Muzica rock

L-am întrebat de curînd pe Václav Havel despre admiraţia pe care i-o poartă idolului rock american Lou Reed. El mi-a răspuns că, oricîte s-ar spune despre importanţa pe care a avut-o muzica rock pentru rezistenţa cehă în timpul anilor de întuneric dintre Primăvara de la Praga şi căderea comunismului, niciodată n-o să fie prea mult. Tocmai mă delectam cu imaginea mentală a liderilor mişcării de rezistenţă underground cehe ţopăind pe melodiile celor de la Velvet Underground (Aprox. "Subterana de catifea", deşi underground are mai degrabă semnificaţia de mişcare - socială, politică, culturală etc. - n. trad.), I'm Waiting for the Man, I'll Be Your Mirror sau All Tomorrow's Parties, cînd Havel a adăugat, fără ca pe chip să i se mişte nici un muşchi: "Păi, de ce crezi că i-am spus Revoluţia de Catifea?". Am luat-o ca pe o mostră a umorului sec al lui Havel, dar era o glumă din categoria celor care dezvăluie un alt adevăr, unul mai puţin literal, poate chiar un adevăr generaţionist, pentru că pentru fanii muzicii de succes dintr-o anumită perioadă istorică ideile de rock şi revoluţie sînt inseparabile. You say you want a revolution, rînjea la noi John Lennon. Well, you know, we all want to change the world (Pasaj din melodia grupului Beatles, Revolution, apărută pe albumul Beatles din 1968, mai cunoscut sub numele de The White Album. "Zici că vrei o revoluţie.../ Ei, asta e,/ Toţi vrem să schimbăm lumea..." (n. trad.)). Şi, ce-i drept, cu trecerea anilor am ajuns să văd în conexiunea aceasta ceva mai mult decît simplul romantism al tinereţii. Prin urmare, descoperirea că o revoluţie veritabilă fusese inspirată de încîntătorul mîrîit de revoltă al muzicii rock era foarte emoţionantă. Mi se părea un fel de validare (Din cîte se pare, n-a fost o glumă. Am aflat ulterior că Havel i-a zis, foarte serios, acelaşi lucru şi lui Lou Reed).

Fiindcă acum, cînd nimeni nu mai sfărîmă chitare şi nici nu mai protestează la adresa prea multor lucruri, acum, cînd rock'n'¥roll-ul a ajuns între două vîrste şi s-a corporatizat, iar venitul megaformaţiilor de prima mînă îl depăşeşte pe cel al statelor-naţiune micuţe, acum, cînd rockul a devenit muzica celor bătrîni, care îşi amintesc de zilele cînd erau puştani, iar puştanii ascultă gangsta rap, muzică trance şi hip-hop, iar Bob Dylan şi Aretha Franklin sînt invitaţi să cînte la inaugurări prezidenţiale, e uşor să uiţi originile opoziţioniste ale acestei forme de muzică, zilele ei de glorie în lupta împotriva establishment-ului. Totuşi, spiritul aspru şi încrezător al rock'n'¥roll-ului poate fi unul din motivele pentru care acest sunet straniu, simplu şi copleşitor a cucerit lumea acum aproape o jumătate de secol, depăşind toate frontierele şi barierele lingvistice şi culturale şi reuşind să devină al treilea fenomen globalizant din istorie, după primele două războaie mondiale. Era sunetul eliberării, de aceea li s-a adresat spiritelor libere ale tinerilor de pretutindeni, şi tot de aceea, desigur, mamelor noastre nu le-a plăcut.


Lumea de după sfîrşitul Războiului Rece i-a speriat de moarte pe mulţi dintre noi

După ce a devenit conştientă de pasiunea mea pentru Bill Haley, Elvis şi Jerry Lee Lewis, propria mea mamă, îngrijorată, a început să laude imediat virtuţile lui Pat Boone, un bărbat care a cîntat odată o baladă sentimentală adresată unui catîr. Dar pe mine nu mă atrăgea ideea să le cînt catîrilor. Eu încercam să imit rotunjirea buzelor lui Presley şi unduirea dătătoare de leşinuri a coapselor lui. Bănuiesc că băieţii de pretutindeni, din Siberia pînă în Patagonia, făceau acelaşi lucru.

