate

Sus