Dare de seamă despre filosofie, muzică şi orbi

În mod normal, sacrificiul este o procedură violentă, deseori sângeroasă şi morbidă, prin care se încearcă îmbunarea zeilor. Astfel, rădăcinile civilizaţiei, după cum afirmă cei de la "Sepultura" în albumul "Roots", se înfruptă dintr-o imensă baltă de sânge a oamenilor şi animalelor sacrificate sub formă de ofrandă interesată. Cauza acestei preocupări ne-o dezvăluie chiar Biblia prin relatarea începuturilor civilizaţiei care, în varianta vechi-testamentară, se fundează pe minciună, însă una prin care, iată, ne-am dobândit umanitatea noastră coruptă şi, de aceea, atât de păcătoasă. De aici se trage şi obligativitatea de a ne răscumpăra vina, fapt care duce într-un mod, credem, logic la fratricid, deoarece, printr-un accident providenţial, Dumnezeul evreilor antici nu era vegetarian. Astfel se ajunge la situaţia în care agricultorul Cain îl ucide pe păstorul Abel ale cărui daruri, se pare, erau mai pe placul Demiurgului însetat, din motivul mai sus menţionat, de sângele dobitoacelor negrăitoare. Destinul omenirii a fost astfel compromis într-un mod definitiv, situaţie în care nu am fi ajuns dacă, spre exemplu, funcţia de secretar general al Cerurilor în locul lui Iahveh ar fi deţinut-o mult-prea-militanta pentru drepturile animalelor divă Brigitte Bardot. Însă atunci s-ar putea ca Abel să-l fi ucis pe Cain şi noi în loc a spune că ne "căinăm" ar trebui să ne "abelăm"? Ideea cu femeia-Dumnezeu nu-i rea, deşi nu este deloc originală. Există deja un Iahveh femeie, însă unul mut (!), cântăreaţa (!?) Alanis Morrisette care apare drept Dumnezeu în atât de "politically correct"-a şi nu mai puţin blasfemitor-băşcălioasa producţie hollywoodiană Dogma? Sau, poate într-adevăr, mult mai potrivită şi mai eficientă drept preşedint(ă) a Edenului ar fi fost chiar mult prea generoasa în formele-i opulente şi poftele-i debordante super-divă Pamela Anderson, un simulacru afrodisiac-veneric drept simbol a feminităţii postmoderne. Mda... Trei femei. Trei variante, chiar dacă eretice şi nu neapărat perfecte, însă tot mai bune şi în orice caz mai fericite decât oferta biblică devenită dogmă, pentru ca un Cain să nu-şi fi omorât fratele, iar destinul omenirii să fi avut o turnură mai puţin nefericită.

Cum ar fi fost însă, dacă acel agricultor criminal în loc să-şi fi sacrificat fratele, l-ar fi sacrificat pe Dumnezeu însuşi? Să-l cruţăm pe Abel, mielul inocent, şi să imaginăm un scenariu normal, logic, adică în limitele unei frăţii între oameni. Şi atunci în loc să sacrifice inutil turmele pentru un zeu simandicos, Cain ar fi trebuit să-şi realizeze frustrarea în singurul mod posibil şi just - aplicându-i procedura sacrificială chiar divinităţii nerecunoscătoare. Ce ar fi fost dacă toţi americanii precolumbieni, hămesiţi după sânge uman, împreună cu grecii şi romanii antichităţii, practicanţi ai "sportului" inventat de ei înşişi şi cunoscut drept hecatombă, cu celţii şi barbarii germani laolaltă, s-ar fi pus de acord şi în urma unui complot ar fi declanşat un zeicid care ar fi măturat Olimpul sau Walhalla de toţi băutorii de ambrozie şi mâncătorii de mere ale nemuririi? Borges descrie ceva asemănător în nuvela "Ragnarök", în care o gaşcă de pistolari postmoderni îi extermină într-o aulă universitară pe Horus, Anubis, Hefaistos, Zeus, Ares, Neptun, Diana, Uranus, Pluto, Odin, Thor şi Baldur, cu tot cu valkirii, norne, erinii, naiade, muze, fauni, satiri şi mulţi alţii. Procedura a fost executată, adică dusă până la capăt, într-un mod conştiincios şi ne putem imagina priveliştea care a încununat sfârşitul distracţiei. Însă chiar dacă nu-i putem refuza bibliotecarului-poet puterea sugestivă a imaginii, isprava călăilor-intelectuali a fost, până la urmă, nu altceva decât doar un autentic şi, fireşte, apoteotic "remake" după o faptă originală şi implicit originară, comisă cu zeci de secole în urmă, în zorii imaculatei treziri la conştiinţă a populaţiilor indo-europene din bazinul Mediteranei.


