Vacanța

După aproape șapte ani de vacanțe tip cantonament și ieșiri cu program cazon, ne-am decis cu chiu, cu vai să ne luăm și noi părinții câteva zile cu adevărat libere. Nu tânjeam după o vacanță exotică, doar după una în care să zacem ca niște moluște, să mâncăm și să ne bem cafeaua fără să alergăm în jurul mesei, să ne auzim gândurile și să ne uităm în gol. Și mai ales fără să cărăm după noi valiza de urgență cu aparatul de aerosoli, dispozitivul de scos muci, spray-urile de nas și de gât, picăturile de ochi, nas, urechi, siropurile de tuse seacă sau productivă, pastilele de supt, antibioticul de rezervă sau unguentele pentru diferite orificii. Din ambiție n-aveam de gând să iau nici măcar un Paracetamol cu mine.

Am tocmit bunicii să stea cu cei trei teroriști preșcolari și am stabilit un traseu prin Transilvania ca să fim totuși aproape în caz de o situație de criză. Pe măsură ce se apropia plecarea, mă măcinau tot mai multe sentimente contradictorii, când de vinovăție pentru gestul nostru nebunesc și iresponsabil, când de entuziasm școlăresc. Am înțărcat copilul mic și părea că intrasem în linie dreaptă pentru marele moment. Dar, ca în basmele populare, când în calea feciorului de împărat mai apar niște balauri cu șapte capete până s-o salveze pe Ileana, chiar în săptămâna plecării am avut și noi de trecut niște probe inițiatice. Ne-am strecurat ca prin urechile acului printre un accident de mașină cu daună totală și câteva zile de febră și, până la urmă, ne-am luat zborul în ultimul moment, ca niște părinți denaturați ce suntem.

Cum mașina noastră ajunsese o adunătură de fiare, am împrumutat mașina bunicului, supranumită de gurile rele și "chifteaua". Veche de cincisprezece ani, fără aer condiționat, un fel de cal răpciugos cu care până la urmă am ajuns la destinație. Aceeași mașină care mă scosese la prima întâlnire cu zece ani în urmă, fapt ce a adus un strop de romantism escapadei noastre la limită.

Am văzut fluturi exotici la Praid, am admirat case săsești restaurate și altele lăsate în paragină, am urcat cu biciclete electrice dealurile abrupte de pe lângă Cloașterf, am mâncat la tanti Mariana în Viscri, am vizitat bisericile fortificate din Criț, Meșendorf și Saschiz. Mi-au rămas foarte vii în amintire Lacul Bicaz și Lacul Sf. Ana și am rămas plăcut impresionați de Sovata, probabil un alt semn că îmbătrânim. Am cumpărat ceramică autentică de Corund, am fost primiți cu drag de gazdele maghiare de peste tot și, din păcate, ne-am dat iar seama că proverbiala ospitalitate românească a rămas în multe locuri doar la nivel de mit. Am cunoscut oameni modești, dar extrem de serviabili și muncitori, am învățat să facem Kurtos kalacs, am dormit în camera Prințului Charles pe când habar n-aveam că în scurt timp urma să fie rege, ne-am reîntors a nu știu câta oară cu aceeași încântare la Sighișoara, am citit în hamac, ne-am întâlnit de două ori cu ursul, ne-am holbat la cer și la iarbă.

Ne-am întors puțin mai odihniți și convinși că încă mulți ani de-acum încolo am avea ce să vizităm în România. Dacă oamenii locului ar fi puțin mai bucuroși de oaspeți. La reîntoarcere am răsuflat ușurați că găinile, iepurașii, ariciul și, mai ales, bunicul, erau încă în viață.