Soarele melancoliei

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Petre Pandrea

Când am venit ca student, în 1923, la Universitatea Bucureştilor, prestigiul lui Iorga, profesor de istorie universală, era la zenit. Păleau cu toţii, afară de un nou astru care se ridica la orizont. N-avea incandescenţa lui Iorga. Acest luceafăr al melancoliei, al veghilor nocturne şi al reculegerilor selenare era întrupat în Vasile Pârvan.

Trecuse printr-o cumplită dramă personală, în 1918. Fetiţa şi soţia muriseră de tifos, o molimă răspândită în acei ani grei de război, de înfrângeri, de lipsuri şi bătălie în continuare, de armistiţiu şi îngenunchere în faţa cotropitorului german.

Vasile Pârvan era arheolog şi filosof al istoriei. Harfa melancoliei sale intona elegia stoicismului antic şi simfonia destinului necruţător, cu forţă şi intensităţi beethoveniene. Memorialele se recitau pe dinafară, ca poemele eminesciene, iar Idei şi forme istorice se comentau în nesfârşite divagaţii. Opera sa de filosofie a istoriei este realizată într-un verbiaj abscons, greu accesibil şi redactată indescifrabil în multe părţi. Durerea personală se sublimase şi se cristalizase în poemele în proză elegiace din Memoriale şi în ceţuri de teoria cunoaşterii. La 33 de ani după moartea lui Pârvan, suntem lămuriţi asupra caducităţilor din operă. Rămâne în picioare, ca metodă ştiinţifică şi rezultate, Getica, operă monumentală de sinteză a protoistoriei şi arheologiei române. Studiul german despre Negustorii români la gurile Dunării a făcut pui prin istoria lui Gheorghe Brătianu şi alţii, care s-au ocupat de comerţurile genovez şi veneţian în Evul Mediu. E studiu temeinic. În monografia despre Marc-Aureliu, în Memoriale, este aderenţa intimă, organică, la stoicismul elino-roman. Excrescenţele retorice sunt de la Cicero, marele orator. În Vasile Pârvan avem un filosof valah, de factură antică precisă, cu morala strictă a stoicilor, cu aceleaşi meditaţii pustiitoare asupra destinului nemilos, cu frugalitatea şi dorinţa jertfei pentru cetate şi datoria de conştiinţă împlinită prin imolarea Eului.

N. Iorga era un egolatru şi V. Pârvan, exact la antipod. După 1919, lui Pârvan i s-a propus să ia şefia unui partid de mare viitor, care avea o sută de deputaţi în Cameră. E vorba de Partidul Ţărănesc. Delegaţia care i-a făcut propunerea era formată din Dr. N. Lupu (care fusese ministru de interne), I. Mihalache (care deţinuse portofoliul Agriculturii şi Domeniilor) şi Gr. Iunian (titular la Justiţie şi viitor mare avocat), cu asentimentul lui Constantin Stere, doctrinar narodnic, despre care dr. Lupu a declarat că, dacă-i dă ordin să umble cu picioarele în sus şi cu mâinile pe pământ, o va face.

V. Pârvan a mulţumit, şi a refuzat, fiind prea ocupat cu săpăturile arheologice. Pe lângă Pârvan mai intervenise şi Aristide Blank, bancherul, care pusese la dispoziţia academicianului arheolog cea mai modernă tipografie, proaspăt achiziţionată de Nae Ionescu de la Viena, plus multe milioane, pentru a-şi realiza visul de editor-ctitor pe care l-a cioplit, efectiv, în marmura programului Culturii Naţionale pe care o conducea, cu Marin Simionescu-Râmniceanu şi cu Nae Ionescu.

