Printre egali, fericit

Ai fi zis că făcuseră strada niște elevi, la orele de lucrări practice. Să fi avut vreo trei sute de metri? Casele, de-o parte și de alta, stăteau lipite două câte două, cu o fâșie de curte în față, în spate și în stânga sau dreapta. Aceeași tencuială cărămizie sau galbenă, aceeași tablă sau aceleași olane pe acoperișurile în două ape, aceleași ferestre joase, aceeași arcadă la ușile de la intrare, aceleași straturi cu flori... Dar printre locuințele vechi, încă mai multe, iată că apăruseră și unele noi, mai avântate, cu tot felul de curiozități în construcție, grăbite să arate noile ambiții ale proprietarilor. Nu-i vorbă, elevii înșiși simțiseră, atunci, la început, că era nevoie de mai multă viață și uneori lăsaseră imaginația mai în voie: un brad înalt, cu crengi rare, într-o curte, un chioșc înghesuit într-o alta, un balansoar scârțâind într-o a treia... În rest, garduri de fier forjat sau din plăci de beton perforate.

Nu prea vedeai multă lume abătându-se pe acolo. La capetele străzii erau imobile mari cu apartamente locuite mai ales de muncitori și funcționari mărunți; muncitorii și funcționarii mărunți plecau devreme și, când se întorceau, se întorceau cu capu-n pământ, pe o cărare sau pe șapte. Dacă n-ar fi fost cele câteva magazine adunate la capătul liniilor de autobuz, n-ai fi avut unde vedea deodată ceva mai mulți oameni din stupii ăștia.

Vechii se mai adunau la vorbă; era destul să se vadă doi în curte - pe unde mai ieșeau ba cu furtunul, ba cu coasa mecanică - și se apropiau de gard. Mai trecea unul de la cumpărături și apărea de te miri unde și al patrulea. Pe vremuri, la sfârșit de săptămână bărbații în trening își scoteau de prin curți mașinile; de, îi certau nevestele că le strică din răsaduri. Rareori mergeau mai mult decât din spatele casei până în fața ei, pe trotuar; nunți și înmormântări nu erau prea dese. Așa că aveau grijă la nesfârșit să păstreze mașinile pregătite sau, poate, le reparau de neîntrebuințare: sunt fiare care se strică tocmai dacă stau degeaba. Pe nimic nu se duceau atâția bani câți se duceau pe vaselină. Și nicăieri nu se schimbau atâtea vorbe câte se schimbau în jurul capotelor ridicate.

Numai Câmpeanu, inginerul de la numărul 23, nu repara niciodată nimic la mașina lui. Ieșea pe poartă sâmbăta așa cum ieșea în fiecare zi, îmbrăcat cu pantalonii a căror dungă, cum îi plăcea să spună, îți tăia privirea, neapărat în haină și cu cravată, și pornea spre magazine. Atâta doar că la sfârșit de săptămână saluta cu chef mecanicii de ocazie și le răspundea la saluturi.

Acum, de când cu "îmbogățirea", cum îi zicea Câmpeanu, unii plecaseră prin alte țări, alții vânduseră. Cei nou-veniți refăcuseră casele, înălțaseră gardurile, intrau în curte cu mașina și... gata! Dar nu se plângea Câmpeanu de tovărășie; dacă voia, găsea mereu cu cine să vorbească, ba dintre vechii de pe străduță, ba dintre oamenii din stupi.

Avea un pas pe care îl ghiceai sigur și ușor în tinerețe, scos în evidență de umerii ridicați. La capătul liniilor de autobuz, când discuta cu alți domni în haină și cu cravată, se lăsa încet când pe un picior, când pe celălalt și un zâmbet stătea să-i înflorească pe buze, întărit de mișcarea în sus și-n jos a capului. E o fericire să fii printre egali, ar fi spus odată cineva. Printre egali, unii erau de părere că inginerului îi plăcea să fie primul.

Nevastă-sa, doamna, cum îi zicea el când o pomenea, rar, în public, iubea și ea florile, ca toate nevestele cele vechi de pe stradă. Se plimba concentrată printre rândurile lor și se mai apleca să culeagă vreuna uscată sau vreo buruiană. Și o puteai vedea destul de des prin geamurile mari ale holului de la intrare cum pigulea printre toate culorile.

