Joinville, dus şi (mai ales) întors (I)

Pun pariu că habar n-are nimeni ce e Joinville. Nici eu n-aveam, pînă acum cîteva zile. Pe internet arată bine: un orăşel, cu un castel (construit de Charles de Lorraine), o grădină, aparent şi destui vizitatori, tot soiul de activităţi culturale (căci castelul e şi Centru de Întîlniri Culturale), trei ore de mers distanţă de Paris.

En fait, e un sat în care nu dă semne să locuiască nimeni, cu un supermarché de zece metri pătraţi, vizitat de sans domicile fixe şi pensionari. Şi - din lipsă de ocupaţie - de prost-inspiraţii tineri jurnalişti culturali est-europeni, ferm convinşi (acum, ehehe!, o săptămînă) că vin la un seminar european dedicat meseriei lor.

Grand Jardin de Joinville: o grădină cu un castel sau un castel într-o grădină? Dilemă insolvabilă, ca şi cea cu oul şi găina. Castelul are un singur etaj, o "sală de onoare", numită aşa probabil din spirit de inerţie, căci restul încăperilor sînt două săli de trecere, (bănuiesc) subsolul şi toaletele. Iar grădina istorică e formată din cinci metri pătraţi grădină renascentistă, cinci metri pătraţi grădină romantică şi cam tot atîţia grădină medievală (timp rezervat în program pentru vizitare: o oră; noroc c-a început să plouă).

Cazare: chambre individuelle. La internatul Liceului Phillipe Lebon. Camerele au cîte trei paturi, dar stăm singuri, n-au cheie, înăuntru nu se fumează şi nici cu sprayuri n-avem voie, că se declanşează alarma de incendiu, momentan n-avem pături şi nici perne. Dar se rezolvă. Păturile erau în plan, pernele, nu, prin urmare trebuie împrumutate (nu destule pentru toată lumea, dar, din fericire, sînt unii care n-au nevoie). Pentru că trebuiau returnate proprietarului, a doua zi pernele dispar; seara apar altele, nou cumpărate.

Nu se poate închide decît uşa de la intrare, trebuie să intrăm şi să ieşim toţi odată. După ce am vizitat toaletele comune (oare cum funcţionează duşurile? robinetele nu le găseşte nimeni), fiindcă la liceu, unde avem treabă dans la salle médiatique, wc-urile sînt închise cu cheia (se deschid a doua zi, cînd apar şi femeile de serviciu, să facă ceva curat pentru întoarcerea din vacanţa de Paşte).

Altfel, toate bune. Sîntem vreo zece estici, două parizience şi restul (pînă pe la 20), studenţi masteranzi în litere la Lyon şi Dijon, care n-au scris pînă acum un rînd jurnalistic la viaţa lor, dar se gîndesc că s-ar putea s-o facă. Sînt tenace, ei: conspectează tot ce se vorbeşte, cu creioane colorate, pe care le schimbă în funcţie de subiect, şi subliniază cu rigla pasajele interesante. Noi, în schimb, nu scriem mare lucru; nici pe vremea (nu de mult trecută) a facultăţii nu stăteam să ascultăm conferinţe de peste o oră şi jumătate. E foarte interesant: profesori de la Université de Bourgogne şi de la diverse instituţii educative lyoneze ne vorbesc despre l'analyse du discours inventată de Foucault, despre faptul că textul face spectacolul de teatru şi că internetul e o sursă esenţială de informaţie pentru ziarişti, ne informează că jurnalismul e o meserie periculoasă, pentru că presupune să gîndeşti în public. Prezenţa noastră exotică e remarcată: înţelegeţi ceva din acest articol din Le Monde, căci e redactat într-un stil atît de franţuzesc...? Iar prezenţa citatelor e atît de anglo-saxonă... Apparémment, francezii au inventat totul, nu doar şampania, brînza albastră şi Revoluţia. Dar cel puţin n-au inventat umorul atoatedărîmător care ne uneşte brusc într-o confrerie maghiaro-croato-sîrbo-lituaniano-letono-moldavo-română. Umorul ăsta e atît de balcano-baltic...

Azi am văzut primul locuitor din Joinville: plimba un cîine plictisit.