Pârvan ştia să renunţe la vanitatea sa, pentru a realiza lucruri măreţe şi trans-personale. Pilda sa a fost decisivă pentru corifeii generaţiei care-l ascultau. Iorga n-a putut lucra în echipă şi n-a putut să formeze o şcoală, cu toată fastuozitatea darurilor şi a lucrărilor sale. Şcoala pârvaniană a fost realitatea culturală a anilor dintre cele două războaie mondiale. Dorinţa sa de jertfă lua forme duioase. A părăsit Capitala, cu catedra, locul de academician, cu pietrele pe care le adunase la institutul, şi cursul său de epigrafie greco-romană, pentru a face lecţii la Cluj, la noua universitate, care se înfiripa. Acolo a avut pe Vasile Bogrea, suflet nobil, sufletul instituţiei clujene, care nu s-a realizat în scris, dar s-a realizat în fapta catedralei universitare, zidită împreună cu Pârvan.

Pârvan pierdea ceasuri întregi cu învăţăceii. Eu eram jurist şi romanist, venit să studiez, un singur an, cursul de epigrafie. Când te ochea Pârvan, nu mai scăpai de misiunile ştiinţifice pe care ţi le punea pe umerii firavi. El avea un program de lucrări pentru Dacia Traiană şi Dacia Felix. M-a înjugat, de îndată, la arcul triumfal al Daciei lui Traian, pentru a face monografia despre Organizarea judiciară a Daciei. Avea nevoie de un jurist, iar o misiune primită de la Pârvan era o onoare, un comandament şi un deliciu. În anturajul său se aflau aşii generaţiei. Oficia ca un sacerdot. Nu mai purta cravată, ci haină cenuşie sau neagră, închisă la gât, ca pastorii protestanţi. Chipul său era sever şi întristat, dar blând cu şcolarii. Severitatea o exercita asupra persoanei sale frugale, active şi fără somn.

Oratoria lui Pârvan la prelegeri era de factură specială. Ion Petrovici, P.P. Negulescu şi Nae Ionescu prezentau bile de cristal. Nimic nu lipsea, totul era echilibrat, matematizat, socotit. Aveai senzaţia perfecţiunii şi a uscăciunii. N. Iorga era un vulcan cu paranteze pitoreşti, fum, în loc de lavă. În momente festive, începea torentul şi spectacolul, care putea fi cu aspecte sublime.

Prelegerile lui Pârvan erau causeries amicale, descusute, sincere, cu mult material, învăţături şi tâlcuri. În momentele solemne, festive, sacerdotale, cu text scris, abia atins de degete galbene de călugăr, Vasile Pârvan rivaliza cu Iorga.

Erau, de altfel, Castor şi Polux ai studiilor istorice şi-ai îndrumărilor culturale spre istorism. Şcoala istorică era şi o directivă spirituală, cu caracter de generalitate a cetăţii.

Prietenia dintre Iorga şi Pârvan a fost constantă şi sinceră, cu toate că ei se aflau, temperamental, la antipozi, iar idealurile lor morale se diferenţiau. Să notăm că viaţa particulară, atât a lui Iorga, cât şi a lui Pârvan, se caracterizează prin austeritate şi puritanism. Prestigiul lor se baza şi pe aceste detalii foarte importante pentru tineret.

N. Iorga suferea de arghirofilie (îl chema, de fapt, Arghiropulos), dar lucrul nu se vedea. Pârvan a murit sărac. Iorga a achiziţionat o mare avuţie din pantahuze şi indelicateţi bugetivore. A fost, ca şi D. Gusti, un titanozaur al bugetului statal. Iorga era lipsit de modestie şi era de o vanitate absolut copilăroasă. La Pârvan, nu se găseau pic de orgoliu, pic de vanitate, ci numai dorinţa jertfei, pentru binele Cetăţii şi al ciracilor.

Pârvan avea capacitatea de concentrare. Peste Getica poate trece un secol, şi metoda de lucru este definitivă. Iorga are o mie de lucrări şi nici o carte, exact ca Mihail Sadoveanu, care are o sută şi n-a realizat una singură, pe măsura marilor sale talente. Nici din Iorga şi nici din Sadoveanu nu se poate traduce nimic la înălţimea operelor, care sunt mari, dar compuse din lucrări micşoare.