Mult mai bine decât trăgătorii lui Borges, a-i ucide pe zei s-au dumirit a o face chiar grecii din Miletul antic - primii complotişti ai umanităţii care au fost Thales, Anaximandru şi Anaximene, primii care s-au priceput a-i sacrifica, din motive necunoscute nici până în prezent, pe zeii propriei lor mitologii. Şi cum divinităţile se tot încăpăţânau să nu se lase benevol de privilegiile acordate prin acordul tacit al muritorilor şi locul binemeritat în memoria colectivă, efortul a fost continuat de către Heraclit, Empedocle şi Anaxagora. Probabil în urma unei polemici cu preoţimea pe marginea problemei sacrificiale, deloc soldată însă cu consecinţe cristice, ei au preferat să-şi execute zeii în loc de dobitoace (or fi fost vegetarieni, ca şi Pitagora?), cu mult înainte de a o fi făcut Marele Orb argentinian. Astfel, grecii au obţinut, fireşte, filosofia, o mitologie fără divinităţi, scârţâind asurzitor din toate articulaţiile (citeşte: absenţele), care aşa a şi rămas până în zilele noastre, şi au fost într-atât de uimiţi de ceea ce au dobândit, încât nu s-au dumirit să-şi ia după atâta trudă măcar o zi de odihnă, un binemeritat week-end, aşa cum a făcut-o actantul-şef din scenariul ebraic. Poate le-ar fi venit minţile la cap. Poate că şi-ar fi reluat, pe perioada sabatului, sacrificiile şi totul ar fi revenit la normal. În realitate însă nici gând, iar nouă ne rămâne doar ipoteza că filosofia se naşte, într-o totală opoziţie cu teoria lui Nietzsche, din refuzul mortificării de animale.

Grecii s-au pus şi mai aprig pe treabă şi astfel începe, mult după super-proiectul arhitectural eşuat al evreilor, cea mai monumentală babilonie cunoscută drept istoria filosofiei, o practică a mirării în faţa faptului că lucrurile explicate în cele mai ingenioase (citeşte: nepotrivite) moduri posibile oricum se încăpăţânează să nu meargă, similar pătratului imposibil de înghesuit într-un cerc. Şi cum evidenţa faptului nu putea fi eludată, s-a procedat la aglomerarea conceptelor, argumentelor şi, în final, la pervertirea sensurilor. Astfel, adevărul deveni inaccesibil tuturor oamenilor simpli, mai puţin celor care instituiseră această stare de fapt. Refuzând să-şi recunoască eşecul, filosofii au găsit o soluţie pe cât de ingenioasă, tot pe atât de machiavelică, adică parşivă - să-i declare proşti (citeşte: orbi) pe toţi ceilalţi, nefilosofi, şi să se proclame regi pe ei înşişi. Astfel au fost puse bazele apartheid-ului, rasismului, nazismului, xenofobiei, cu multiple consecinţe istorice tardive, mai ales în Germania hitleristă (evreii) sau în Rusia bolşevică ("duşmanii poporului"). Autenticii regi însă, nu au fost chiar de acord cu aşa ceva, astfel încât însuşi Platon, autoproclamatul "rege"-filosof, a fost de două ori vândut în sclavie pentru impertinenţa sa, iar Socrate a fost sacrificat de-a dreptul, păţind în final exact ceea ce le făcuseră anterior zeilor iluştrii lui predecesori.

