Mi-e greu să scriu un jurnal de călătorie despre un oraș care a devenit un fel de a doua casă pentru una dintre cele mai dragi ființe, pentru tatăl meu. Cu toate astea, nu-l consider un oraș atât de apropiat de inima mea, poate dintr-un neajuns pe care l-am resimțit în fiecare moment acolo - faptul că nu vorbesc aproape deloc limba localnicilor, lucru care mă înstrăinează teribil, în beneficiul unei sensibilități sporite față de amănunte.
Berlin e un oraș al contrastelor. L-am vizitat atât pe vreme frumoasă (27-28 de grade), cât și pe o caniculă (37-38 de grade) care mi-a tăiat (la propriu!) respirația. Cred că sunt oarecum îndrăgostită de acest oraș, pentru că seamănă izbitor de tare cu sufletul meu. Este un adevărat șantier, se compune din bucăți-bucățele și în final iese un puzzle alambicat. Se renovează, se construiește, se repară, vezi fundații la tot pasul. Dacă aș alege acum câteva verbe care să definească Berlinul, aș alege fără să mă gândesc de două ori verbele "a păstra", "a proteja", "a inova" și "a înnoi". Mai mult ca sigur, peste câțiva ani, dacă nu chiar peste câteva luni, va arăta cu totul diferit. Poate imensa și splendida catedrală va rămâne la fel, cu muzicanții dimprejurul ei care încearcă să-ți vândă flori, vise sau iluzii după ce, odată intrat în catedrală, ai spus o rugăciune către un Dumnezeu al tău și ai aprins o lumânare pentru cei plecați. Poate că la fel va rămâne și Berliner Fernsehturm, Turnul de Televiziune, cel mai inedit loc de băut o bere, un loc "la înălțime", la propriu. Poate chiar și Alexanderplatz-ul, locul în care simți că poți da timpul înapoi cu celebrul Weltzeituhr. Și, desigur, Poarta Brandenburg.
Același Berlin este și un mix eclectic de istorie, cultură și tumult continuu al unei vieți de noapte extrem de animate. De asta Berlinul meu e capabil să-mi spună nenumărate povești: povești din trecut, prezent și viitor ale Estului și ale Vestului, povești ale tragediilor trecute și ale toleranței moderne. E atât de greu de crezut că Zidul Berlinului, unul dintre cele mai puternice simboluri ale Războiului Rece și cea mai clară dovadă a separării celor două lumi, cea comunistă și cea democratică, este acum un zid plin de graffiti-uri creative, cel mai pregnant vizual fiind acela al sărutului dintre Leonid Brejnev și Erich Honecker. E atât de ciudat să vezi cum un zid ridicat peste noapte în august 1961, care de-a lungul existenței sale a despărțit familii, a încheiat forțat povești de iubire ori de prietenie sau a împins oameni la gesturi disperate, se transformă într-un loc cu graffiti-uri drăguțe numai bun de făcut poze și selfie-uri și de urcat pe Instagram. Oare zace în acest zid mânia, furia, neputința celor care au murit pentru libertate?
Apropo de libertate, Checkpoint Charlie mi-a amintit de Infernul lui Dante. Parcă semnul "You are leaving the American sector" era un fel de "Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate". Probabil că niciodată nu va fi suficient un singur cuvânt și niciodată îndeajuns o singură privire, fie ea oricât de atentă, pentru înțelegerea suferințelor acestui oraș ciopârțit și chinuit timp de jumătate de secol. Nu e de uitat nici Columna Victoriei, Siegessäule, care a simbolizat victoria prusacilor în războiul din 1864 împotriva danezilor, azi jucând rolul kilometrului 0 al Paradei Pride din Berlin.
Berlinul e și un oraș al mirosurilor. Pe cheiurile Spree-ului, pe sub podurile trenurilor S-bahn, ba chiar puțin și în Alexanderplatz, miroase a urină și a alge de râu. Lângă Poarta Brandenburg și în parcul Tiergarten - miros de iarbă proaspăt tunsă, de urzici și flori de tei. Seara, în Nikolaiviertel, mirosuri de bere și cârnați prăjiți plutesc în aer de la terasele cafenelelor aruncate în stradă.
Ca în orice mare oraș, am găsit locuri minunate, dar și deprimante, într-un soi de îmbinare de elitism și decadență din care nu rezultă ceva concret, ci un amalgam care te (sur)prinde teribil. Ăsta e, de fapt, farmecul Berlinului: în orice direcție ai merge, "riști" să descoperi ceva fără să vrei. Mergând hai-hui pe străzi după o vizită la Charlottenburg, am descoperit Muzeul Berggruen, care ascunde tablouri semnate de Pablo Picasso, Georges Braque, Paul Klee sau Henri Matisse și sculpturi ale lui Alberto Giacometti pe care le poți privi minute în șir fără să te plictisești.
