Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Cătălin Mitulescu: Asta este meseria mea, sunt regizor, sunt povestitor


Redacţia HBO, un interviu cu Cătălin Mitulescu

01.09.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
HBO: Cât de mulţumit eşti de filmul tău (Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii) şi cât de mult ţi l-ai dorit?
Cătălin Mitulescu: Mi-am dorit foarte mult să văd un film despre vremea lui Ceauşescu. Chiar mi-am dorit să văd filmul ăsta, să văd epoca, pentru că noi suntem altfel, am trăit în timpul acela şi avem amintirile acestea. La un moment dat sigur că a trecut peste noi revoluţia, totul a fost foarte agitat şi ne-am pierdut. Toate întoarcerile în trecut sunt cu ură, sunt cu lucruri nerezolvate, cu conflicte nerezolvate. Eu mi-am dorit un film care să povestească copilăria, adolescenţa mea, să povestească timpurile acelea cu bucuriile de atunci, cu tristeţile de atunci... pentru că atunci era altfel, timpul trecea altfel, oamenii se îmbrăcau altfel, emoţiile erau cumva altfel...

Îmi aduc aminte că am văzut în documentarea noastră fotografii cu absolvenţii de liceu de atunci şi privirile erau altfel... nu mai zic de freze, era un alt timp în care noi am crescut şi am devenit ceea ce suntem acum.

Asta este meseria mea, sunt regizor, sunt povestitor, am vrut să povestesc vremea lui Ceauşescu.

Filmul meu este o cronică a ultimului an al lui, este o cronică a unei familii. Personajele principale sunt Eva de 17 ani, cu iubirile ei din liceu şi Lalalilu, un băieţel de opt ani care vede lumea prin ochii lui, prin visele lui...

Tot timpul când îţi aduci aminte de copilărie, anumite vise ţi le aminteşti de parcă s-au întâmplat în realitate şi nici nu mai ştii dacă s-au întâmplat cu adevărat sau dacă au fost vise... Aşa curge şi filmul meu. Este cronica unor amintiri, o cronică emoţională.

Nu am vrut să fac o ficţiune în care dramaturgia să te ducă până în final, să te ţină pe personaje, să fie o poveste pe fundalul unei epoci. Nu, eu am vrut să fac o frescă a acelei epoci. O frescă emoţională a vieţii de zi cu zi, să creez personaje foarte apropiate de spectator, asta mi-am dorit şi în emoţia asta să ne regăsim ca români, ce am fost şi unde suntem. Asta îmi doresc foarte mult - să ne întrebăm şi asupra destinului nostru, unde suntem, ce am fost şi poate spre ce vrem să ne îndreptăm. Asta este miza filmului meu, întrebarea asta.

HBO: Cum au ajuns Wenders şi Scorsese producători executivi?
C.M.: Scorsese a fost preşedintele juriului în 2002 când am avut un scurt metraj la Cine Fondation, la Cannes, în selecţia oficială, şi de atunci am păstrat o relaţie care a fost în primul rând profesională, i-a plăcut foarte mult scurt metrajul meu. Apoi am fost cu el la New York. A fost tot timpul interesat de ce vreau eu să fac, şi-a exprimat dorinţa să fie implicat, să mă ajute la primul meu film. Este foarte greu să începi un film românesc în limba română în America, aşa că l-am început în Europa cu Wenders producător executiv. Până la urmă noi l-am făcut o coproducţie româno-franceză deoarece relaţia cu Franţa merge foarte bine pe coproducţii şi Wenders şi Scorsese au rămas producători executivi.

Ce să vă spun despre munca cu el? Nu are foarte mult timp dar m-am sfătuit cu el în probleme importante. De exemplu distribuitorul ar fi vrut un film care să curgă mai pe acţiune, cea ce ar fi sacrificat oarecum aspectul de cronică. I-am arătat filmul lui Scorsese şi i-a plăcut foarte mult stilul acesta de cronică intimă, structura lui - din cauza aceasta au rămas şi anumite secvenţe care poate pe naraţiune nu duc nicăieri, dar ele duc cumva, adică sondează undeva, o memorie emoţională, cum este secvenţa cu spitalul şi aşa mai departe... şi au rămas aşa şi, din ce am văzut în sală, şi la Cluj şi la Cannes, am avut dreptate să păstrez acele secvenţe. Filmul funcţionează, funcţionează pentru public, pentru că se raportează într-un fel, se identifica într-un fel şi în emoţia asta, în râsul ăsta amestecat cu plâns, există şi întrebarea asta: Cine suntem noi şi cum suntem, unde şi spre ce ne îndreptăm?

