Și eu am o relație de dragoste-ură cu personalitatea mea de corporatist. De-a lungul anilor am trecut prin câteva corporații și am dat de multe obiceiuri, care mai de care mai supărătoare pentru niște adulți (i)responsabili. Imediat după terminarea facultății, m-am angajat la o corporație cu sediul într-o fostă fabrică. Aveam un singur geam în tavan și, pe lângă managementul defectuos, lipsa luminii naturale timp de 9 ore pe zi, m-a determinat să caut altceva după un an. Am ajuns la o corporație cu geamuri imense, dar razele orbitoare ale soarelui și aportul mare de vitamina D totuși n-au fost o compensație suficientă pentru nonșalanța cu care colegii își petreceau jumătate de zi cu ieșiri la țigară.
Vreme de 8 ani mi-am luat pauză de la corporație, am muncit într-un alt gen de instituție și am crescut doi băieți. Cum statul acasă cu doi neobosiți și neînfricați mi s-a părut cea mai provocatoare întreprindere a vieții mele și mi-a reprimat toate dezamăgirile profesionale de până atunci, m-am aruncat cu entuziasm într-o nouă aventură corporatistă. Am capitulat după doar trei luni, sub presiunea rigidității absurde a programului care nu-mi permitea să încep mai devreme cu o jumătate de oră dimineața ca să-mi iau la timp copiii de la creșă. Nici mirosul înțepător de șosete nespălate sau limbajul sub-urban practicat de colegii de vârstă foarte tânără nu prea m-au îmboldit să rămân. Experiența m-a marcat suficient de mult încât să îmi asum să lucrez doar pe cont propriu, făcând traduceri, interpretariat și cursuri de limbi străine.
După vreun an jumate de luat la trântă cu viața de freelancer din România, care aduce mai mult a voluntariat, mi-am călcat iar pe inimă și am intrat din nou în rândul corporatiștilor. Cu program part-time că doar acasă mai am vreo trei job-uri cu normă întreagă. N-am mai vrut să mă cocoșeze taxele, dar nu știam că urmau să mă încalece o lipsă crasă de responsabilitate și maturitate.
Întâmplător sau nu, am biroul în clădirea în care s-a filmat recent apărutul film Teambuilding. E tot un fel de call-center, puțin mai sofisticat. Colegii mei nu au un limbaj la fel de vulgar ca cel din film, dar nivelul de entuziasm față de muncă e la aceleași cote deprimante. Probabil că noul mod de lucru impus de pandemie doar a acutizat și a scos la iveală vechi metehne și cine se fofila la birou, o face și mai abitir acasă.
Plaja de comportamente e largă și pitorească, acțiunile sunt adesea contradictorii, ca într-o piesă din teatrul absurdului.
Colegul căruia toți clienții i se par niște șarlatani care nu merită nici cea mai mică bunăvoință.
Colegul care chiar n-are chef să fie profesionist dacă tot nu ne ocupăm cu diplomația europeană.
Colega căreia în zilele pare îi cade internetul timp de câteva ore, iar în zilele impare are câte o pană de curent. În mijlocul Bucureștiului. Perfect credibil pentru o șefă ingenuă.
Colegul care iese de pe linie ca să meargă la toaletă și uită să revină preț de câteva ore.
Colega-victimă care acum ne face cu ou și cu oțet pe chat și ne amenință cu demisia, iar peste o jumătate de oră trimite câte un mail siropos în care își exprimă extazul de a face parte dintr-o echipă minunată, care o ajută să evolueze personal și profesional.
Noroc cu petrecerea de Crăciun la care a curs cu șampanie, discursuri ipocrit-motivaționale, laude sforăitoare și aprecieri pentru cei care și-au depășit target-ul cu 300%. Altfel aș fi crezut pe nedrept că de fapt se cam trage mâța de coadă. Și dacă tot am reușit de dragul copiilor să-mi fac și un selfie cu chef Foa și să mănânc un burger vegan făcut de el personal, am revenit rapid la sentimente mai bune. Până la urmă are și viața de corporatist avantajele și binecuvântările ei.
