Apartamentul

Mai întâi cheia triunghiulară în broasca de sus. Cea rotundă, de jos, merge mai greu, trebuie mișcată ușor la stânga și la dreapta, e mai veche și cam tocită. Încuie mereu cu amândouă, e mai sigur așa. Pe coridorul de la intrare e semiîntuneric, dar asta nu e o problemă, cunoaște drumul pe dinafară. Înaintează până în camera din față și lasă geanta mare pe canapea. Verifică temperatura pe termometrul de plastic de lângă ușă: 18 grade. "Nu e așa rău, ținând cont că nu am dat drumul deloc la calorifere și e decembrie deja. A fost bună anveloparea aia a blocului totuși". Pornește televizorul, rămas pe ProTV, unde acum se aud niște reclame vesele, de sezon. Uneori simte nevoia să aprindă și veioza, dar acum nu e nevoie, e destulă lumină în cameră. Merge apoi în bucătărie, dă drumul la aragaz și pune ibricul să facă un ceai. Se întoarce la geanta voluminoasă, plină cu rufe. "Am să mai spăl și luna asta la tine să știi. Mașina aia a mea nu mai e bună de nimic. Cred că i s-a stricat pompa. Trebuie luată alta, ce să mai... Mașina asta a voastră a ținut mai mult. Să nu te superi, plătesc eu curentul. Oricum vin să plătesc întreținerea și să citesc contorul. Mai spăl și rufele cu ocazia asta."

În camera de zi, toate sunt aranjate frumos, așa cum le-a lăsat. Tanti Jenița ar fi fost mulțumită. Fața de masă e neatinsă, paharele de cristal stau încremenite în vitrină. "Poate ar trebui să le mai șterg de praf totuși. Deși... dacă sparg vreunul? Le las, că nu se observă praful așa rău. Nu te superi, da?" Bibelourile și vazele sunt la locul lor dintotdeauna. Ceasul de lemn de pe perete e doar de decor, nu mai merge demult. E ceasul vechi, pe care și-l amintea din copilărie și din poze. L-a găsit sus, pe dulapul din camera Dianei și l-a pus la locul lui, deasupra bufetului. Covorul verde, persan, acoperă parchetul lăcuit. "Vezi Diana că nu s-a zgâriat parchetul? Și mobila... e neatinsă! Cum era în copilăria noastră când ne strângeam de sărbători și era totul lună. Le șterg mereu de praf. Covorul e curat, l-am frecat eu cu peria. Ia să pun și rufele astea între timp că durează cam o oră la mașină." Duce geanta în baie, bagă mașina de spălat în priză, pune rufele, detergent și balsam. "Să știi că în baie miroase ceva urât totuși. Cred că e covorașul ăla de plastic. O fi prins mucegai. Poate îl arunc până la urmă."

Lasă mașina mergând și trece în bucătărie de unde își aduce ceaiul în fața televizorului. Acasă la ea nu se uită aproape niciodată pe ProTV, doar la documentare sau pe Netflix. Dar aici nu sunt decât cele câteva canale care se prind cu antena veche de pe bloc. Abonamentul de cablu l-a anulat ea. Și telefonul, și internetul. Nu a fost așa ușor. Afurisiții ăștia nu știu cum să te mai țină să nu pleci. A sunat și s-a dat drept tanti Jenița, mama Dianei. Femeia cu care a vorbit atunci a luat-o destul de tare: "Nu aveți vocea unei persoane de 90 de ani! Hai, spuneți, cine sunteți de fapt?". Nu a căzut în capcană: se interesase și știa că doar titularul abonamentului poate să îl anuleze. "Sunt Eugenia Dumitru și vreau să renunț la internet, cablu TV și telefon." "Dar de ce?" "Pentru că mă internez la căminul de bătrâni! Așa am hotărât cu fata mea. Nu mai pot sta singură." "Păi de ce nu vă ajută fata dvs.?" "Nu poate, e în Canada și e și ea bolnavă, nu poate veni". A mustăcit femeia aia de la cablu, dar nu a avut ce face și a anulat până la urmă cheltuiala asta inutilă.

