Picată între spumele unei mari campanii naţionale de identificare a "celor mai mari români", campania nu a rămas invizibilă. Săptămînal, pe site sunt publicate şi comentate rezultatele punctuale. La final va exista şi un premiant, care va intra în posesia unor cărţi, dar e evident că nu acesta e scopul. Dorinţa autorilor (iniţiator e Florin Dumitrescu, de profesie publicitar) este ca orizontul cultural al românilor să devină mai ondulat şi mai puţin calat pe comentariile învăţate pe de rost în şcoală. Autorii nu vor să se facă mişto de Eminescu, dar nici nu cred în intangibilitatea imaginii acestuia, care să nu poată fi pipăită nici cu terminaţiile simţului umorului. Deşi sunt sceptici faţă de necesitatea "reperelor" cu care rămînem din şcoală, ei nu pun la îndoială calitatea lui Eminescu de "Luceafăr al poeziei româneşti". Exemplu lor sunt bomboanele Mozart, care nu sunt înfierate de Ministrul Culturii din Austria, ci dimpotrivă, sunt vînate de turişti şi considerate parte a specificului naţional. Problema nu e inedită, dar e discutabilă în funcţie de fiecare caz în parte. În nordul Italiei, mai multe companii producătoare de vin şi bere au scos pe piaţa internă şi externă, la 60 de ani după război, sticle pe care tronau etichete cu figurile şi numele lui Hitler, Mussollini, Stalin. Sunt aceştia branduri? Evident, nu. Folosirea numelor şi a figurilor lor e o insultă la adresa celor ucişi sau care au suferit din ordinele lor. În acest caz Constituţia trebuie să fie aplicată.
Eminescu, prea mare pentru un brand aşa de mic?
Dar ce ne facem cu Eminescu? De ce ne purtăm, unii dintre noi, de parcă suntem înjuraţi de mamă atunci cînd cineva glumeşte pe această temă? Încă mai e prezent în memoria colectivă acel număr "ruşinos" al revistei "Dilema", în care o mînă de tineri aveau îndrăzneala de a scutura puţin mitul şi de a spune că poţi respecta pe cineva fără să fie nevoie să-i freci cu periuţa soclul statuii. Despre Mihai Eminescu, ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, a spus că ar putea fi "brand de ţară". Deocamdată e la modul imaginativ un brand mai mic pentru somnifere, şosete, cîrnaţi, apă minerală, pantofi, clinici geriatrice sau firme de pompe funebre şi prezervative. Dar demitizări-branduiri ale lui Eminescu există şi în realitate. La Timişoara funcţionează Ştrandul Eminescu, iar la Iaşi a fost organizate pe 15 iunie, în organizarea Muzeului Literaturii Române şi a F.C. Politehnica "Noaptea Muzeului "Mihai Eminescu", care a propus, în cadrul Programului "Iaşul - Oraşul performanţei sportive", o discuţie pe tema "Literatură şi fotbal".
****
Interviu cu Florin Dumitrescu, iniţiatorul lui Scornelius
Iulia Blaga: Au înţeles oamenii că nu e un concurs de făcut mişto de Eminescu?
Florin Dumitrescu: În general da. Ne-am adresat oamenilor simplu, familiar, folosind logica şi retorica promoţiilor publicitare (dacă e percepută şi ironia implicită, cu atît mai bine). Scornelius e un concurs de creativitate, care combină spiritul de "scorneală" cu "o brumă de cultură". Regulamentul primei ediţii e pe LiterNet şi e destul de clar. După modelul unor produse din Uniunea Europeană, care poartă numele unor clasici ai literaturii universale (uleiul Dante, undiţa Shakespeare, jocul video Hugo etc.), Scornelius îi îndeamnă pe liternauţii români să numească produse care ar putea purta numele clasicului nostru major, Eminescu. Cele mai interesante răspunsuri sînt premiate cu cărţi. Ne-au venit multe răspunsuri simpatice, originale, nu rareori denotînd cunoaşterea şi preţuirea operei eminesciene. Acestea sînt de asemenea disponibile pe site. Ce-i drept, o parte din răspunsuri sînt ireverenţioase, chiar resentimentare, ţintind nu atît spre opera lui Eminescu, cît spre mitul paraliterar "Eminescu". Aceste răspunsuri nu sînt premiate, dar nici cenzurate. Ele compun, alături de răspunsurile celelalte, "normale", o panoramă demnă de interes pentru sociologia literaturii.
IB: Care au fost cele mai neplăcute reacţii?
FD: S-a întîmplat ceva care la început ne-a bucurat pe Răzvan Penescu şi pe mine: celelalte medii au preluat ştirea despre concursul nostru şi au făcut din ea o adevărată bombă de presă. Numai că, odată intraţi (vorba aceea) "în gura presei", am asistat neputincioşi la o serie de exagerări senzaţionaliste, care au atras, la rîndul lor, reacţii exagerate din partea publicului. Printr-o avalanşă de nestăvilit a zvonurilor, iată-ne ajunşi complotişti, atentatori la integritatea românismului! Ceea ce s-a vrut un joc, o simulare ludică, un prilej de dezbatere - e prezentat în anumite instanţe drept ditai malversaţiunea! Maeştrii învrăjbirii au primit un nou pretext pentru alarme false: dacă e să-i asculţi, tone de cîrnaţi şi ciorapi Eminescu - concreţi, palpabili şi inevitabili - sînt gata să se reverse de pe linia de fabricaţie înspre boborul năucit...
IB: Ce părere ai de ideea ministrului Iorgulescu, cum că Eminescu ar fi mai nimerit ca brand de ţară?