Câmpeanu era popular. Însuflețea de obicei micile reuniuni cu bancuri pe care murea de plăcere să le joace, ca un actor. Avea unul preferat, cu soacra, pe care de atâtea ori îl spusese - mai ales alor lui, în haină și cu cravată, la capătul liniilor de autobuz - că îl știau de-acuma și copiii.


Câmpeanu punea palma dreaptă la gât, întinzând bine degetele, și înălța cotul atingându-și omușorul. Gestul ăla folosit când aduci vorba de tăierea capului. Lumea, ha, ha, ha! Câmpenii aveau fată de măritat.

Inginerul mai înșira tot felul de întâmplări ale unor persoane de care lăsa să se înțeleagă că ar fi fost apropiat, chiar foarte apropiat, ai fi zis ceva rude, fără însă să dea vreun nume sau vreun amănunt despre ocupația sau condiția lor. Așa râdea că ar fi știut un fel de mătușă, o căpcăună, care îngrijea de un fel de nepoată, o buclucașă, și îi spunea să nu se joace cu âcele, că piciorușul nu știe să se păzească și o dată calcă pe ele și îl doare tare-tare; și imita mersul raței ca să arate cum îl doare pe picior.

Altă dată, a povestit că, la o petrecere, unii încercaseră să-l îmbete. Cum era obiceiul, fiecăruia îi venea rândul să fie ținta glumelor; și toată lumea bea. El spusese că doctorul îi interzisese alcool; "mai beau, dar rar, câte un coniac!", zisese și pusese pe masă, printre sticlele cu vodcă și cu țuică, una plată, cu etichetă neagră cu litere aurii, plină cu un lichid portocaliu-arămiu: ceai. Le ghicise planul. Nimeni nu-i ceruse din sticlă, să guste. La sfârșit, printre pupături, gazda a spus că nu lăsa bărbații să plece decât dacă beau pe nerăsuflate un pahar de tărie. Mai sperau încă să-l doboare?

El și-a umplut paharul cu ceai și l-a înghițit dintr-o sorbire. "Aaah", a făcut la urmă, cu gâtul ars de tăria alcoolului, "ar fi bună niște apă!". Și a ieșit pe ușă drept, în timp ce toți ceilalți se împleticeau dintr-un sughiț. Și iată-l cum se împleticea dintr-un sughiț.

Oamenii ar fi vrut să descopere ce legături avea inginerul cu personajele din poveștile lui; erau unii care au tras concluzia că totul era cu siguranță inventat de Câmpeanu. Actoriile astea ale lui nu îi deranjau, mai povesteau la rându-le din ele.

Cu nevasta lui Câmpeanu însă abia dacă apuca cineva să schimbe două vorbe. Mergea de-ai fi zis că vrea să măsoare distanța cea mai scurtă dintre două puncte, cu privirea ațintită și bărbia împinsă înainte. Ieșeau tare rar împreună: el rămânea mereu în urmă, cu ochii rătăcind fără să se poată opri pe nimic și cu un zâmbet înflorit pe buze, ea călca apăsat, egal, și mușchii feței îi stăteau întotdeauna neclintiți sub pălăriile bărbătești pe care le purta. Unul își amintea cum îi văzuse odată, pe Câmpeanu și nevastă-sa, plecând împreună la un An Nou. Ea, într-o scurtă de blană și purtând una din faimoasele pălării, el, la fel de elegant, ducând câte o ditamai sacoșa în fiecare mână și pășind parcă în urma ei, ușor în urma ei. Era o femeie elegantă, de o eleganță pe care toți, când nu era Câmpeanu cu ei, se întreceau s-o socotească supravegheată, controlată, strunită, verificată. Nu se imaginau întrebând-o din altă cameră, prin ușa deschisă: "E gata masa?" Odată, când unul și-a rostit admirația cu o mie de precauții, inginerul a avansat o definiție a nevestei: ființa aceea care, dacă pe o masă goală, și desena cu brațele o ditamai masa, pui aici un pahar, vine și îl mută dincoace, și își împingea palma făcută pahar doi milimetri mai la dreapta. Acolo e locul lui!

Cu cravată sau fără, toată lumea căuta evidențe, încercând să lămurească ghemul încurcat al vieții lui Câmpeanu. Odată era împreună cu un bărbat tânăr la capătul liniilor de autobuz. E un loc nu neapărat aglomerat, dar cu siguranță greu de lămurit în câteva cuvinte: autobuze, mașini din care coboară și în care urcă indivizi venind să cumpere de mâncare, farmacie, chioșc de ziare, un fel de bar unde poți bea în picioare o cafea... toate înghesuite exact cât trebuie ca fiecare să se simtă destul de în largul lui ca să se bage în orice discuție, fără să cunoască pe cineva. Sunt pe acolo oameni care se salută și discută fără să știe ceva despre celălalt.