Creaţia lui Iorga este aproape genială în multilateralitatea ei.

Origène, teologul castrat, a scris 6.000 de cărţi şi broşurele. N. Iorga a fost un Voltaire al României, un Origène istoric şi literar, un mare muncitor, lăsând, ca şi poligraful de la Ferney [1], ca Origène, peste o mie de cărţi, opere şi opuscule, în afară de lecţiile prodigioase şi de discursurile festive înălţătoare, unde era neîntrecut.

Nicăieri nu am simţit mai clar fâlfâirea de aripi îngereşti a geniului, ca în prejma lui. Am avut câteva întâlniri prieteneşti, la începutul relaţiilor, curmate brusc, prin adversitate şi ură, în jurnalistică.

Eu i-am descoperit şi trimis, în 1929, Cronica germană de la München, despre Ştefan cel Mare, aşa-zisa Cronica Gotka, scrisă de medicul Albertus Schendl, de la Nürnberg, care a fost chemat la Suceava să îngrijească, de la 1500 la 1502, pe voievodul bolnav de podagră şi cu piciorul rănit în luptele cu turcii.

Eram ataşat de presă la Legaţia României din Berlin şi mi-a trimis, pe o simplă carte de vizită, indicaţia "Cronica Gotka - Ştefan cel Mare - München".

Cartea de vizită era o poruncă ştiinţifică agreabilă, greu de îndeplinit, într-o bibliotecă de 2 milioane de cărţi, fără precizarea autorului. Gotka era profesor polonez, academician cu barba albă, la Varşovia, care citise cronica în tinereţea sa, la München, şi uitase numele autorului. Eu l-am descoperit pe Albertus Schendl, prin peripeţii senzaţionale, care m-au purtat la Varşovia, Nürnberg şi München. Eu am dat istoriei române cronica vestită.

Cartea de vizită a lui Iorga era un ordin plăcut, fiindcă acea cronică se căutase zadarnic, cu emisari ştiinţifici, ageamii care mâncau banii Academiei Române fără folos.

Cartea de vizită era o poruncă, fiindcă venise din mâna profesorului meu de Economie Politică, de la Facultatea Juridică din Bucureşti, Gheorghe Taşcă, proaspăt uns ca ministru plenipotenţiar şi şef al misiunii diplomatice, după plecarea lui Comnen, trimis în exil, în Elveţia, ca plenipotenţiar. Regretam pe Comnen, dar am exclamat: Le Roi est mort, vive le Roi!

Eu nu iubeam pe Iorga, fanariotul genial. Iubesc cultura greacă şi antichitatea, în bloc, iar Plutarh mi-e carte de căpătâi, cu Apian şi Platon. Detest pe grecii mercantili şi urăsc pe fanarioţi, asupritorii poporului meu.

Dintre istoricii români, iubeam pe Vasile Pârvan. Îi audiasem un an Cursul de Epigrafie, citirea pietrelor şi a monumentelor greco-romane în Dacia. Îmi dăduse ca subiect, pentru un eventual doctorat în istorie, Tabelae ceratae Dacicae şi Organizarea judiciară romană în Dacia. Studiasem cu nesaţ Memoriale, Idei şi forme istorice şi Negustorii romani la gurile Dunării (Die römisehen Kaufleuten an die Donaumünde), teza sa de doctorat la Breslau, trecută cu Cichorius.

Scrisesem un eseu despre Pârvan şi Filosofia Statului, publicat în fruntea revistei "Gândirea", condusă de Cezar Petrescu, Nichifor Crainic şi având ca secretar de redacţie pe tânărul poet Zaharia Stancu, romancierul şi jurnalistul de mai târziu, camaradul meu de arme, din mişcarea antifascistă, peste câţiva ani.

