Răgușește, domnule! Răgușește

Cu ochi întineriți de primăvară și speranță, Val Alba zâmbește străzii, orașului, continentului, planetei, întregii galaxii. Ar dansa, ar cânta, ah, cântând în ploaie, ce film! Dar nu plouă. Sub soarele prietenos, el se scutură înfrigurat de o altfel de ploaie. Stârnită de imaginea regizorului Candid Eussebiu. Bică pentru colegi și prieteni.

Își încetini pașii. Până la teatru își poate aminti vremurile bune. De ce s-a încăpățânat să rămână în orașul natal? Succesul debutului, e convins acum. Câte lacrimi nu a repurtat Romeo al lui, ce presă a avut, cum îl venera Lia, prea iubita lui soție, ce promițătoare creștea în orizontul însorit cariera lui! Până când, într-o dimineață, din rapidul de București a coborât Bică. A cărui simplă prezență îl inhiba, îl îngheța. Amuțindu-l în plină tiradă. Încă din anul doi, când Bică refuzase să-l distribuie în piesa de sfârșit de an, deși Profesorul a insistat. Licărul batjocoritor citit în ochi, disprețul lui îl anihilau. El, Val Alba nu mai era Val Alba. Doar o amărâtă de sosie nepricepută, un impostor, ocupând un loc ce nu i se cuvine. Acutele isterice din glasul de tenor scapet al regizorului îl scoteau din luptă. O luptă inegală. Bică hotăra, ei, actorii, executau.
- De ce-l distribuiți pe Val exclusiv în roluri de mâna a treia? Un talentat, cu reale resurse interpretative! observă directorul după încă o stagiune.
- Răgușește, domnule! Răgușește. Ori de câte ori are trac răgușește. Și îl stăpânește tracul de cum intră pe scândură. Întotdeauna îi spun: Vezi, nu răguși, îmi dai naibii tot spectacolul de râpă. Și...
- Se întâmplă ceva cu el... Ceva..., lăsă directorul fraza, și părerea lui, în aer.

Da, cu Val se întâmpla ceva. Cu o precizie de computer de generația zecea, răgușea de la prima replică. Se oprea îngrozit, pământul nu se deschidea să-l primească, transparent nu devenea. Își înfigea unghiile în carnea palmelor, nu simțea durerea. Tușea de două, de trei ori, corzile vocale nu cedau. Își trăgea manșeta, își descheia / încheia primul nasture al sacoului, se apleca spre partener, se agita uitând ordinea mișcărilor. În zadar. Dezastrul se producea. Publicul, neștiind ce să creadă, râdea. Chiar în plin Macbeth. Urmarea? Replici tot mai scurte, ședințe, sancționări, distribuiri tot mai rare. Lia, fidela lui admiratoare, îl consola, îl mângâia. Mamă, nu iubită. Îi asculta răbdătoare nemulțumirile, îi zâmbea dulce: nu era genial, dar era actor și fetele o invidiau.

De ce alesese Bică orășelul ascuns între munți? Un refugiu, nu ai citit ultimele cronici?, se zvonise atunci. Val nu le citise, nu-i văzuse nici un spectacol, știa doar atât: Bică nu-l va ierta niciodată. Niciodată nu va uita că maestrul Darian l-a ales pe el, pe Val, pentru filmul Și au dansat și au cântat!

Doisprezece ani de calvar. Un tremur scurt îi înnegură fața. Nu o dată l-au împresurat clipe de oarbă disperare. Să părăsească tot, scena, urbea natală, casa, nevasta, înlocuindu-le cu un cătun între coame împădurite. Să predea portugheza, spaniola, finlandeza, să pregătească echipa locală de teatru, brigada artistică, pentru vreo supremă competiție. Răsunătoare succese, răzbunarea lui. Nopți după nopți plănuia evadarea, evadările treptate. Diminețile însă îl descumpăneau cu lumina lor. Cum să fugă? Doar nu este un laș. Va rămâne mai departe. Va lupta până la capăt în spatele scundei sale baricade. Unde cortina se ridica smulgând aplauze frenetice pentru el, pentru neasemuitul Val Alba. Propriu regizor și ideal partener, repeta în fața oglinzii Hamlet. Mereu încrezător în steaua lui târziu aprinsă. Nu te plictisești, dragule? Prea mult stai în casă, se alerta periodic Lia. Cu joc liniștitor în ochii de pădure, o săruta pe frunte urmându-și programul stabilit la vreme de nesomn.
- Pardon! Nu vezi, omule... Mă scuzați, maestre! Cu tot respectul, vă rog să mă scuzați. Nu v-am recunoscut. O să vă îmbogățiți, ochelarii...