HBO: Cum ţi-ai petrecut TU sfârşitul lumii?
C.M.: Cred că ceea ce mă deranjează cel mai mult, ceea ce mi se pare aşa, ca o neîmplinire a noastră ca popor este că de fiecare dată când aniversăm revoluţia cădem într-o stare a întrebărilor fără răspuns, a angoaselor, a nefericirii. Eu cred ca a fost o împlinire. Am dat jos un dictator. Dar totuşi... şi francezii cu Bastilia, a fost revoluţie, a fost îngrozitor, dar ei, totuşi, se bucură când aniversează revoluţia. Eu, de exemplu, am fost foarte fericit. Aveam 17 ani. Din 21 decembrie am mers pe stradă, a fost incredibil de bine, m-am simţit extraordinar, foarte fericit, chiar dacă se vedeau trasoare, mai murea cineva... m-am speriat, bineînţeles, a venit tata după mine, m-a luat acasă, m-a bătut, a doua zi am fugit din nou, pe balcon, Şi m-am bucurat, că am solidarizat cu armata, am băut şampanie. Pentru noi a fost o fericire revoluţia şi asta nu o regăsesc niciodată în aniversările de acum, în 21, 22 decembrie, regăsesc numai nefericire, neîmplinire, angoase şi aşa mai departe. În filmul meu există fericirea asta.

HBO: Şi în film ai ales să omori tocmai copilul securistului dintre toţi!
C.M.: Da. Pentru că eu îmi propun, cu acest film, să mă uit altfel şi la securişti şi la copii lor. Eu, ca trecut politic, am fost membru fondator al organizaţiei de elevi a PNŢCD şi îi uram, am fost în Piaţa Universităţii non-stop. Acuma îmi doresc să îi privesc altfel. Ce facem dacă rămânem blocaţi în ura asta? Despre ce este vorba în ţara asta? Trebuie să fim mândri de noi, să fim relaxaţi, senini ca popor şi să creăm valori. Uite, în film suntem tari acuma. Se vorbeşte foarte mult despre cinematograful românesc. Şi despre maşini şi alte lucruri. Jucăm bine fotbal uneori. Asta îmi doresc, seninătatea asta.



HBO: Descrie-te în 10 cuvinte.
C.M.: Nu pot.

HBO: Ce şanse are noul cinematograf românesc? Există aşa ceva?
C.M.: Da, există. Deja de câţiva ani suntem prezenţi în marile festivaluri şi luăm premii. Am început cu scurt-metraje şi am continuat cu lung-metraje care au fost în selecţie la Cannes. Nivelul e foarte sus. Asta e bine dar de acum lucrurile ar trebui nuanţate. Lumea s-a obişnuit cu premiile şi, de fapt, nu prea înţelege ce este cu ele, de ce se dau şi când se dau sau ce înseamnă un premiu pentru un film. Putem discuta foarte mult despre asta. A gândi un film pentru public şi a gândi un film pentru premiu uneori sunt două căi foarte diferite. Dacă mă întrebaţi de cinematograf românesc pot să vă spun că doar cu premii nu există. Ca să existe, are nevoie de public şi, în primul rând, are nevoie de public acasă, în România. În momentul acesta, dacă nu pornim o ofensivă pentru publicul român, pierdem cinematografia română. Asta este principala bătălie pentru mine, să am spectatori în săli, şi pentru asta am făcut filmul. Acesta este cel mai frumos dialog pe care poate să îl aibă un realizator - cu publicul lui, prin film - şi cea mai mare bucurie apare când publicul răspunde. Nu există nici premii şi nici altceva care să înlocuiască asta. Şi mecanismul esenţial care duce la existenţa unei cinematografii, este gestul spectatorului care a văzut un film, i-a plăcut şi mai aşteaptă filme de la acelaşi regizor sau, şi mai firesc, vrea să vadă un actor pe care l-a mai văzut şi care îi place, merge la cinema, cumpără un bilet şi vede filmul pe care l-a aşteptat.