Vasile Pârvan era chemat la Oxford să ţină prelegeri despre descoperirile sale de preistorie şi protoistorie a României.

S-a oprit, în trecere spre Anglia, o zi, la Berlin, pentru a-mi mulţumi pentru eseul Pârvan şi Filosofia Statului. Pe atunci, oamenii şi profesorii erau politicoşi cu tinerii. Grosolănia manierelor s-a instalat, ceva mai târziu, în ţara noastră de ţărani cuminţi şi hieratici, în atmosfera de huliganism fascist şi profascist care ne-a otrăvit şi estropiat.

Vasile Pârvan m-a invitat la o cină la "Pschorbräu", un mare restaurant de categoria a doua al Berlinului, împreună cu Vasile Cristescu şi Ion Nestor, cei doi asistenţi ai săi, trimişi la specializare. Stătea la micul hotel "Atlas", cu vedere pe Spreea, lângă Universitate.

Am sfătuit la telefon pe arheolog să mergem la "Kempinski" sau la "Pelzer", un fel de "Capşa" şi "Athénée Palace". La mine începuse mămăliga să prindă coajă. Aveam leafă mare. De la Comnen şi frumoasa sa soţie prinsesem gustul dejunurilor şi al cinelor în cadru fastuos, cu petale de trandafiri aduşi de la Nisa, răspândite pe feţe de masă albe, scrobite şi sclipitoare. De la strachină, olteanul trece uşor la porţelanuri de Sèvres şi Meissen. Mă consideram şi eram diplomat.

Pârvan era fecior de învăţător tecucean şi trecuse prin Seminar. Avea ceva de prelat în înfăţişare şi veşminte de pastor protestant de strictă observanţă.

A insistat la telefon să mergem la marele restaurant popular "Pschorbräu", fiindcă ne-a adus ceva în desagă pentru cei trei feciori ai săi berlinezi. Soţia şi fiica sa muriseră de exantematic în 1918 şi această dramă îi aşezase pe umeri toga invizibilă a melancoliei. Nu se mângâiase cu creştinismul şi intona la prelegeri imnurile tragediei eline şi filosofia destinului implacabil. În locul familiei, strânsese o echipă de învăţăcei.

M-am supus ofuscat. Un diplomat şi un ofiţer nu au voie să frecventeze decât localuri de categoria I, nominal indicate. Eu urmasem şapte ani la şcoala de cadeţi din Valea Voievozilor a Mânăstirii Dealului şi garnizoana regimentului 66 infanterie din Târgu-pe-Olteţ, unde-mi vizam, în vacanţe, de trei ori pe an, biletul de voie la sosire. Mi se ordonase, prin colonel, că nu aveam voie să intru decât în cafeneaua nr. 1 a intelectualilor, într-o singură cofetărie şi un singur restaurant. La clasa a II-a, erau negustorii şi funcţionarii ciubucari. La clasa a III-a, erau meseriaşii, unde se ducea majoritatea colegilor din clasele elementare şi prietenii copilăriei. Respectam ordinul.

Am explicat lui Vasile Pârvan rezistenţa mea pentru "Pschorbräu". I-am spus de Comnen, pe care-l chema, de fapt, Nicolae Petrescu şi se bizantinizase sua sponte, dornic de a intra în protipendada beizadelelor.

I-am spus că ieri dejunasem la ministrul de Externe, Gustav Stresemann (invitat de feciorul său, coleg de universitate) şi cinasem cu alte 40 de persoane la feldmareşalul Hindenburg, invitat de Rudi, nepotul preşedintelui Reichului, foarte bun amic de la CVYM (un fel de YMCA). Nu am voie de la Comnen, şeful misiunii, să mai fiu student.