Însă nici aici nu se lasă fără o şmecherie, deoarece în loc să se dea bătut, chiar pe patul de moarte, Socrate lansează sfidarea ultimă, proclamând, prin gura lui elevului său Platon, în dialogul "Faidon", filosofia drept ştiinţă a sacrificiului suprem, ceva similar cu presupusa sinucidere a lui Hitler printre ruinele fumegânde ale Berlinului asediat, adică îşi prezintă meşteşugul drept ştiinţa de a te pregăti pentru moarte. O autentică lovitură de teatru! Din manipulat, similar unui hopa-mitică, victima, ţapul-ispăşitor, devine manipulator şi finalul penibil şi tragic se transformă, printr-o albă-neagră sofist(icat)ă, într-o autentică apoteoză. Well done, Master! Să plângă Protagoras şi Gorgias, consideraţi a fi cei mai iscusiţi în ale sofisticăriei. Platon însă, este ceva mai sincer, recunoscând, deşi indirect, în "Republica", celebrul său dialog, că totul este o impostură, adică o Utopie. Altfel spus, deducem de aici cu claritate că un filosof este un practicant devotat al utopiei în vederea unei sinucideri asigurate, deşi, trebuie să recunoaştem, una inutil lungită prin bâlbâieli ininteligibile, deşi neapărat emfatice, care deseori durează o viaţă întreagă, ca la Cioran. Sau, poate, omul ajunge filosof doar dacă îi repugnă să mănânce carne de animal sacrificat?


Hannah Arendt s-a priceput a face filosofie într-un mod mult mai convingător şi eficient decât toate puhoaiele astea de bărbaţi puşi pe fantasmări morbide, adică Morus, Campanella, Proudon, Bakunin, Marx, Enghels, Lenin, Stalin, Pol-Pot, Ho-Shi-Min, Mao-Tse-Dong, Hruşciov, Brejnev şi, evident, ultimul visător de la Kremlin care a fost Gorbaciov. Această evreică inteligentă s-a prezentat drept o excelentă şi autentică filosoafă, aşa cum numai o femeie s-a putut pricepe a fi, şi în loc să se pregătească pentru moarte ea a preferat să iubească un filosof şi pe nimeni altul decât pe însuşi Heidegger în persoană, şi nu neapărat platonic, adică utopic, ci cât se poate de concret şi palpabil. Iar pregătirea pentru moarte i-a asigurat-o, neiertător şi crud, altui neamţ, care a fost nimeni altul decât SS-istul Eichmann, condamnat, ca şi Socrate, la moarte, însă într-un oraş-geamăn al Atenei antice care este Ierusalemul modern. Cum rămâne, atunci, cu păcatul pizmei? Aceeaşi Hannah, paradoxal, hetairă şi erinie, veneraţie şi ură, Eros şi Tanathos. Stau să judec cum ar fi fost dacă în locul lui Iahveh ar fi fost Hannah? Şi nu actriţa Daryl Hannah, amantă şi ea a unui Kennedy mort şi el, ca taică-su, însă într-un accident aviatic, ci chiar filosoafa mai sus amintită. Într-un oraş francez le-am văzut împreună, umăr la umăr, copertă contra copertă, pe un raft de boutique - filosofa şi diva, Hannah Arendt şi Pamela Anderson, olimpiana şi muritoarea, două suflete sacrificate întru spirit şi, respectiv, întru carne. Două sirene, fiecare cu cântu-i propriu, însă cred că pe Cain l-ar fi înţeles cu adevărat doar Pamela, iertându-l, deoarece pentru Hannah, păstorul-ucigaş ar fi fost, poate, doar un altfel de Eichmann... Şi atunci, ni-l putem imagina pe Cain, însă de această dată, surprize-surprize!, însoţit de către fratele său Abel, viu şi nevătămat, sucindu-i gâtul, chiar şi mângâiat, poate, de Heidegger, adevăratei şi nemiloasei filosoafe Hannah Arendt şi venerând-o, bineînţeles într-un alt scenariu testamentar, pe divinitatea-femeie a iertării, dovada profundă a înţelepciunii şi marca supremă a oricărei filosofii. Însă mă întreb dacă există o filosofie a iertării atâta timp cât în esenţă oricare filosofie este ea însăşi mai degrabă drept un susţinut exerciţiu al cruzimii. Deci, să revenim: Cain îl ucide pe Abel...


