Confesiune despre așa-zisul coming of age

M-am tot gândit la ceea ce aș vrea să scriu, n-am făcut-o de ceva timp. Știu că eram înainte cu capul în nori mai mereu și apoi am coborât cu picioarele pe pământ și cu moralul undeva mult sub pământ. Pe atunci m-am împăcat cu superficialitatea mea. (David mi-a zis că dacă nu mă țin de cuvânt sunt superficială și n-ar vrea să creadă asta despre mine. Dar eu cred că devii superficial prin frica ta de a fi superficial. Dacă faci tot posibilul să eviți superficialitatea, tot acolo o să sfârșești.) Am renunțat la dorința mea arzătoare de a ieși din tipare și de a depăși standardele, am decis că o să merg la o facultate plictisitoare și o să am un job plictisitor și am înțeles că e absolut normal să fii normală. Și tot cam atunci am renunțat la scris. Toate poeziile și eseurile scrise până atunci mi s-au părut penibile și extrem de proaste și mi-am zis că poate nu toată lumea a fost făcută ca să scrie. Până la urmă, e perfect normal.

În mod uzual, mă simt invizibilă. Nu prea sunt băgată în seamă la început. Nu mă pricep la small talkuri și am un mod mai ciudat de a interacționa cu oamenii. Nu știu să întrerup sau să rup tăceri inconfortabile și de multe ori pot trece și 20 de minute fără să spun ceva, doar ascult schimbul de replici ce are loc în timp ce sunt preocupată de fluxul conștiinței mele care mă ține alertă. Nu aduc în discuție interesele mele dacă nu sunt întrebată, în general nu intervin dacă nu sunt întrebată.

Mă simt intimidată de oameni "mari", mă simt penibilă și nefirească încercând să par naturală, să par că știu ce să fac cu brațele mele, cu palmele ușor transpirate de la emoții... cu tot corpul. Mă simt uneori blocată în corpul copilului înalt care eram cândva. Mă sufocă transpunerea mea în incompetența mea de atunci de a fi eu.

(Am început să scriu asta ca terapie, iar acum am pretenții artistice de la acest text.)

Încă n-am scăpat de senzația că sunt oaia neagră venită din țara aia săracă unde se vorbește rusa. Oaia neagră care vorbește "un fel de română", și nu poate vorbi româna noastră. Oaia neagră care are nevoie de timp ca să își formuleze gândurile înainte de a le exprima, ca nu cumva să scape un cuvânt sau o expresie insuficient de românească.

A început să îmi placă să fiu invizibilă, să fiu o umbră. Să fiu o tipă drăguță, care își ține gândurile pentru ea. O tipă drăguță care le permite tuturor să își șteargă picioarele de ea într-un mod drăguț. Am mai multe de tăcut, decât de spus. Mi-e frică să nu par proastă, așa că tac. E mai confortabil așa, să îmi car anxietatea cu mine peste tot.

Nu știu dacă o să mai fiu copilul care vorbea prea mult și își dorea cu orice preț să facă ceva, să rămână cineva. Acum nu mi-e frică să fiu uitată, să rămân în continuare invizibilă și să mă spulber în amintirea oamenilor, să devin un dosar inaccesibil în inconștientul colectiv.

Mama zice că nu e așa, că sunt destul de deschisă și directă și că îmi place să fiu în centrul atenției. Dar mama nu a vorbit niciodată cu mine despre menstruație sau de unde apar copiii și nu știu cât de sinceră e. Nimeni nu prea mi-a vorbit despre maturizare și le-am descoperit pe toate singură, așa că îmi rămâne să decid singură cum sunt de fapt.

În fine, cred că sunt personificarea a ceea ce cred toți adolescenții despre sine, dar nu vor să recunoască.