Pârvan a surâs:
—Tu ar trebui să citeşti câte ceva din Marx, ceva socialism, şi lasă mondenităţile. Consideră această slujbă ca pe o sinecură, aşa cum ţi-a dat-o, de fapt, profesorul tău G.G. Mironescu de la Filosofia Dreptului, ajuns şi el, întâmplător, la Externe, din berar şi ginerică bogat! Să nu te strici! Să nu părăseşti ştiinţa, marea mângâiere a omului! Să nu-mi fii brânză bună în burduf de câine!

Pârvan nu venise cu o dăsagă. Era o figură de stil. Adusese un geamantan de piele impecabilă, purtat de Vasile Cristescu, asistentul său, unul din conducătorii de mai târziu ai Gărzii de Fier. În jurul nostru, foiau chelnerii şi un public imens. Atmosfera pentru un Symposion antic era propice. Profesorul a comandat "Gedeck", acel meniu nemţesc oribil (de care râdea mereu Ralea, gurmand şi gastronom rafinat de Huşi şi Paris), plus berea în cizmă de teracotă. Aveam oroare să beau bere din vase în formă de cizmă, chiar înainte de a intra în diplomaţie. Nu puteam înghiţi "Gedeck"-ul (meniu fix ieftin), cu sos invariabil, ca ciorbele de puşcărie. Mă hrăneam mizerabil şi slăbisem. Duminica dejunam la "Rubinstein", printre evrei, sau plecam cu Alexandros Tsinitanis (coleg grec, prieten la YMCA, viitor profesor de drept comercial la Atena) la restaurantul balcanic sau la cel chinezesc (cu 16 feluri nostime de mâncare, picante şi în porţii mici, cu sosuri albastre, verzi şi roşii, deoarece mandarinii mănâncă şi ocular, nu numai bucal).

După "Gedeck"-ul îngurgitat anapoda şi în hieratism, s-a deschis conversaţia. Eu aşteptam dăsaga cu vreun curcan fript. N-a fost curcan, deşi ne-a precizat că sunt cadouri culinare pentru luat acasă.

Pârvan era frugal şi abia s-a atins de cizma cu bere. Îl ştiam din ţară.

Vasile Cristescu era mâncău, fără a fi beţiv. Venise la studii cu soţia.

Ionel Nestor, co-semnatar la Manifestul Crinului Alb (împreună cu mine şi Sorin Pavel), viitor deţinător al catedrei de Arheologie a lui Pârvan şi succesor la fotoliul de academician, înălţat în RPR, nu mânca decât în felul vrăbiilor şi bea 16 cizme cu bere într-o noapte de discuţie. La halba numărul 17, adormea un sfert de oră cu capul pe masă şi o lua de la început. Un om periculos, frate de cruce cu Sorin Pavel şi cu mine.

Eu aveam pe-atunci apetitul lui Vasile Cristescu şi ţineam hangul la bere lui Nestor şi Sorin Pavel. Nevasta lui Nestor, o blândă evreică, ne reproşa că-i stricăm soţul crescut la Focşani şi în podgoriile bachice de la Odobeşti şi Panciu. De la Nestor învăţai, nu puteai strica.

Mihai D. Ralea ne-a povestit o masă luculică la bancherul Aristide Blanck, căsătorit, nu mai ştiu precis, cu Cella Delavrancea, cu fata lui Caragiale sau cu nepoata lui Alecsandri. Acest interesant bancher, cu veleităţi literare, considera pe scriitori ca pe adevăraţii aristocraţi şi le vâna fetele pentru a le conduce la ofiţerul stării civile. N-a avut noroc pe cât avea bani. Fetele deştepte l-au jumulit de bani, blănuri, bijuterii, case, moşii. După ce se înzestrau, se căsătoreau după placul lor.