..., după care urmează Socrate, "paraşutat" şi el direct în transcendenţă (citeşte: nefiinţă) pentru arta de a-i "dezbrăca" pe concetăţenii săi de "veşmintele" presupuselor lor prejudecăţi, dar mai ales pentru dispreţul cu care, convingându-i să-i urmeze sfatul, tot el îi ruşinează de propria lor "goliciune" (citeşte: ignoranţă). După care Platon, imaginându-se probabil nu atât un "mic Socrate", cât un "mic Solon" (drept un "mic Stalin" al Antichităţii ar fi fost, cred, puţin cam prematur), legiuitor, le impune grecilor educarea obligatorie a spiritului şi trupului, dar mai ales a trupului, gândindu-se probabil la efebii transpiraţi, atât de seducători, de prin curţile palestrelor, pe care îi urmărea cu o nedisimulată poftă de prin boscheţi, care exersau sârguincios cu ganterele, discul sau suliţa, conform învăţămintelor marelui campion la pugilism, care cu "pumni" şi "coate'n gură", bineînţeles metaforic şi doar discursiv, însă cu aceeaşi nedisimulată cruzime, încerca să instituie plicticos de poliţienescul şi utopicul Platonopolis, totalitarismul politicos al Orbiei generalizate, şi, cum altfel, atât de politica Regalitate a filosofilor în "Republica", "Legile", "Statul" şi restul dialogurilor nu mai puţin valoroase, scrise toate, bineînţeles, spre binele şi fericirea, generalizate amândouă ca la Zamiatin şi Orwell, ale tuturor atenienilor.

Sau, poate, a făcut-o pentru a răzbuna moartea profesorului atât de iubit care i-a fost Socrate, exact cum peste multe secole, un tânăr din micul orăşel rus Simbirsk îi promitea mamei sale îndurerate să-şi răzbune fratele executat pentru ţaricid, lucru pe care l-a şi realizat. Adolescentul se numea Volodea Ulianov (Lenin). Asemănarea situaţiilor este izbitoare, mai ales în ceea ce priveşte consecinţele deciziei luate şi înfăptuite cu o supramotivare absolut demenţială, care, cel puţin la Platon, după cum ne lămureşte Vladimir Soloviov, filosof şi rus şi el, îşi extrăgea energia dintr-o pasiune nu chiar nevinovată faţă de mentorul său, iar la Lenin, după cum ne-o prezintă istoria, toate câte le-a putut face ruşilor au avut ca motiv nimic altceva decât o psihopatie latentă de necrofil sentimental şi sadist hiper-imaginativ, iubitor al muzicii lui Beethoven. A putut fi atât de convingător încât, încet-încet, bolşevicii au devenit şi ei necrofili practicanţi cu toţii, refuzând îngroparea trupului mult-prea-venerat al părintelui celei mai sângeroase utopii din istoria omenirii şi menţinându-l, până şi în prezent, în văzul lumii. Consecinţele marxismului în Rusia bolşevică au fost, pe de o parte, necrofilia partinică adoptată la nivelul întregii conduceri, iar pe de altă parte, canibalismul şi necrofagia populaţiei înfometate întru cauza luminoasă a pervertirii unei ţări agrare într-o putere nucleară mondială. Poate că naşterea filosofiei nu este neapărat legată de refuzul mâncatului de carne? Poate pur şi simplu este un mod mai sofisticat de a defula frustrările erotice sau latenţele oarecum sadice, psihotice şi în orice caz halucinatorii?

După cum o demonstrează toată istoria filosofiei, din dispreţul lui Socrate şi cruzimea lui Platon se naşte nu altceva decât Nefericirea, deoarece se pare Nefericirea, şi nu Adevărul, este autenticul obiect al muncii filosofilor. Se lucrează cu sârg şi asiduitate, cu devotament şi uitare de sine la exersarea nu atât a Gândirii, cât mai degrabă a Frustrării. Cum altfel se poate explica spectrul extrem de diversificat de sentimente depresive şi expresii ale Nefericirii care sunt îndoiala lui Descartes, criticismul lui Kant, agresivitatea conflictuală la Hegel, revolta demolatoare a maselor proletare atât de nefericite la "micul Hegel" care este satanistul Marx, dar şi la Ortega y Gasset, angoasa la Kierkegaard, declinul şi prăpădul la Spengler, scârba la Camus şi greaţa la Sartre? Astfel, filosofia este câte puţin din toate, iar Nefericirea este doar un premiu cu care aspirantul la exersarea Gândirii se alege doar după ce muşcă momeala Promisiunii de a deveni un Rege prin simplu fapt de a reuşi să întrevadă Adevărul ascuns între meandrele Iluziei, rareori, însă, evitând riscul orbirii. Oricum, chiar dacă şi reuşeşte în această utopică încercare, la sfârşit de cale înţelege cu claritate că a orbit suficient de mult pentru a nu se mai putea bucura de propria lui viaţă, că limbajul pe care-l vorbeşte este inutil în comunicarea cu semenii, că este privit fie ca un narcisist sau grandoman sau, la limită, ca un ciudat şi de aceea marginal, şi de aceea atât de nefericit, iar discursul elaborat cu atâta trudă şi sacrificiu nu prea foloseşte la mai nimic. Iată, deci, cum apetitul pentru filosofie poate duce la pierderea vederii. Metaforic, bineînţeles.

