Medievală

Întunericul stăruia prin colțurile odăii. Numai candela clipea somnoroasă în mijlocul sfinților războinici. Varvara, o bătrână uscată vreasc tăiat în vară pentru gerurile iernii, se întinse gemând sub plapuma pufoasă. Grea acum, când primăvara zburda prin grădini. Hotărârea de a-și îndeplini datoria o trezi pumn de zăpadă frecat pe ceafă. Sări copiliță pe podeaua în ajun spălată. Zăbovi în fața icoanelor, coborî în bucătărie. Își azvârli aprig două căni de apă pe față, să împrăștie luciul untului dat aseară. Nepoata numai unt folosește pe obrajii de măr pârguit. Se uită în oglinda înflorată atârnată deasupra plitei, surâse dezvelindu-și în fantă oblică vipla. Repede ascunsă sub ochii mici, adunați viclean deasupra nasului în obișnuita lor posomoreală. Gândul nu-i da pace: primește el învoiala. Altfel o împlinește cu noi. Preot, preot, da veni d-aiurea, satu-i al nost , biserica la fel. Cum a fost așa să rămână.

Bău apă, înghițituri mici, cu pauze, de-o credeai ceai fierbinte. Scoase din ladă coșul cu înflorituri, așternu pe fund ștergarul brodat, căută în buzunarul adâncit între cutele fustei cânepii cheia. Descuie cămara. După un vioi du-te-vino, coșul păru pregătit pentru picnic: o găină rumenită bronz, un calup de caș gălbior, să se vadă că nu m-am zgârcit, treizeci de ouă roșietice, o fi sătul săracu de scofâlcitele alea albe din târg. Adăugă un cozonac înalt lucind în tava ondulată, de aramă, Fie-ți ușoară țărâna, bună, că bine mi-a mai prins daru' tău de nuntă. Apucă și boțul de unt - Doar atât am, nu s-o supăra, că-i mai dau -, îl împinse lângă jumătatea de jambon învelit într-o milimetrică șuviță de grăsime - Fraged ai mai fost, Ghiță, să vedem cu frate-tu ce noroc oi ave'. Trei sticle cu vin, ciocanul-dop se înnegrise deja, păcură nu alta, gros și negru, vin de-mpărați - să vadă cum l-om ține -, înconjurau două pâini afânate rotunjit. Umplu golurile dintre muchii și rotunjimi cu nuci și mere. Acoperi totul cu o față de masă, la maici cusută, că nu suntem oarecine. Se închină larg spre răsăritul brăzdat de ziuă, doamne-ajută, c-o făcui și p-asta, bătu mătănii gemând iar. Apucă toarta coșului, halterofil corect antrenat. Îl cără până în fața porții, îl urcă pe bancă. Pregătită să aștepte. Nemișcată. Statuie. Când în uliță năvăli ăl mic al Petronelei, cu genunchii jupuiți de pietrele drumului, Varvara se uită, cu mâna streașină deasupra sprâncenelor stufoase, spre Magazin. Patru mogâldețe, aplecate sub povara coșurilor la fel de pântecoase ca al ei, se apropiau cu pași mici.

Se ridică, își împleti degete crengi pe mânerul coșului, se mai închină o dată spre soare răsare și ieși în marginea drumului. Mergea harnic fără să se mai uite în urmă. M-ajung ele, se cocoșesc de parcă n-au mâncat ieri. Au ajuns-o, vorbiră toate deodată, stol de vrăbii aruncat pe-un pumn de firimituri.
- Ho! Că nu pricepui nimic. Ce vreți?
- E hui ăst nou. Nu-i ca ăl plecat la oraș. Zisei, în gară, că-i profesor. Sau agronom.
- Și vorbește cu nevastă-sa, rotundă gata a adus-o, în alte limbi. Cum să înțelegi ce vor? Poartă și ochelari...
- O jumătate de căruță a descărcat Velicu aseară, da numa cărți. Nu știu, țață, ce să spui, da nu-i ca ăl de plecă.
- Tremurați ca niște găini zburătăcite de uliu. Acuș ajungem și-om vede.

Se opriră pluton de execuție în fața porții înalte, coșuri strânse în mâna dreaptă, broboadele legate sub bărbie în stânga.
- Hai, tu! Ce stai ca proasta? Intră!

Femeia apăsă clanța, deschise, înaintă ferit pe aleea străjuită de regina nopții, urmată de celelalte, până în fața ușii ascunse de o tufă de trandafiri albi. Varvara ciocăni de trei ori. Așteptă. Ciocăni din nou. Rar și îndesat. Undeva, înăuntru, scârțâi o ușă, se auziră niște glasuri. În sfârșit, în prag apăru un tânăr în blugi și tricou. Își trecu degetele greblă prin părul prea blond, prea lung, își potrivi ochelarii pe nas, căutându-și disperat o expresie impunătoare. Să și-o înțepenească pe obrazul imberb.
- Doamne ajută, bunicelor! Și bună fie-vă inima. S-a întâmplat ceva?, întrebă îngrijorat, calculând în câte minute își poate călca anteriul împachetat încă.
- Păi, suntem aci din partea credincioșilor satului, sfinția ta. Să vă zicem bun venit și să grăim despre zilele postului. Că-s multe. Acu, veniți după mine, să punem astea la locul lor.

Luptându-se încă în moleșeala somnului, tânărul dădu ascultare glasului poruncitor. Mica procesiune ocoli casa spre curtea din spate, dominată de nucul centenar, sub crengile căruia se întindea o masă zdravăn croită, înconjurată de bănci late, îmbelșugat vopsite într-un alb irizat de un părelnic verde.
- Aici.