Interesantul bancher iubea pe savanţi şi pe filosofi dorind să fie un Pericle al României. Nu-l chema Aristide? N-avea bani? A chemat pe Vasile Pârvan şi pe Nae Ionescu (consilier aulic, pe care îl asculta orbeşte), le-a adus o modernă tipografie de la Viena, cu specialişti cu tot, în frunte cu neuitatul ceh Tomek, care mi-a tipărit şi mie vreo patru cărţi. S-a fundat astfel editura "Cultura Naţională", unde s-au tipărit Memorialele fermecătoare şi cărţi de bază din literatura universală.

Bancherul Aristide oferea mese luculice la fiecare op tipărit, chemând regulat pe Vasile Pârvan, directorul său general, pe Tudor Vianu şi o sumedenie de intelectuali subţiri.

Graţioasa doamnă Blank-Alecsandri, Blank-Caragiale sau Blank-Delavrancea (pianistă de mare virtuozitate) îndemna pe arheologul filosof să se regaleze. Copilul favorit era lingav.

Mihai D. Ralea ştia să aprecieze aceste mese, prin vocaţie educată la Paris.

L-a întrebat pe Pârvan:
—Ce ziceţi, domnule Profesor, de această splendidă masă, demnă de Lucullus şi ieşită parcă din mâna lui Brillat-Savarin?
—Aş fi preferat, domnule sociolog, să stau acasă şi să citesc o carte frumoasă, a răspuns arheologul morocănos.

Iar Ralea comenta candid:
—Nu l-am crezut atât de rural! Nu-l socoteam atât de guşat! Şi când te gândeşti că un bucătar s-a sinucis, fiindcă a greşit un sos care trebuia servit la un banchet de gală al regelui Franţei! Trebuie să ridicăm o statuie în inima noastră bucătarului francez!

De gustibus non disputandum! Eu l-am aprobat şi pe Pârvan şi pe Ralea, după timp şi loc, cum grano salis!

Am amintiri agreabile despre epoci de înfometare cruntă în puşcării, ca la Ocnele Mari, când făceam experienţe de yoghin şi aveam senzaţii de levitaţie.

Trupul meu se înălţa treptat-treptat spre tavan. Mă ţineam cu mâinile de patul de fier acoperit cu o rogojină ruptă, prin care ieşeau clonţi ascuţiţi de metal şi intrau, fără dureri, în lutul netrebnic. Eram fachir şi ţepuşele de fier nu mă mai jenau la somn. Mă înspăimânta numai levitaţia mea, ridicarea măiastră a trupului în aer. Aveam senzaţia că lutul meu nemernic se va sparge de tavan şi duhul se va dezlipi, plecând în eter, spre bolta cerească, aşezată ca un clopot peste Turnul Alb de la Ocnele Mari, unde zăceam de patru ani, înfometat şi închis. Purtam lanţuri la picioare, cătuşe la mâini, căluş în gură, dar mintea era limpede şi senină. Pe creier nu se pot aşeza lanţuri, cătuşe şi căluşuri.

Mă înspăimânta levitaţia şi ştiam că lutul se va sparge de tavan, oasele, de mult descărnate, se vor prăbuşi, făcând zgomot care să deştepte pe temnicerul, ţăran oltean cu 16 copii, pe care-l îmblânzisem prin renunţarea la puţina mâncare, dintr-o ceartă aprigă cu directorul-satrap. Avea ordin să pună mâncarea în celula de beton. N-a scos gamelele pline, cinci zile în şir. Se terminase greva foamei şi acum zăceam de multe luni, pe pat de fachir, şi meditam la idolul meu ideolog Mahatma Gandhi.

Mă înspăimânta levitaţia şi aş fi dorit, totuşi, să fac ultimul salt, în eter, să mă aşez în tao, aşa cum spun buddhiştii, acolo unde nu-i nici durere, nici întristare şi nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit şi fără de întoarcere, cum se spune la slujba ortodoxă de înmormântare.

