Totuși, în ultimii 7 ani n-am reușit să practic cine știe ce sport în afara gimnasticii pentru gravide. Un fel de aerobic la ralanti, cu minge medicinală și muzică care mângâie auzul bebelușilor din burtică. Ieșim destul de frecvent cu bicicletele sau cu trotinetele cu băieții, dar evident efortul nu se compară cu orele de cardio de la o sală de aerobic. Am ajuns să simțim pe pielea noastră cum părinții trăiesc prea mult prin reușitele și experiențele copiilor.
N-am jucat niciodată tenis, dar parcă-mi venea și mie să ridic racheta când urmăream antrenamentele băieților. Nu știu să înot, dar mă uit cu sufletul la gură cum ei plonjează fără frică în bazin. La munte, aceeași poveste. Le-am luat băieților instructor de ski, iar noi și alte câteva zeci de părinți stăteam pe marginea pârtiei, lângă gardul teleski-ului, și ne uitam cu zâmbet tâmp cum băieții alunecau lin la vale. Tata m-ar fi vrut băiat și stelist, dar acum cel mult pot să mă amuz la antrenamentele de fotbal ale lui Nicolae - țopăie ca o căpriță, nu înțelege regulile jocului și urmărește balonul obsesiv, luându-l inclusiv de la coechipieri, spre disperarea copiilor mai experimentați. Probabil în scurt timp îmi voi adăuga în palmares și niște ore de dans sau balet pentru cea mică.
O dată la câteva luni mă copleșește frustrarea și nu mai sunt dispusă să fac sport doar cu privirea. Acum câteva săptămâni mi-am reamintit că merit și eu 2 ore de aerobic pe săptămână. Ca să nu ruginesc. Și să mă pregătesc pentru sezonul estival. M-am aventurat și într-o vineri seara mi-am făcut un abonament la cea mai apropiată sală. Pe 3 luni ca să mă asigur că impactul financiar nu avea să mă lase să lenevesc.
De emoție aproape toată noaptea n-am pus geană pe geană. Sâmbătă dimineața m-am trezit la ora 6 ca să am suficient timp să las casa în ordine pentru ora 11 când începea prima mea oră de curs după aproape 2 ani de pauză. Le-am dat micul dejun copiilor, le-am pregătit hainele și ronțăieli pentru parc, le-am dat gustarea de ora 10, dar cumva tot n-am fost în stare să ajung la timp. Am alergat la propriu pe stradă, dar am întârziat 4 minute. Mari și late. Sistemul de înregistrare al rezervărilor mă penalizase deja, iar când am deschis ușa sălii unde se desfășura ora și l-am privit pe antrenor cu ochi mari de cățeluș plouat, el mi-a spus nonșalant că am depășit timpul permis. Îmi venea să mă agăț de steper și să-i urlu în față lui Elvin (ce prenume mai e și ăsta?!) că n-are el habar ce scamatorii logistice a trebuit să fac ca să ajung la ora lui, chiar cu întârziere, că atunci nu-mi doream nimic mai mult decât niște serotonină și febră musculară și că n-o să mai prindă el în veci o elevă la fel de zeloasă ca mine. Am bătut în retragere și. ca să nu mă întorc acasă cu coada-ntre picioare, m-am resemnat și cu o alergare pe bandă și niște exerciții cu greutăți. Alergam cu un ecran de Netflix în față și-mi înghițeam plânsul de ciudă.
Cu acrobații mai mici sau mai mari, am reușit de atunci să ajung la câteva ore de aerobic, iar de vreo 2 săptămâni abia cobor și urc scările blocului. Noroc că nu am copii de luat în brațe, cărucioare și alte vehicule de cărat...Dar niciun sacrificiu nu e prea dureros pentru un potențial trup sculptat de panteră. Într-un înveliș de mamă.