La semnul scurt al mâinii uscate, coșurile se înșiruiră pe masă, în timp ce ochii ascunși sub basmale negre țintuiau pumnale unse cu miere dioptriile tânărului buimăcit. Varvara vorbi prima. Apoi și celelalte.
- Bine ne-am înțeles cu părintele de-o plecat la oraș. Că-i prea învățat pentru proști ca noi. Părintele ținea post și se ruga pentru noi toți. Credincioșii îl miluiau cu mulțumita numai.
- Că-i greu cu postu... La muncă grea ca a noast se cere mâncare, nu glumă. Slană și carne. Și cele ce mai sunt prin cămară. Altfel, ne vlăguim puterile și ogoru suferă.
- O plecat părințelul nost cuprins, nu glumă. Două căruțe l-au cărat la gară. Când o venit, o venit numa c-un geamantan.

Până să înțeleagă sfinția sa despre ce-i vorba, procesiunea își începu curgerea invers, spre poartă. Stomacul gâtuit de furie îi trezi gastrita tânărului, obrazul imberb se acoperi de-un roșu furios, dinții-i scrâșniră. Apucă două coșuri și, din câțiva pași, le trânti în stradă. După încă două drumuri, închise poarta. Dincolo de care bunicele cumpărătoare de dezlegare la post încremeniră. Numai palmele sprijineau uluirea gurilor închise. Refuzau să înțeleagă ceea ce vedeau. Nici când auziră glasul mânios al preotului în blugi și tricou nu se mișcară.
- Velicule! Velicule, vino repede!

Spintecând nervos aerul cu brațele, tânărul dădu primele ordine băietanului ciufulit, ivit înaintea sa de nu se știe unde.
- Dar..., îndrăzni Velicu.
- Nici un dar. Procedezi exact cum ți-am spus.

Velicu ajunse greu la poartă. Se tot împiedica în dalele cărării, noapte de-ar fi fost și tot le-ar fi ocolit mai ușor. Minute întregi stătu aplecat pe clanța porții înainte de a o deschide. Părțile beligerante fierbeau, gâturile se uscaseră, privirile ardeau. Sub focul lor, Velicu se împleticea. Cumpăni de câteva ori coșul cel mai apropiat, îl puse jos, uitându-se furișat la plutonul încă buimăcit. Oftă zgomotos și, gata, gata să plângă, îl ridică din nou. Nu am ce face, asta m-a pus să fac, asta fac. E stăpânul meu, îmi dă de mâncare, mă îmbracă, mă încalță, am unde odihni. Duse coșul până în fața bucătăriei Varvarei. Îl cunoștea după înflorituri. Cu celelalte îi fu mai ușor. Când porni cu ultimul, se dezmetici și plutonul încă înțepenit în soarele dimineții. Femeile rostogoleau vorbe grele, întrerupându-se una pe cealaltă, neauzind râsetele înfundate ițite printre garduri.
- Le-o făcu părințelu! Viu și eu duminică la slujbă că de bufet mi s-o acrit...
- Uite-le ce făloase calcă. Păzea, părinte, cine știe ce clocesc. Nu te iartă ele cu una, cu două.
- Tulai, doamne că trăii s-o mai văd șî p-asta.

Oamenii se minunară toată ziua. Și în zilele ce urmară. Strânși în jurul fântânilor, zăboveau ca în după-amiezi de duminică ascultând ultimele știri. Apa din găleți prindea peliculă de praf, copiii smiorcăiau de foame, de plictis, câinii și pisicile se foiau printre șlapi, găinile alergau bezmetice dintr-o ogradă în alta, păscând ceapa și usturoiul, vacile intrau în arătură după mătasea crudă a grâului, gâștele zburau, cu aripi larg desfăcute, gâgâind asurzitor, porcii guițau părăsiți în cotețe, sape și greble rezemate de uluci așteptau să se stingă viermuiala asta ciudată de înnebunise tot satul. O nelămurită teamă plutea în aerul saturat de uimire, de curiozitate. Mai ales de cuvintele Varvarei:
- I-am tăiat pisica neagră, sângele i se scurgea cald pe ușă, pe trepte. Nevastă-sa a căzut pe loc, mai mult moartă decât vie. Să vă spuie Velicu de broaștele aruncate pe fereastră, de câinele turbat legat de trandafir, de urlă o noapte, pân vini veterinaru și-l termină. Da de bufnițele strânse în pod ați auzit?

Varvarei îi sticleau ochii, gura i se încrețea după fiecare vorbă. Făcea mătănii în mijlocul drumului, presărate cu pătimașe rugăciuni. Lăudându-se că-l hrănește pe sergent. Să nu vadă. Să nu audă. Când îi va pune colcăiala de șerpi morți la picioarele patului. Să calce pe ei și să lepede, să vază și ei... Că stă cu mintea numa-n ceasloave. Nu știe ce-i viața și învoielile ei.
- Ce învoială, tușă Varvara? Că ați vrut să-i vindeți părintelui postul vostru? Și rugăciunile? În urmă cu sute de ani, bogații păcătoși, cei care călcau legile sfintei biserici, la fel ca voi își cumpărau indulgențe. Așa se numeau. Dădeau banul, cumpărau indulgențe și păcătuiau liniștiți mai departe. Fără teama că Cel de Sus îi va pedepsi. Părintele e un om de ispravă, de toată lauda și să mulțumiți cerului dacă vă va primi în biserica de el orânduită.

Se căiră Varvara și suratele ei? Cine poate ști ce coșmaruri de noapte medievală închipuie încă. Ajută-le, Doamne, se scutură înfiorați sătenii auzindu-le isprăvile tot mai înfricoșătoare.