S-a legat vorba de mulțimea de prăvălii care se deschideau și de mulțimea de oameni care se îmbogățeau și de noile relații pe care trebuia să ți le faci și de noii indivizi pe care trebuia să-i cultivi...
- E vremea ălora care știu să facă bani, a tras careva concluzia; zicea că el nu se pricepea și pace și că dintotdeauna trăise din salariu. Renunțase de mult la orice gând de a se îmbogăți.

Fiecare a început să-și aducă aminte că odată cunoscuse măcar unul care știa să facă bani; simplul fapt, nu-i așa?, că povestea o întâmplare care dovedea că asemenea pricepere în afaceri există îi sporea cheful de vorbă. De, fiecare cunoștea cum mergeau lucrurile, și asta era ca și cum le-ar fi mișcat puțin.

Cel cu concluzia a mai tras una. S-a terminat cu filosofia, chiar așa a zis, și tânărul de lângă Câmpeanu a zâmbit.
- Ei, n-a murit încă de tot. Se mai aciuiază și ea pe unde poate, că de priceput, se pricepe. Thales din Milet, filosoful, s-a ocupat și cu geometria, a făcut teorema asemănării, știți dumneavoastră, pe care o învață elevii la școală, și în orașul lui avea un monopol înfloritor la presele de ulei; făcea și inginerie, a condus lucrări să schimbe cursul unui fluviu. Iar Hippias, filosoful, făcuse cu mâna lui tot ce purta: sandalele, tunica, centura...

Să fi fost tânărul de lângă Câmpeanu dintre filosofi? Deși el nu părea să se fi supărat, Câmpeanu părea.
- Omenirea n-a păstrat numele celor care vând bere sau săpun, a început inginerul, care până atunci se tot frământase, a păstrat numele celor care i-au arătat cum merită cu adevărat să trăiești. Cine mai știe astăzi că Thales avea în orașul lui monopol la presele de ulei? Și continua așa, cu o mândrie căreia nu i-ai fi putut găsi decât o legătură cu discuția: el, Câmpeanu, făcea parte din omenirea care învățase de la cei mari. Iar toți cei care vindeau bere sau săpun erau excluși din ea, cu îndreptățire.
- Li se pare berarilor că dacă n-ar mai vinde ei bere toți oamenii s-ar prăpădi iar Pământul ar rămâne să se învârtă singur. Vorba aceea: nu mi-e că mor, dar ce se face țara fără mine? Și ei altceva decât să numere nu știu: calupurile, sticlele și banii; calupurile, sticlele și banii; calupurile, sticlele și banii.
- Ei, da' rece berea!, i-a luat tânărul vorba din gură căutându-se în buzunare după bani și toată lumea a izbucnit în râs. Îi place cuiva să-și aducă aminte că sunt și oameni care trăiesc cu totul altfel? Prea multă diferență strică; toți la fel pare mai confortabil. Dacă ceilalți sunt mai fericiți cu viața lor?

E, dar Câmpeanu a vrut să tragă el concluzia: "Ne-am făcut prea bogați ca să nu ne mai pese de bani."

Venea toamna. Fata lui Câmpeanu s-a măritat, s-a mutat, a făcut un copil. Șușoteau vechile neveste că îl avea deja în pântece la cununie. Nevasta inginerului a plecat cu ea, s-o ajute. "Vai de capul fiică-mii, a râs el, dacă nu-i place bărbatul, n-o să aibă unde să plece la mama."

Începuse să se plângă, atunci când se oprea să mai schimbe o vorbă cu ceilalți pensionari, de vreo boală sau de vreo durere, ținându-le isonul. Totul la fel de vag și de imprecis ca mai înainte. Ieșise și o glumă pe seama pensionarului, pe care i-a spus-o unul dintre prietenii lui în haină și cu cravată. De, nu rămâneau nici ei mai prejos.