Până la urmă toată afacerea asta cu filosofia nu este altceva decât un "culturism" intelectual (vorba lui Sloterdijk), ca să nu mai invocăm homosexualitatea implicită multor "regi" ai spiritului, solişti ai discursului "hard'n'heavy", adevăraţi solipsişti, ca Spinoza sau Schopenhauer, taciturni şi sumbri, saturnieni încă în timpul vieţii. Atâţia bărbaţi destoinici, atâtea jucării stricate, atâta zădărnicie şi, în final, atâta sterilitate şi nefericire, atâta zdroabă doar pentru un fapt simplu şi evident, ca la sfârşit de cale să ajungi înnebunit, ca "rege"-filosof ce eşti, de incapacitatea de a alege între halucinogene, purgative sau un simplu anestezic (de o eventuală durere de cap), pentru a scăpa de spectrul celei mai crunte cu putinţă Nefericiri pe care, iată, ţi-ai construit-o cu propria minte, condamnat să rătăceşti într-o lume atât de imperfectă şi niciodată comparabilă cu sublimul Adevărului suprem, mort printre vii, prins în capcana propriului discurs, zbătându-te ca un peşte pe uscat şi căscând convulsiv gura din care nu mai iese, însă, nimic inteligibil, adică pe înţelesul orbilor şi proştilor, adică pe înţelesul celorlalţi, a majoritarilor ne-"regi" şi deloc "filosofi".


În istoria omenirii, orbii ocupă un loc aproximativ la fel de important ca şi homosexualii. Pentru început, Oedip, Tiresias, Polifem, dar şi Homer, şi orbi şi arhetipuri deopotrivă. Filosofi arhetipali ar fi de găsit, cred, mai greu. Se pare că meşteşugul clipitului din ochi, precum şi cel al procreaţiunii, amândouă, au fost lăsate la îndemâna tuturor celorlalţi, oarecum osândiţi să rătăcească toată viaţa prin mrejele iluziei şi în orice caz mai puţin pricepuţi la meşteşugul suveranităţii (citeşte: "regalităţii") spirituale. Însă diferenţa între cele două grupuri de campioni ai omenirii este că orbii sunt pe bune, adică relaţia lor cu zeul aparenţelor, Mara, este una nulă pe motiv de nevedere, pe când filosofii, rezumându-se doar la vorbe şi clipind, în acelaşi timp, din ochi ca tot restul lumii, au, cu toţii, o relaţie cât se poate de intimă cu zeul pomenit anterior. De aici şi intuiţia faptului că orbii, neîmpiedicaţi de iluzia lumii vizibile, ar vedea Adevărul filosofilor ceva mai bine decât însuşi filosofii, de unde se şi trage o anumită nelinişte, ca să nu-i spun ură, a filosofilor faţă de orbi. În orice caz, bulgăroaica Vanga putea privi în mai multe direcţii temporale şi, la fel, putea vedea Adevărul mai bine ca oricare dintre filosofi, corectând din când în când destinele oamenilor, treabă la care, din păcate, filosofii nu prea pricep mare lucru.