În realitate treaba cu internarea nu a decurs chiar așa. Tanti Jenița nu mai putea sta singură de când o găsise căzută pe holul de la intrare, la începutul verii. "Noroc că ai insistat tu să am cheia de la voi! Îmi amintesc că se tot întâmpla să nu răspundă la telefon și de câte ori îmi ziceai să mă duc să verific ce face maică-ta o găseam bine și cu televizorul dat tare. Dar atunci, din păcate, nu a mai fost așa..." Era dimineață când a găsit-o și stătuse acolo probabil toată noaptea, pe cimentul din hol, căzută între ușa dinspre baie și lada de pantofi. A încercat să o ridice, dar a fost imposibil. A vorbit cu ea. Nu părea speriată, doar că nu își aducea aminte ce s-a întâmplat. "Puteți să vă ridicați? Trebuie să ajungem pe canapea!" A încercat iar să o apuce de sub umeri, să o salte cumva, dar nu reușea. O răsucise totuși tot trăgând de ea și era cumva în genunchi când i-a spus iritată să se oprească, să o lase în pace. Să o lase, că ajunge ea singură pe canapea. A lăsat-o și a sunat la 112. A povestit cum a găsit-o și a repetat adresa de mai multe ori, până au promis că vin. În timpul asta tanti Jenița înainta încetișor, târâș, târâș către canapea. Ar fi înaintat mai mult, dar se oprea foarte des să strângă scame și hârtiuțe de pe covor. "Toată viața a fost obsedată de curățenie! Tu știi draga mea, mai bine ca mine! Eeeei, dar acum în casă era un balamuc de parcă trecuse ciclonul. Era clar că nu mai putea face nimic, nu mai era lucidă. Ar fi trebuit să o ajut, să nu o las să se târască așa, dar cred că eram cumva mai șocată decât ea atunci." Erau haine împrăștiate peste tot, medicamente, hârtii și pungi, scaune și vase răsturnate în bucătărie iar în baie chiuveta era plină cu rufe peste care curgea apa din robinetul deschis la maxim. Când a ajuns salvarea, tanti Jenița ajunsese și ea pe canapea. A povestit iar cum a găsit-o și a reușit să dibuiască pe undeva cartea de identitate și cardul de sănătate în timp ce o consultau. Asta a fost prima internare.

"Acum, când mă gândesc la ce a fost, totul ducea în direcția căminului, dar atunci am încercat câteva luni bune să o îngrijim acasă cu femeile alea. Mai ții minte Diana? Cu fiecare din ele speram că se vor înțelege cumva, că lucrurile vor intra cât de cât în normal. Și de fiecare dată aceeași problemă care o aducea din nou în spital. Am încercat cu scutece, cu somnifere, cu muncă de convingere. Se ridica singură noaptea să meargă la baie și cădea. Ultima oară s-a lovit rău la cap și am hotărât să o internăm la cămin. Tu îți făceai griji că nu va vrea. Recunosc că am păcălit-o cumva. Nu ți-am povestit atunci ca să nu te întristez, și așa îți făceai probleme. I-am spus că la spitalul unde a tot fost nu o mai primesc și acum s-a lovit rău și nu știu la ce spital să o mai duc. Exista totuși un loc unde ar putea merge dacă trece un test. Îi vor da un test cei de acolo și dacă răspunde bine la toate întrebările, poate are o șansă. A făcut ochii mari și a devenit curioasă. Ce test? Niște întrebări simple, dar dacă ești lovit la cap, poți să greșești. Tot drumul în taxi a încercat să ghicească întrebările și cei de la cămin au rămas impresionați de cât de bine au comunicat cu ea. Nici gând să nu fie de acord cu internarea. Tu vorbiseși oricum cu ei. Când am lăsat-o în cămin era toată un zâmbet: Ai văzut? Ai văzut? Am trecut testul!"

"Nu trebuia să te cerți cu asistenta aia de la cămin. Nu era vina ei că mama ta era mereu confuză și nu mai auzea bine și nu vă puteați înțelege la telefon. Acum te cred că erai disperată, dar atunci nu mai știam ce explicații să mai dau când treceam pe la ea. Ce face Diana? Bine, bine, vă transmite sărutări. De ce nu mai sună? Sună, dar nu vă prinde întotdeauna. Dar mama ta de ce nu trece să mă vadă? Nu poate, îmi pare rău. Păi de ce nu poate? Că... a murit de 9 ani. Ah, așa e. Iartă-mă draga mea... Cred că Diana nu e bine totuși. Dar nu vrea să îmi zică ea tot. Nu erai bine și nici eu nu știam cât de rău ești. Parcă poți să îți dai seama la telefon..."