Totuși, nu pot să uit cel mai deprimant loc pe care l-am văzut - exact lângă Alexanderplatz (a se citi "fix în buricul târgului"), sub un pod, erau adunați pe niște pături vreo 3 sau 4 bărbați, iar pe jos erau întinse niște cartoane cu: "Please help me, I'm hungry". Îmi e atât de greu să înțeleg de ce nimeni nu face nimic pentru acești oameni, de ce trecătorii își văd în continuare de drumul lor fără a arunca măcar 50 de euro cenți în păhărelul de lângă acel semn, de ce nimeni nu îi ajută cu o masă caldă, de ce încă există astfel de oameni nedreptățiți de soartă într-una dintre cele mai dezvoltate țări ale lumii. Mi se pare cumplit să fii adus de viață într-un asemenea punct, iar priveliștea trecătorilor neafectați de acești oameni mi se pare de-a dreptul dezolantă.
Într-o notă mai pozitivă, pentru a echilibra balanța, un alt loc superb pe care l-am descoperit a fost Grădina Zoologică din Berlin, unde am "întrerupt" prânzul unei familii de maimuțe, unde am văzut un tigru îmbăindu-se și unde capybarele făceau plajă alături de lame. În mod normal, detest grădinile zoologice, mi se pare că sunt locuri apăsătoare și că ochii necuvântătoarelor de acolo sunt oceane de tristețe care strigă după ajutor din spatele unor gratii. Însă acest parc al animalelor e constituit să reproducă aproape 1 la 1 mediul lor de viață, necuvântătoarele stau, mănâncă, se plimbă, se spală și se hârjonesc nestingherite, iar lipsa gardurilor în majoritatea cazurilor îți dă impresia că ești chiar în mijlocului naturii, în mediul lor.
Odată ce din simplu trecător am devenit spectator și privitor al acestui oraș în culori, m-am urcat pe o trotinetă bolt și m-am lăsat purtată către inima orașului. Impropriu spus "inima orașului", deoarece, conform teoriilor, Berlinul are două inimi: în vest - Charlottenburg, în est - Mitte. Mă simt norocoasă că am putut sta într-una dintre inimile acestui oraș. Și totuși, n-am putut să nu remarc în ambele locuri micuțele apartamente berlineze (atât de micuțe încât te întrebi unde naiba încap doi sau trei oameni) care cer acrobații constante de creativitate și disciplină de la locatarii lor. Și din cauza acestui spațiu extrem de mic, orice privire în zare de pe balcon atrage cu sine un inexplicabil sentiment de vinovăție, pentru că devine un fel de act voyeuristic. Vezi, auzi și simți viețile (reale) ale unor oameni (reali) care ți-au devenit vecini din întâmplare. Ba o doamnă în vârstă care fumează marijuana, ba o alta care își ceartă câinele că nu-i răspunde la întrebare, ba doi îndrăgostiți care pregătesc cina, ba patru golănași care cântă la pian, beau bere și apoi se plimbă beți pe stradă, ba câțiva corporatiști obosiți de muncă și de rutină, ba doi părinți obosiți de plânsetele neîncetate ale bebelușului de-abia născut.
Berlinul este pentru mine și orașul întâmplărilor neașteptate. Aici am fost întrebată de un domn la vreo 35 de ani dacă sunt italiancă sau spanioloaică, am răspuns că sunt româncă și ulterior am aflat că România e, de fapt, situată în sudul Italiei, nu în Europa de Est, așa cum am crezut cu naivitate toată viața mea. În Berlin era să primesc un bilet gratis la concertul Filarmonicii din Berlin în schimbul unei ieșiri la cafea cu băiatul care vindea biletele. Tot în Berlin am descoperit cele mai ciudate semafoare, a căror poveste am aflat-o de abia mai târziu. Povestea omulețului de pe semafor e simplă - Ampelmann era un personaj dintr-o bandă desenată din RDG, folosită pentru a-i învăța pe copii despre siguranța în trafic. Acum, Ampelmann este și o modalitate caraghioasă de a-ți da seama unde ești, căci se găsește doar în partea de Est a orașului.
Berlin e singurul oraș pe care-l iubesc și-l urăsc, care mă atrage și mă respinge deopotrivă. E singurul oraș la care-mi spun că n-am să revin niciodată și, totuși, cu prima ocazie, revin cu inima deschisă. Ca un fost iubit toxic (nu-mi place cuvântul ăsta, dar e amuzant). Berlin e Berlinul meu. Cu bune, cu rele, cu oameni reci care-ți spun că româncele sunt doar bune femei de serviciu, cu mâncare proastă, cu locuri ascunse superbe, cu istorie cât cuprinde, cu drumuri pe care ți-e drag să conduci, cu muzică pe la toate colțurile și cu locuri pline de ochii curioși ai turiștilor. Și-acum, scriind asta, mi-e dor de Berlinul meu.
Dragă Berlin, până data viitoare (sper)! Ich werde dich vermissen!