Filosofia stoică a lui Vasile Pârvan a fost o lecţie a tinereţii noastre zvăpăiate, dornică de experienţe, în frământare şi efervescenţă continuă. Aşteptam bătrâneţea cu ardoare pentru limpezimea ei, pentru echilibru şi seninătate. În tinereţe doream bătrâneţea. Şi, iată, pe Magistrul nostru, că se ridică de la masă, gustă puţin din lichidul amar, servit în cizmă de teracotă, fără a ne spune tradiţionalul "Prosit" sau "Gaudeamus igitur", şi caută în lada fermecată din piele galbenă de porc tăbăcit.

Ionel Nestor, viitor academician RPR, prinde ocazia şi, cu fereală, face un "ex" din cizmă, adică goleşte însetat conţinutul.

Vasile Cristescu, viitor comandant în comandamentul Gărzii de Fier, ucis de Armand Călinescu, îl imită.

Eu, viitor avocat al comuniştilor, al ţărăniştilor şi al tuturor leproşilor penali din ţara mea, nu mă las mai prejos.

Eram prieteni buni. Cristescu era pe-atunci democrat şi adorator al ironiei lui Anatole France. Avea oroare de Gandhi, pe care eu îl proslăveam.

De ce simţeam mâna destinului pe umerii noştri?
De ce presimţeam că ne vom despărţi?

Nestor a rămas tihnit la ştiinţa lui. Eu am mers la democraţie şi antifascism, iar Vasile Cristescu s-a înrolat, cu bună credinţă şi energie fermă, în bandele catilinare ale lui Codreanu, murind cu pistolul în mână, omorând imaginar pe ucigaşi, rănind doar câţiva din bieţii poliţişti care veniseră, pentru o pâine amară, să-l aresteze.

Curând, va pieri şi Maistrul spre Neant, într-o operaţie banală de apendicită. A murit tânăr, în plină glorie şi creaţie, fără a-şi da măsura plină a marilor talente. A murit tânăr, ca Eminescu şi mulţi creatori români.

Iată-l că oficiază cu gesturi sobre de pastor protestant. Poartă o haină cenuşie, închisă cu nasturi până la gât. Gulerul curat, alb, demodat, de celuloid, aşa cum poartă şi Eduard Spranger, profesorul de pedagogie şi filosof cu reputaţie mondială, sclipeşte în clar-obscuritatea restaurantului popular, cu zumzet de albine. Gulerul de celuloid nu se încheia complet. Aşa purtau şi ofiţerii valahi de odinioară. Din despicătura gulerului, iese mărul lui Adam. Nu-i dezagreabil. Accentuează impresia de renunţare, de descărnare, de oboseală a drumului şi a veghilor nocturne.

Din lada fermecată, ne-a scos şase cozonaci moldoveneşti, rumeni, pufoşi, bine crescuţi. Sunt mici capodopere de artă culinară, ca aspect şi conţinut. Desfacem unul, de probă, şi are stafide, stafide, stafide. (De când n-am mai mâncat stafide?).

Spune cronicarul:
—Mai nasc în Moldova oameni!

I-am spus lui Ralea şi nu m-a crezut:
—Pârvan se pricepe la cadouri şi la arta culinară naţională! Nu are rafinamentul dubios al intelectualilor autohtoni şmecheriţi la Paris!

După cozonaci, Vasile Pârvan ne-a scos patru sticle cu vin de Cotnar. Vin vechi. Sticlele borţoase erau ceruite la cep.

Ne-a spus:
—¥Le-am luat dintr-o pivniţă, de la sursă, şi le-am curăţat, personal, de păianjeni, aşa cum curăţ încet, de pământ, pietrele antice, pentru a le descifra inscripţiile.