HBO: Cum a fost la Cannes? Cum a fost la Cluj?
C.M.: La Cannes a fost foarte bine. Debusy, unde a fost proiectat filmul, este o sală foarte mare şi a fost arhiplină. Am avut două proiecţii. La prima, cea oficială, au fost mai mult profesionişti şi la un moment dat am avut senzaţia că este o sală mai rece, dar când s-a terminat filmul s-a aplaudat foarte mult, a curs genericul, s-a aprins lumina şi din nou aplauze foarte puternice. Ne-am îmbrăţişat, eram 11 oameni în echipă, aplauzele continuau, iar ne-am îmbrăţişat, nu ştiam ce să facem, erau reflectoarele pe noi, am ieşit afară unde erau românii care au văzut filmul, ne-am îmbrăţişat, a fost foarte emoţionant.

Aşa a fost la Cannes. Cronici au fost la fel bune. Am avut două, trei zile de interviuri. Filmul a fost bine primit. Şi premiul de interpretare a fost bine venit pentru film. La Cannes se pot întâmpla mai multe lucruri cu filmele. Unele sunt distruse de critică, nu puţine, altele sunt primite călduţ sau nu au nici un ecou, altele sunt primite bine şi pentru unele se termină strălucit. Pentru filmul meu s-a terminat bine, cu premiul de interpretare pot sa spun chiar foarte bine. Şeful juriului Un Certain Regard a spus pe scena că a vrut să dea cinci premii egale. Au ales din toate filmele cinci şi s-au gândit ce premiu ar sprijini mai bine fiecare peliculă în parte. Eu aveam deja distribuitor şi ei au simţit că este un film pentru public şi atunci, la fel ca şi El Violin, care a luat premiul de interpretare masculină, pelicula mea a luat premiul de interpretare feminină. Au fost două filme clar deschise pentru public, aveau distribuţie, erau promovate şi atunci juriul le-a mai dat şi acest premiu, ca ajutor.

HBO: Filmul tău a fost prezentat până acum doar la Cannes şi TIFF. Când e premiera oficială în România? Cine ţi-l distribuie?
C.M.: În toamnă. Acum sunt în discuţii. Cred că o să-l distribui singur. Premiera va avea loc pe 15 septembrie şi, înainte, pe 29 august, în Franţa.

HBO: Mai ai timp pentru filmele altora? Regizori favoriţi, filme care te-au influenţat de-a lungul anilor...
C.M.: Sigur. Dacă nu îţi păstrezi calitatea de spectator nu ai cum să rămâi un bun regizor. Văd filme, mă duc şi eu ca toată lumea la Multiplex...

HBO: Care a fost ultimul film pe care l-ai văzut la Multiplex?
C.M.: A fost acum vreo două luni, nu mai ştiu...

HBO: Şi la Cannes? La cinema?
C.M.: La Cannes am văzut un singur film din competiţie, Babel. Nu am avut timp să văd filme, din păcate... La cinema ultimul film văzut a fost The 25th Hour.

HBO: Cât de greu e să faci film despre ultimul an de comunism fără a cădea în capcana burlescului şi/sau a oniricului?
C.M.: De ce este o capcană? E vorba de calitate aici. Depinde de calitate. Oniricul solid şi frumos te prinde ca spectator. Bineînţeles că metaforele sau visele povestite artificios te ţin departe de film. Cred că la asta vă gândiţi. Sunt exemple în cinematografie în care oniricul şi burlescul sunt mari calităţi, sunt puternice, fac parte din talentul unor mari regizori.

În cazul filmului meu, cred că alta era capcana foarte mare. Este un mare risc să vorbeşti despre o perioadă istorică atât de apropiată. O epocă la care fiecare se raportează şi din care are propriile amintiri. Normal, atunci când eşti subiectiv şi vorbeşti de amintirile tale ca regizor rişti ca pentru un spectator aceleaşi amintiri să fie altfel, să fie înţelese altfel. Din cauza asta eu am încercat să mă păstrez în nişte lucruri foarte simple, care au candoarea lor, au calitatea de a fi înţelese imediat. Pentru mine a face film despre perioada lui Ceauşescu şi a reuşi să am spectatorii cu mine, să înţeleagă acest film, a echivalat cu un efort foarte mare de a simplifica, de a căuta în profunzimea acelor vremuri, fiind, în acelaşi timp, direct şi cald. Am căutat, de fapt, să transmit emoţia mea. Emoţia mea legată de acele vremuri.