FD: De 13 ani mă îndeletnicesc cu comunicarea comercială. Mă bucur să văd azi că tot mai mulţi români se interesează de branding, marketing, poziţionare etc. De 16 ani mă străduiesc să-mi facă semenii să gîndească liber. Mă simt bine aşadar să văd că iniţiativele mele culturale, mai mult sau mai puţin provocatoare - de la Sarmalele Reci la Scornelius - atrag atenţia mărimilor politice ale vremii. E un semn de eficienţă a mesajului. Sincer, nu mă aşteptam ca Scornelius să fie asociat şi problematicii atît de specializate a branding-ului de ţară. Ce se întâmplă cu domnul ministru Adrian Iorgulescu este interesant: domnia-sa reprezintă o instituţie care priveşte Cultura (cu C mare) într-un mod paşoptist, centralist şi autocratic; dar care este forţată de "tăvălugul integrării" să se adapteze la tendinţele noii culturi (cu c mic), cea deschisă către schimburi comerciale, către industrie, către turism etc. E un fel de a pune... cultura la produs; în sensul de a o fructifica; de a o exploata ca pe o resursă naţională (din fericire, nesecată), spre binele românilor... şi nu numai. A-l întrezări pe Eminescu ca posibil brand de ţară, aşa cum mărturiseşte d-l Iorgulescu, e semn că sîntem încă într-o fază de... preludiu (folosesc un termen muzicologic, ca omagiu compozitorului Iorgulescu). Concursul lui Scornelius îi poate deprinde pe români, prin intermediul unui simplu joc, să privească brand-urile româneşti "cu încărcătură culturală" în mod mai relaxat, mai uman... Iar acesta ar putea fi un prim pas, simplu şi firesc, către o reflecţie de "jos în sus" referitoare la brand-ul de ţară. Toată încrîncenarea asta de a îl păstra pe Eminescu "acolo sus", ca un simbol tutelar, "nemuritor DAR rece", departe de subiecte lumeşti, "burtăverzeşti", denotă o anumită crispare a unora dintre români în legătură cu societatea în care ne pregătim să intrăm.
IB: Cît mai ţine concursul?
FB: Ne-am gîndit ca ediţiile concursului să fie lunare. Numai că prima ediţie, aceasta cu Eminescu, se tot dilată, în mod inevitabil şi incontrolabil... Aşteptăm să revină o parte din vacanţieri acasă, în faţa monitorului. O s-o închidem poate la mijlocul lui august, ca să lansăm a doua ediţie, dedicată - se pare - poeziei populare. Dar parcă văd că şi prin toamnă o să resimţim încă "sechele" post-eminesciene. Subiectul e încă deschis...
IB: Cînd postaţi răspunsurile VIP-urilor?
FD: Am avut bucuria să primim răspunsuri mai deosebite de la două categorii de "vedete culturale": pe de o parte, unii dintre cei mai faimoşi bloggeri; şi, pe de altă parte, unii dintre cei mai cunoscuţi tineri literaţi. E poate normal pentru un astfel de concurs, care aduce împreună două lumi, (încă) percepute ca diferite. Avînd în vedere totuşi profilul preponderent literar al site-ului LiterNet, li s-a acordat o importanţă mai mare oamenilor de litere, ale căror participări se constituie în interesante comentarii ale "situaţiunii", pornind de la această "piatră zvîrlită-n lac" de către Scornelius. Răspunsurile lor vor apărea chiar zilele astea. E acolo şi George Pruteanu, care, neverificînd la sursă enormităţile aflate din presă, ne-a muştruluit pentru excesul de cutezanţă... dar nu s-a lăsat pînă n-a propus, în pur spirit "scornelian", imprimanta Eminescu şi setul de papetărie Eminescu! Îi mulţumim pentru curajul de a ne fi permis preluarea articolului ca atare, asumîndu-şi gafele din el.
IB: Ai avut note bune la româna, în şcoală?
FD: Da, mai ales la gramatică. Eu ca formaţie sînt lingvist, nu "literator". Ce-i drept, literatura nu mi-e străină: am un master în studii romanice, un volum de versuri premiat... şi sînt textier profesionist de pop-rock. Dar formaţia riguroasă de lingvist, de grămătic, m-a păzit de o anumită tentaţie a bovarismului tipică lumii literare româneşti. Slavă Cerului, la şcoala generală şi liceu am avut parte de profesori de română care ne-au încurajat creativitatea şi discernămîntul propriu. Nu ne băgau pe gît referate, ci dimpotrivă ne îndemnau să mai punem mîna pe cîte o Românie Literară, pe cîte un Caiet Critic...
IB: În general, eşti mulţumit de cum se desfăşoară concursul?
FD: Puţin spus: sînt entuziasmat! Avînd în vedere că premiile sînt cvasi-simbolice, văd în fiecare participare un gest prietenesc. Le mulţumesc pe această cale tuturor care au răspuns. Chiar şi celor mai aberanţi, care au primit însă un perdaf cordial... Mă mîhnesc, ce-i drept, procesele de intenţie care ni s-au făcut atît de uşor şi care denotă cît e de împămîntenit obiceiul prezumţiei de vină, de infamie, de conspiraţie veroasă. Sînt mîhnit, dar nu pornit împotriva detractorilor noştri. Sînt sigur că metehnele lor au o cauză şi încerc să o aflu. Dacă n-aş fi convins că oamenii sînt buni de la natură, aş cădea eu însumi în aceeaşi greşeală. Cînd se întîmplă să mai şi tămăduiesc pe unii dintre ei, simt o fericire nespusă... Şi poate că asta e, în ultimă instanţă, menirea lui Scornelius.
(Varianta extinsă a unui articol preluat din România Liberă, iulie 2006)