Câmpeanu s-ar fi amuzat când a auzit gluma. O fi înțeles, n-o fi înțeles că era vorba de el? Se jeluia în propoziții pe care le întrerupea tocmai atunci când ceilalți se apropiau de el cu un pas, ai fi zis ca să audă mai bine esențialul patimilor lui, pentru ca apoi să debiteze abundente autopersiflări, încât oamenii nu mai știau ce să creadă: pensionarul făcea pe grozavul și își bătea joc de ei sau se țicnise și se expunea singur batjocurii? Oricum, de când se alăturase corului celor care cereau compătimire și se autocompătimeau pentru suferințele îndurate, destui dintre tovarășii lui în haină și cu cravată îl mai înțepau cu câte o vorbă, după ce-și dregeau glasul. Dar nici lui nu i se îndulcea limba. Odată, i-a spus cuiva care se plângea de reumatisme:
- Știi ce i-a făcut Anei meșterul Manole? Body-building, a dat tot el răspunsul, mărind și mai tare nelămurirea pe chipurile celor de față și distrându-se apoi copios pe când limpezea că era vorba de dezvoltarea musculaturii și nu de construirea unui zid în jurul femeii. Dar altă dată, lăsându-și neterminate văicărelile, a declarat încruntat și tărăgănându-și vorbele că citise într-o revistă cum se descoperise în țările civilizate un tratament care să lungească tinerețea și că ar fi vrut să încerce măcar un flacon.

Dacă te gândești bine, interpreta prietenul care îi spusese gluma născocită pe seama lui, constați că inginerul ne iubește pe toți, căci noi îl indignăm și noi îl înduioșăm și tot noi îl vedem cuprins de o nobilă indignare și de o falnică mărinimie. Îi suntem dragi ca lumina ochilor, ce mai!, atât de dragi, încât parcă ne-ar cere să ne fie la fel și să ne rămână așa. Actori ca el, continua același, sunt mereu pe scenă și nu și-ar lăsa publicul nici dacă i-ar omorî cu pietre.

Oamenii vorbeau că le era tot mai greu să distingă, din ghemul cuvintelor lui, firul pentru el însuși de firul pentru ceilalți, tot așa cum nu putuseră distinge ce fir îl lega pe inginer de întâmplările pe care le povestea. Poate că de aceea începuseră să-l evite pe pensionar. Și poate că grijile acelea, noi, ale lui îl împingeau și pe Câmpeanu să-i ocolească; era imposibil să-ți dai seama orgoliul cui de supărarea cui fugea.

Cât au durat toamna și iarna - niște anotimpuri care parcă băgau igrasia în oase -, în jur s-au tot construit imobile cu apartamente de închiriat. Se înmulțise lumea în cartier, autobuzele ajungeau la capăt de linie încărcate. Și tot încărcate porneau într-o nouă cursă, spre centru.

Când a venit vara, au făcut un gard în fața magazinelor, în jurul unei fâșii de iarbă care le despărțea vitrinele de locul unde opreau autobuzele: țevăraie vopsită în verde, întreruptă din loc în loc de câte o măciulie vopsită în roșu.

Câmpeanu trecea la cumpărături. Nevasta nu i se întorsese încă. Pensionarul renunțase la cravată; din ce în ce mai des, îl vedeai într-un fel de pantaloni sport, de un albastru închis, mereu mai șifonați. O pălărie de pânză de aceeași culoare îl apăra de soare.

Era într-o duminică atunci când s-a oprit lângă gard, cu o sacoșă în mână. Și-a scos pălăria, a început să caute prin buzunare, după batistă, să-și șteargă fruntea de sudoare. S-a așezat pe gardul vopsit în verde să se odihnească, cu pălăria în brațe.

Din autobuzul care tocmai oprise la capăt s-a revărsat o mare de oameni. "Am mâncat sticlă când eram mic", ai fi pariat că murmura Câmpeanu întorcând ochii de la unul la altul și văzându-i cum treceau pe lângă el. Înainte îi spunea vreunui tovarăș de vorbă ori de câte ori i se băga prea în față: "Dă-te, domnule, la o parte, că n-ai mâncat sticlă când erai mic." Un bărbat, să fi avut vreo treizeci și cinci de ani?, văzându-l cum se îndoia pe gard, i-a aruncat un ban în pălărie.

Câmpeanu a ridicat capul, dar omul trecuse. A stat uitându-se la ban până când pălăria a început să-i alunece pe genunchi. A doua zi era lângă gard, în hainele-i mototolite, cu pălăria într-o mână, ștergându-și fruntea cu batista din cealaltă.