De orbi se leagă şi inventarea primei telenovele. O face acelaşi Platon în termeni identici contemporaneităţii noastre postmoderne, adică drept mijloc de a ameţi (citeşte: a controla) masele ignorante. O relatează direct în celebrul mit al Cavernei, în care toţi presupuşii nevăzătorii de Adevăr (orbii) şi doritorii de Fericire (proştii), adică oamenii simpli iluzionaţi şi obsedaţi de procreare, sunt adunaţi şi înlănţuiţi într-un spaţiu subpământean pentru a urmări o nesfârşită telenovelă care în lipsă de televizor în acea vreme, este proiectată direct pe peretele din fundalul peşterii şi care consta din aprinderea unui rug imens în spatele spectatorilor care, prin jocul flăcărilor, punea în mişcare nu altceva decât propriile lor umbre de pe "ecranul" stâncos din faţa lor. Mă tot întreb, însă, pe cine a însărcinat "politrucul"-pugilist cu căratul lemnelor? Cine oare tot pune, de vreo douăzeci şi cinci de secole, lemne pe foc ca lui Platon să-i meargă povestea? Să fie daimonul lui Socrate, trixterul perfect, sau, poate, Ego-ul transcendental al lui Husserl, eşuat în arta speologiei conceptuale şi rătăcind prin "tunelurile" întunecoase ale lui Sabbato, exact ca o nălucă a comunismului lui Marx prin Europa?

Şi cum timpul mitologic este unul, să-i spunem, indeterminat ca durată, iar starea vremii în Peşteră este, de obicei, stabilă, nu ar fi greu să ne imaginăm că, în lipsa altor preocupări în afara privirii Telenovelei Infinite, orbii lui Platon au pus-o de-o conspiraţie şi au făcut-o atât de bine, încât doar prin "turnătoria" lui Sabbato (una remarcabilă de altfel) s-a mai putut afla câte ceva despre existenţa unei conspiraţii a orbilor. În "Darea de seamă despre orbi" sunt amestecate o impresionantă sumedenie de componente precum thriller, horror, suspence, adventure, quest şi altele, mai puţin detectabile, însă până la urmă nu aflăm nimic. Să fie vorba fie despre o strategie, o armă, o vrajă, tăinuite toate cu străşnicie? Şi chiar mai mult, gândite, pregătite şi elaborate în vederea unei răfuieli finale cu "regii"-temnicieri? Despre ce ar fi vorba?

Iată, însă, o altă serie de orbi - Fr. Landini, J. S. Bach şi G. Fr. Haendel sau jazzmanul Art Tatum. Primul este, iniţial, pictor care orbeşte la o vârstă fragedă şi astfel i se relevă talentul muzical, unul considerabil, fapt care îl şi consacră suficient de mult pentru a intra în istoria muzicii. Despre ceilalţi doi, celebri şi fără seamăn, putem spune doar atât că şi-au abandonat, spre sfârşitul vieţii, organul care le era inutil în profesarea muzicii - ochii. Iar celebrul pianist, orb de-a binelea (glaucom), producea furori lăsându-i stupefiaţi prin virtuozitatea sa până şi pe Stravinski, împreună cu Prokofiev.

Orbii şi, implicit, orbirea devin, astfel, expresia directă a unei muzicalităţi latente care îşi cere exclusivitatea fiziologică într-un mod atât de nemilos, iar muzica este, aşadar, acea stihie sonoră, bula psiho-acustică (din nou Sloterdijk) în care orbii există similar unor vieţuitoare acvatice ale adâncurilor întunecate. Orbii şi muzica împotriva filosofilor, precum şi filosofii împotriva orbilor şi, implicit, prin nepriceperea sa organică în ale invizibilului, împotriva muzicii. O cauză a conflictului? Invizibilitatea şi desăvârşita anti-conceptualitate a artei sunetelor, alteritatea aproape absolută a discursului, care toate împreună i-au pus pe jar pe "regii" pricepuţi la ghicitori verbale alambicate, iar performanţa orbilor în ale muzicii i-a făcut pe filosofi să înţeleagă, în sfârşit, că ceva este pe cale să le scape, precum să li se şi întâmple, că orbii ar putea pune ceva la cale şi că muzica, prin efectele sale nebănuite, ar putea fi acea stratagemă, armă şi vrajă cu care orbii s-ar putea răzbuna. Iar atunci problema s-a pus în termenii racolării unuia mai priceput în ale muzicii. Alegerea filosofilor a căzut pe un geniu cu nume olandez germanizat, naturalizat în Germania, şi care nume într-o traducere liberă înseamnă "sfeclă", adică "van Sfeclă". Ăştia, de obicei, sunt mai vulnerabili, mai sensibili, mai pervertibili.