Se ridică și duce cana de ceai la bucătărie. O spală și o pune pe raft la locul ei, lângă cutiile cu ness și pliculețele de ceai. De câți ani venea în apartamentul ăsta? De peste 50, din copilărie. Casa e plină cu poze. Părinții Dianei tineri și frumoși, Diana, mică cu ochii albaștri de păpușă. Multe poze sunt cu ea și părinții ei. Poze, diapozitive. Le-a strâns pe toate și le-a scanat. I le-a trimis și Dianei pe cele mai reușite. Două familii prietene dintotdeauna. Mamele lor au fost colege de facultate. Tații erau colegi de serviciu. Au hotărât să își cumpere apartamente în același cartier. Au fost vecini, și-au crescut fetele împreună. Una blondă și una brunetă. Făceau toate vacanțele și sărbătorile împreună. De Crăciun, ea și Diana primeau cadouri la fel, dar în culori diferite. O cămașă cu dungi roșii și una cu dungi bleu. Un pitic de plastic roșu și unul bleu. Doar la mașini era invers: familia ei avea o Dacie bleu și a Dianei una roșie. Plecau la Costinești și la Cheia, în Herăstrău, la teatru, la circ. După '89 una a hotărât să plece în Canada și una a rămas. Nu așa se întâmplă? Unii pleacă și alții rămân. Poate atunci a invidiat-o pe Diana. Nu își mai amintea. Mai degrabă își amintea cu câtă plăcere venea la ei în vizită. Apartamentul lor a fost mereu mai frumos, mai bine întreținut, avea un miros specific, pe care l-ar fi recunoscut oricând. Diana avea în biroul din camera ei reviste Pif, tipare din Burda, brățări din plastic, cercei, mărgeluțe și zeci de alte minuni. Ciudat e că toate au rămas la fel. După plecarea Dianei părinții au păstrat camera ei neatinsă.

Acum toată casa e un muzeu. Ea a pus încet, încet la locul lor, toate lucrurile împrăștiate prin casă. Unele în dulap, altele în sertare, unele în debarale, altele în garaj. Era un loc pentru fiecare și ea și le amintea pe toate. Casa părinților ei nu mai păstra nici o urmă din trecut pentru că la moartea mamei a avut niște bani și a renovat totul. Lucrurile lor au ajuns care pe unde, a păstrat doar câteva, simbolic. Dar aici, la Diana, părea că soarta i-a mai dat o șansă, o capsulă a timpului în care să se refugieze din când în când, ca într-un vis.

"Bine că am apucat să o sărbătorim în ianuarie când a împlinit 90 de ani. Ne-am dus la cămin cu vecinii de jos, cu ăla micu, cu flori și cadouri. Știu că m-ai trimis tu prin Mall să iau nu știu ce cremă care îi plăcea ei, pijamale de bumbac și tot felul de dulciuri. A fost foarte pe fază, doar la sfârșit a zis ceva de genul că ce cuminte e copilul vecinilor de jos că ea nu îl aude niciodată plângând noaptea. Am gândit cu toții că e mai bine așa, că nu își dă seama unde e. Ce poți să mai zici? Lucrurile au luat-o razna o lună mai târziu când m-au sunat de la cămin și mi-au spus că... s-a ridicat noaptea din pat și a căzut! Cât rezistase fără căzături nocturne? Aproape 5 luni. La scurt timp după asta starea ei a început să se înrăutățească. Și totuși, a mai rezistat 3 luni. Am sperat până în ultima clipă că mai apuci să o vezi sau ajungi la înmormântare. Ei, a trecut și asta."

"Hai că sunt gata rufele. Să mai ud și florile de pe palier și mă duc. Nu știu ale cui sunt ghivecele alea, că văd că nu le udă nimeni. Pe ale voastre de pe balcon le-am luat la mine demult. Gata! Acum chiar că plec. Ne vedem peste o lună. Te pup."

Fotografia Dianei rămase tăcută ca și până atunci, sprijinită de candela de pe masă, lângă cea a mamei ei.