A zis:
—Bem o sticlă împreună, aşa cum bea Socrate cu elevii săi, în frunte cu Platon, la mesele lui Pericle. Nu le bem pe toate (aşa cum propunea Nestor), ca să nu râdă Teutonii de noi. Noi suntem urmaşii Romei şi strămoşii noştri au cucerit şi stăpânit parţial pe aceşti barbari, care vă obligă să beţi bere în vase inestetice şi vă strică stomacul cu sosul lor imposibil. Păstraţi măsura în toate. Un popor mic are obligaţii mai mari decât marile popoare. Atena a avut 40.000 de cetăţeni liberi, dedicaţi artelor şi filosofiei şi stăpâneşte, spiritualmente, până astăzi, marile popoare. Byron a murit la Missolonghi, ca să elibereze Grecia, patria sa spirituală adevărată. Romantica germană suspină după Elada, şi Hölderlin sau Novalis sunt elini. Nostalgia după Sud este o nostalgie şi un tribut plătit de nemţi Romei şi Atenei. Faimoasa Schensucht nach Süden [3] este o îngenunchere. Suntem un mic popor de 20 de milioane de locuitori şi avem un destin măreţ. Ordinea juridică romană nu s-a putut înlocui până acum şi nici nu se va înlocui, fiindcă străbunii noştri au surprins eternitatea în formule lapidare şi definitive. Tu, Petre, ca jurist al generaţiei tale, ai o mare răspundere. Pe umerii tăi apasă hlamida juridicităţii. Avem în ţară dezordine judiciară, amintirea oribilă de 400 de ani a cotropirii otomane, stimulată de la Cantemir încoace de fanarioţi şi de levantini pezevenghi. Ordinea juridică începe de la cap, de sus în jos. Când vom avea ordine juridică în Balcani, aşa cum a fost cu două mii şi ceva de ani la Roma?

După un răstimp de zgomotoase discuţii, a continuat:
—Este foarte bine că vă preocupă probleme care au caracter mondial şi universal. Noi am avut probleme mai înguste de rezolvat, aproape localisme. Orizontul generaţiei mele a fost limitat de semănătorism şi poporanism, în afară de pleşcarii Bizanţului. Voi sunteţi prima generaţie a noului Stat fundat la 1859 prin Unire care aţi trecut, mintal, graniţele şi vă mişcaţi, liber, uşor, în lume, privind planeta şi Europa fără iobăgie. Sunteţi generaţia universalismului. Ca şi Anteu, care se sprijinea pe maica sa Geea, zeiţa pământului, nu trebuie să pierdeţi, însă, reazemul, lutul de unde aţi plecat. N-ar avea haz şi ar fi nerodnic. Daţi-mi un punct de sprijin şi vă ridic printr-un sistem de pârghii întreaga planetă, chiar galaxia. Acest punct fix, tare, invincibil, este pământul unde zac osemintele străbunilor. Te duci în lume cu trupul şi cu gândul şi revii la punctul de plecare, punctul terminus. Vom pleca cu toţii, unii mai devreme, alţii mai târziu, fiindcă suntem muritori. Ne vom duce în lumea umbrelor, unde sunt cei dragi, fiinţele noastre scumpe şi înaintaşii. Poate ne vom revedea acolo. Cine ştie? Poate nu ne vom revedea niciodată. Chiar dacă nu ne vom mai revedea vreodată, şi eu pun şi această ipoteză, trebuie să ne îndeplinim destinul cu demnitate, cu solemnitate, cu sârguinţă, cu artă, dacă se poate, şi, în orice caz, cu omenie şi cuminţenie. Omenia şi cuminţenia sunt la îndemâna tuturor. Omenia este valoarea maximă naţională. Ţăranca spune despre bărbatul ei "omul meu". Umanismul occidental, recent redescoperit din valorile Renaşterii, este vechiul umanism antic care stă la baza datinii şi moralei stoice.

Note:
[1] Prelegeri ţinute la Penitenciarul de la Aiud, în faţa elitei intelectualităţii româneşti, distins auditoriu, osândit, fără vină, la mulţi şi grei ani de temniţă.
[2] François Marie Arouet, zis şi Voltaire.
[3] Nostalgia sudului.