Ceea ce nouă ne suna a libertate şi ni se părea a fi libertate, lumii adulţilor li se părea a fi purtare urîtă şi, într-un fel, ambele opinii erau adevărate. Balansul coapselor şi sfărîmarea chitarelor reprezintă într-adevăr latura copilărească a libertăţii, dar la fel de adevărat este un lucru pe care, ca adulţi, l-am învăţat în nenumărate feluri - că libertatea e periculoasă. Libertatea, acea anarhie veche a baterii ritmului, antiteza dionisiacă a lui Pat Boone, o virtute mai presus de buna purtare şi mai sălbatică decît ea, cu tot spiritul ei de rebeliune lăţoasă din miez de noapte, are mult mai puţine şanse să provoace nenorociri serioase decît supunerea oarbă şi convenţionalismul acceptării necritice a autorităţii. Mai bine să avem cîteva apartamente de hotel distruse decît o lume nenorocită.

Însă există în noi ceva care nu ne lasă să fim liberi, care preferă disciplina şi obedienţa şi cîntecele patriotice locale în locul lăţoasei şi sălbaticei muzici a iubirii de pe planetă. Există în noi ceva care doreşte pur şi simplu să se amestece în turmă şi să-i învinuiască pe toţi cei ce spun "Nu" şi balansează din şolduri fiindcă le zguduie confortabila lor barcă. "Nu-i urmaţi pe lideri", avertiza Bob Dylan în Subterranean Homesick Blues, "şi aveţi grijă la aparatele de taxat din parcări". Totuşi, noi continuăm să ne dorim să fim conduşi, să mergem unde ne ordonă războinicii meschini, ayatollahii criminali şi brutele naţionaliste sau să ne sugem degetul mare de la mînă şi să ascultăm, pe jumătate adormiţi, cum statele-doici ne explică sigure pe ele că ştiu ce e mai bine pentru noi. Aşa se face că, de la Belgrad la Bombay, planeta e plină de tirani şi chiar şi popoarele care conceptual sînt libere nu mai sînt - în cea mai mare parte a lor - foarte rock'n'roll.

Muzica libertăţii îi înfricoşează pe oameni şi dezlănţuie toate genurile de mecanisme de apărare conservatoare. Atît timp cît Orfeu a putut să-şi înalţe glasul şi să cînte, menadele n-au putut să-l ucidă. Apoi ele au început să ţipe, iar cacofonia zbieretelor lor i-a acoperit muzica, după care armele menadelor şi-au găsit ţinta, Orfeu a căzut, iar ele l-au sfîşiat bucată cu bucată.

Atunci cînd urlăm împotriva lui Orfeu, devenim şi noi capabili de crimă. Căderea comunismului, nimicirea Cortinei de Fier şi căderea Zidului Berlinului păreau să ne dirijeze înspre o nouă epocă a libertăţii. În loc de asta, lumea de după sfîrşitul Războiului Rece, devenită brusc informă şi plină de posibilităţi, i-a speriat de moarte pe mulţi dintre noi. Ne-am retras în dosul unor cortine de fier mai mici, am construit baricade micuţe, ne-am făcut noi înşine captivii unor definiţii ale identităţii noastre mai înguste şi chiar mai fanatice ca înainte - religioase, regionale, etnice - şi ne-am pregătit de război.

Astăzi, cînd bubuiturile unui astfel de război acoperă cîntecul dulce al părţilor mai bune din noi, mă trezesc cu o nostalgie după vechiul spirit de independenţă şi idealism care, odinioară, plasat epidemic în muzică, a ajutat să se pună capăt unui alt război (cel din Vietnam). Dar la ora actuală singura muzică pe care o aud în aer e un marş funebru.

(Aprilie 1999)

(Articol preluat din Suplimentul de cultură, aprilie 2006)