Lunganul cu cap de pasăre moțată, casierul lor, îl lăsă să treacă înainte, nemaicontenind cu scuzele. S-a schimbat atât de mult? Furișă o privire în geamul florăriei Mixandra. Da, parcă nu era el, cel de fiecare zi. Normal! Nu-l va interpreta el pe Higgins? Ce rol, dumnezeule! Niciodată nu jucase Shaw și iată șansa! Ciudată coincidența! Glumă a destinului, fericindu-i pe ei, neîmpăcați dușmani, în același moment. Unitate de timp respectată. Numai cea de loc nu: Bică va monta la Weimar un Shakespeare experimental. În timp ce el, Val Alba, va juca Pygmalion aici, în natalul lui oraș. Regizat de Sile, încă student. Talent forte, necomplexat, deschis unei noi puneri în scenă. I-a încredințat rolul în ciuda reținerii evidente a directorului, a secretarului literar. Prima repetiție i-a îndreptățit alegerea. Val i-a uluit pe toți cu finețea, cu eleganța rostirii, cu subtila nuanțare a rolului. De atâtea ori repetat în fața neprețuitei lui oglinzi. Îi va dărui o ramă demnă de ea, o va șterge, o va lustrui cu cea mai fină pânză din lume, gândea, ca în vis plutind pe tălpile elastice ale adidașilor. Bică dispăruse. Se volatilizase. Nu mai exista. Nori plumburii spânzurau cete peste burgul transilvan. Dar, cu suflet senin ca cerul zilei de ieri, mândru de suplețea sa, de brațele lungi vânturate voios în mers, Val trezea interesul trecătorilor care-și spuneau iată un om fericit!

*
- Salut, nea Pandele!

Portarul se ridică pe jumătate din scaun netrimițându-i zâmbetul dimineții. Poate îl doare ceva, interpretă optimist Val primul semnal de alarmă. Se îndreptă spre colegii așezați pe plușul violet al canapelelor lipite de perete. Dezbăteau aprins o problemă. Val zâmbi. Numai că ei tăcură brusc. Nici la salut, băieți, nu i-au răspuns. Îl priveau ca și cum i-ar fi crescut peste noapte un intercontinental pe frunte. Numai Bebe, fostul coleg al tatălui său în clasa a X-a, revenindu-și din consternarea compătimitoare, îi șopti strângându-i mâna Sunt alături de tine. Continuat cu:
- La director, Val. Te-așteaptă majurul să-ți comunice noutatea zilei. Fii tare, băiete, fii tare.

Deschise ușa capitonată, gest hotărât. Higgins îi aparținea. Directorul, secretarul literar și Bică, față schimbată, ochelari de afacerist prusac, sorbeau preocupați cafeaua dulce amăruie adusă de weimarist. Primii doi își aplecară capul, fotoliile rococo deveniseră deodată incomode, stânjenindu-le mișcările. Numai Bică sorbi zgomotos lichidul negru, plescăind ah, ce aromă! Fără să-l vadă, Val nu exista pentru el.
- Uite ce-i, Val, începu directorul răsfoind fără vreun rost anume un teanc de hârtii la îndemână. Uite ce-i. A intervenit o schimbare... Adică mai multe. Sile s-a accidentat, nu te speria, a scăpat numai cu un picior fracturat. Cine l-a pus să gonească cu 120 pe oră? Concediul lui medical de șase săptămâni e prea mult pentru noi. Bate premiera la ușă. Noroc de Bică. S-a întors la timp să ne salveze. Numai că el propune insistent, și oportun, sigur că da, o schimbare în distribuție. La fel ca noi, are datoria să încurajeze, să sprijine tinerele talente. Care vor duce mai departe, dezvoltând-o desigur, școala noastră teatrală. Ești de aceeași părere, nu, Val? Sunt convins! E vorba de Bogdan, fiul marelui Postolache. Îți amintești de Higgins-ul bătrânului, magistral, zece stagiuni a ținut! În capitală, nu oriunde. Public subțire, pretențios... La noi, Bogdan îl va juca pe Higgins. Are o memorie de elefant, va învăța textul în timp record. Și rolul de compoziție îi va reuși, doar este fiul tatălui său, un autentic talent. Ereditatea își va spune cuvântul. Ți-l dăm pe Freddy, conchise brusc directorul ridicând abia acum ochii spre Val. Acesta tremura. De indignare? Bâlbâindu-se, reuși câteva vorbe:
- Nu mai am douăzeci și cinci de ani!
- Vrei să te complimentăm? Uită-te în oglindă. O pensulă de culoare pe la tâmple, ai cam albit, vei fi un Freddy perfect.

Val se așeză pe bancheta de lângă ușă, boxa acuzaților, chiar el o botezase. Acolo primise fără murmur sancțiunile.
- Ei, vezi că ne înțelegem? hohoti Bică. Dacă răgușea, domnule, profesorul Higgins în plină demonstrație fonetică? Cu un debutant e altceva, nu-l cunoaște nimeni. Mai mult, numele Postolache pe afiș, până la lămurirea lucrurilor, va atrage tot orașul. Vom juca spectacol după spectacol cu sala plină. Pe când Alba... Cine-i uită răgușeala, bâlbâiala?