Cazul lui van Beethoven reprezintă o situaţie exemplară în ceea ce priveşte consecinţele unei diversiuni reuşite ale filosofiei în muzică. Adică, aproape reuşită. Ceea ce nu au putut însă prevedea filosofii, care deja anticipau o victorie finală asupra orbilor cu muzica lor cu tot, a fost că, împotriva "prometeicului" Ludwig, se va răzbuna, prin voinţa divină, propriul lui organism privându-l, în jurul vârstei de treizeci de ani, de organul inutil acestuia prin însăşi modul în care şi-a folosit talentul - auzul, iar muzica lui, mânioasă, trufaşă, brutală, gălăgios-isterică şi patetic-emfatică, s-a compromis prin însăşi felul ei de a fi concepută atât de filosofic, atât de antagonist-dialectic şi, în final, atât de hegelian. A-i urma unui filosof s-a dovedit a-i fi fatal unui muzician, chiar şi de talia lui Beethoven.

Din nou filosofia şi influenţele ei nocive asupra organismului uman. Şi poate nu întâmplător, cu o mică întârziere faţă de naşterea filosofiei din "castrarea" mitologiei, direct din spiritul muzicii se naşte tragedia, exact ca Atena din capul lui Zeus, exact din "cântul ţapului (tragos) sacrificat", exact din cultul lui Dionysos. Este un alt fel de a face muzica, unul sincretic şi ditirambic, triuna choreea grecească, atât de diferită de "cazoneria" cântului coral prescrisă de Platon în vederea educării unui polis-man autentic. A fost o stratagemă disperată pentru a salva prin muzică şi, implicit, prin tragedie măcar ceva din iraţionalitatea şi vitalitatea misticismului, extirpat cu atâta îndârjire de către "cruciaţii" antici ai Gândirii şi Adevărului. Filosofii scot "directive" şi "ordonanţe" muzicale, iar Aristofan, comediile sale, ridiculizează filosofii cu tot cu uneltirile lor "jdanoviste", iar, pentru a se salva, muzica urcă pe coturne, se ascunde în orchestra, adică se refugiază în amfi-teatrul ureche-pâlnie al grecilor.

Însă chiar şi după atât de durerosul eşec cu Beethoven, filosofii pun la cale încă o lovitură şi, de această dată, este vorba despre "cazul Nietzsche". Spre deosebire de atât de nepricepuţii în ale muzicii Kant şi Hegel, Nietzsche, singurul, se dovedeşte a fi cel mai priceput, adică totalmente ne-filosof prin însăşi talentul lui muzical care îi "ciopârţeşte" (citeşte: fragmentează) discursul conceptual într-un asemenea hal încât îi zădărniceşte orice speranţă de a mai realiza ceva doctrinar şi sistemic de tentă kantiană sau hegeliană. Însă, până la urmă, tot el, autorul "Naşterii tragediei din spiritul muzicii", este acela care îşi trădează muzicalitatea şi porneşte un război "partinic" şi părtinitor împotriva lui Wagner, unificatorul muzicii şi mitologiei. Este de notorietate sfârşitul genialului filosof, cauzat, după toate probabilităţile, de alegerea greşită făcută în defavoarea muzicii.

Această ultimă confruntare pare a lămuri şi mai mult lucrurile, deoarece "vrăjitorul de la Bayreuth" procedează într-un mod totalmente anti-filosofic, adică resuscitând mitologia, redându-i "suflul" (citeşte: vitalitatea) furat de către filosofi şi o face prin intermediul muzicii. Poate chiar mai mult - prin muzică Wagner îi redă mitologiei pe înşişi zeii consideraţi morţi de atâta amar de vreme. Iar dacă filosofia îi izgoneşte pe zei din mitologie, atunci muzica este singura modalitate reală şi eficientă de a-i aduce înapoi. Strategia a fost resuscitarea dramei muzicale, arma "secretă" a fost, până la urmă, însăşi muzica, aducătoarea de zei, iar despre vrajă mai bine să păstrăm tăcerea. Deci, să reluăm, Nietzsche îl trădează pe Wagner, filosoful îl prigoneşte pe muzician.


