Morărița

Privită de pe "Zarea bisericii", cel mai înalt punct din sat, strălucea în soare ca o foiță de aur. 28 de uși, așa-i spunea orgolios tata...

Mergeam alene lovind cu vârful pantofilor negri de lac pietrele cu atâta furie încât praful se ridica în fața mea. În spatele meu două femei cu fața și mâinile arse de soare veneau de la secerat. Purtau pe umeri cu mare greutate câte un sac cu spicele adunate. Așa se hrăneau copiii atunci, cu muncă sub arșița soarelui, cu sudoare și bombăneli printre dinți la adresa celor mai avuți... M-au văzut cu coada ochiului... Din nu știu ce motiv au întors repede capul. Atunci nu am înțeles ce s-a întâmplat, doar când m-am mai maturizat am înțeles că mila jignește, iar noi, cei din "neamul nostru", nu am fi acceptat niciodată mila nimănui.

Au întors privirea spre acoperișul strălucitor și, fără să se sinchisească de faptul că le aud, au spus "E mare cât o moară. Praful o să se aleagă de ea". Nici până în ziua de azi nu am înțeles dacă "praful" o să se aleagă de casă sau de mine.

Am grăbit pasul și am ajuns acasă. Am deschis cu grijă poarta care nu fusese niciodată încuiată. Nimeni niciodată nu fusese nevoit să aștepte pentru a putea intra. Când am deschis ușa un scârțâit și zdrăngănit de geamuri mi-a înghețat inima. Îmi era, pentru prima oară, frică. Am trecut prin fiecare cameră simțind un fior în spate. M-am uitat în fiecare colț, sub fiecare pat și în fiecare dulap de parcă aș fi căutat monstrul din poveștile de la grădiniță. Nu am găsit nimic, monstrul nu era vizibil ochiului, monstrul era ascuns în sufletul meu, era frica de a fi singură...

M-am încurajat singură și am început să râd, un râs isteric cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Și atunci m-a lovit realitatea: Eu devenisem MORĂRIȚA. La 11 ani eram morărița. Eram atât de mândră!!! Puteam să îmi aleg orice cameră, puteam să fac orice, să plec, să vin oricând sau să nu mai vin...

M-am așezat pe pragul de la bucătărie... Și pentru ca aveam voie să fac orice îmi trecea prin cap, am început să plâng... Cred că am ațipit. Aveam cea mai mare casă din lume. Am stat doi ani singură acolo. De frig și foame m-a salvat bunica. De singurătate nimeni... Nu aveam unde să plec și nimeni nu s-a gândit să vină să stea cu mine. Știam că cineva m-ar fi luat de acolo doar dacă acea casă nu ar mai fi fost.

Am pregătit cu grijă chibrituri și o canistră cu motorină. O "furasem" din grădina vecinilor fără să îmi pese de urmele lăsate când am târât-o. Mai mare vină decât că eram nu ar fi putut să îmi găsească nimeni.

Zidurile s-au prăbușit cu un zgomot asurzitor. Nu știu ce anume a provocat explozia. Prin crăpăturile din pereți toată mocirla cu duhoare de hoit a început să curgă. Acoperișul a fost distrus, lăsând soarele să intre. Cu mâinile sângerânde am încercat să mai salvez ceva. Moara dispăruse. Și morărița. Eram doar un copil pe care vecinii îl înveliseră într-o pătură ca să nu înghețe de frig. A fost prima dată după doi ani când am dormit într-un pat cald și am mâncat la o masă lângă o familie.

În jurul mormanului de moloz începuse să crească iarba. Rănile de pe mâini nu mi se vindecaseră încă. Am rupt o păpădie care își făcuse loc printre pietrele înnegrite. M-am întins pe iarba plină de rouă și am suflat puful spre soare. Voi construi o casă... O casă albă, cu mușcate la fereastră. Am început să curăț fiecare piatră până a devenit albă. Speram că ei se vor întoarce într-o zi. Nu s-a întâmplat niciodată.