Spre deosebire de kitsch-ul "tribalităţii" de discotecă, la originile tribale ale omenirii muzica a fost o practică invocativă, de formulare a unui apel suficient de puternic, dar şi corect, pentru a-i determina pe zei să răspundă chemării oamenilor. Tot muzica a reprezentat acea energie ascensională care-i permitea şamanului să "decoleze" înspre lumea invizibilă a Marelui Manitu. La fel, prin muzică putea fi prezentat Dionysos însuşi, direct printre bacantele carnivore, lăsându-se hăituit şi devorat.

La origini, muzica este o practică de "cablare" a lumilor într-o hiper-"reţea" ontologică, iar pentru a o putea vedea şi utiliza era nevoie de un alt fel de vedere, oricum alta decât prin intermediul ochilor, ceva similar poveştii cu labirintul, cu Alef, cu bibliotecarul şi cu orbirea. Şi puterea muzicii nu se opreşte aici...

Cândva, demult, muzica a fost altceva decât o formă reziduală a unei practici originare, astăzi mult slăbită, pervertită, metaforă "albă" a unui limbaj prin care se putea vorbi direct cu zeii. Era limbajul puternic al descântecului şi nu cel slab al bocetului, unul determinant, prin care Orfeu supunea fiarele, sirenele îi prăpădeau pe marinari, iar Iisus Navin prăbuşea zidurile Ierihonului. Întotdeauna era vorba de acordaj, de găsirea frecvenţei şi de sesizarea armoniei (citeşte: simpatiei) necesare pentru a deschide căile între lumi, pentru a-i auzi pe zei şi pentru a-i aduce mai aproape. Muzica. După cum spune chiar Levy-Strauss, este ştiinţa de a deveni asemeni zeilor, deoarece atâta timp cât o ascultăm, muzica ne scoate din timp.

Situaţia se clarifică într-un mod, putem să-i spunem, dramatic, deoarece, iată, avem două proceduri cu efecte opuse, filosofia şi muzica, zeii stând chiar în miezul problemei, iar mitologia fiind câmpul din care aceştia sunt fie alungaţi, fie readuşi înapoi. Şi atunci, care ar fi singura atitudine firească şi explicabilă a filosofilor faţă de muzicieni, cu atât mai mult cu cât muzica este o filosofie pozitivă, vitalistă, şi nu morbidă, de resuscitare a zeilor în noi înşine, de reînviere a memoriei unor timpuri când zeii erau printre oameni şi oamenii le erau asemenea.

Nu este vorba despre încastrarea lumii în concept (filosofia), ci despre o tehnică esoterică de a găsi vibraţia lumii şi de a intra cu ea în rezonanţă (muzica), iar efectul muzicii este că, odată cu zeii, ea readuce Fericirea fiinţei reîntregite, redată sieşi în trinitatea aspectelor fundamentale de anima, pneuma şi psyche.

Chiar şi fără a-i apela conştient pe zei, doar "gâdilând într-un mod plăcut urechea" (Caragiale), "purificând sufletul de patimi" (Aristotel) sau unduindu-se în "arabescuri sonore mobile" (Hanslick), muzica îi prezentifică pe zei prin însăşi efectul de miracol sau vrajă pe care îl instaurează până şi în forma ei slabă de artă laică şi nu de ritual magic. Ea poate fi "demonică" (Paganini, Liszt sau Berlioz) sau "tribală" (Stravinski, 50Cent, Eminem, Bartok), însă toate muzicile sunt nu altceva decât proceduri de resuscitare a noi şi noi panteoane, batalioane, regimente, divizii şi armate de divinităţi, care sălbăticite de atâta prigoană, uitându-ne cu desăvârşire limba şi flămânde de sute de ani fără sacrificii, se revarsă din nou, prin portalul deschis al muzicii, într-o lume cu memoria castrată de sacru prin truda şi migala acestor practicanţi ai Gândirii şi stăpâni ai Adevărului, atât de pricepuţi în arta violării de muze şi sterilizării de fauni. Iar când zeii îşi vor fi revenit pe deplin, primii din care se vor înfrupta, crud, răzbunător, sângeros, vor fi cu siguranţă filosofii.