HBO: Cum au primit filmul cei care acum au 17 ani şi s-au născut după revoluţie?
C.M.: Am avut o mare surpriză. Am făcut proiecţii-test cu puşti mai mici de 17 ani. Ei reprezintă un public care merge la cinema şi am avut surpriza să constat că s-au regăsit foarte mult în film. Pentru ei Ceauşescu există. Au gustat din plin secvenţele cu Ceauşescu deşi nu au trăit pe vremea lui. Cred că prin părinţi s-a transmis cumva o stare de spirit legată de Ceauşescu. De asemenea s-au raportat la vremea grădiniţei, s-au identificat cu puştiul din film. Lucrurile nu s-au schimbat brusc la revoluţie. De aceea mizez pe un public foarte diferit, pe cei de 17, 18 ani dar şi pe generaţia mea, care avea 17 ani la revoluţie... Am avut reacţii foarte bune şi de la cei care aveau la revoluţie 30 sau 40 de ani. E vorba de trei generaţii care s-au regăsit extraordinar în acest film.

HBO: Menzel sau Kusturica?
C.M.: Noi suntem balcanici şi este foarte greu să ajungem la Menzel. Dar pot să spun că mie Menzel îmi place mai mult. Candoarea lui, modul lui de a construi emoţii, mici detalii, personaje foarte sensibile, asta îmi place foarte mult la el şi îmi plac filmele lui. Îmi place foarte tare umorul lui. Este foarte emoţional. Este un umor asociat cu o stare de înduioşare, de emoţie. Kusturica este foarte vital. Mai formal. Este şi greu să vorbeşti de el, de filmele sale. Într-un fel este Pisica albă, pisica neagră şi altfel este Arizona Dream.

HBO: La ce festivaluri mai merge filmul?
C.M.: După Cannes avem o sută de mii de propuneri. Nici nu avem atâtea copii câte festivaluri sunt. Şi trebuie să alegem. Sigur va merge la Toronto, Melbourne, Sarajevo. Trebuie să alegi un festival ca să poţi intra pe un anumit teritoriu. A fost cerut şi la un festival de filme pentru copii, la Berlin. Este o piaţă foarte interesantă. Este o discuţie care ţine de distribuitor şi de ce propuneri de distribuţie are filmul. Să vedem.

HBO: Cum se cheamă viitorul tău film?
C.M.: Este un titlu provizoriu: Un balon în formă de inimă. Şi ca subtitlu: Ultimii oameni. Este o poveste de dragoste, în Constanţa, între un hoţ de buzunare şi o cameristă, la un hotel de pe plajă.

HBO: Ce scenă din timpul filmărilor te-a făcut să zâmbeşti? Ce scenă te-a făcut să plângi?
C.M.: Este o scenă care îmi place tot timpul. Am văzut filmul de o sută de ori şi de scena asta nu mă plictisesc. Este scena când Eva, după ce a făcut dragoste cu Alexandru prima oară, vine acasă şi fratele ei îi spune că nu o să se mărite nicăieri şi se iau la bătaie în pat, ea îi zice că se mărită, el că nu, fratele ei de opt ani îi zice că nu se mărită, ea întreabă de ce, iar el îi răspunde că nu o lasă el. Această scenă îmi place cel mai mult. Scena care m-a emoţionat a fost cea în care se cântă Noi suntem români, la şcoala profesională. M-a emoţionat de la început când am văzut-o montată. Vorbeşte foarte mult şi despre mine. Cum mă simt eu, cum am imigrat în Italia doi-trei ani, am muncit, cum m-am simţit acolo ca român şi ce simt şi aici ca român şi cum mă simţeam şi pe vremea lui Ceauşescu ca român.

Am spus în interviul din Figaro că eu nu am întâlnit emigranţi români fericiţi. Am fost în străinătate şi m-am întâlnit cu mulţi români rămaşi acolo, dar, chiar dacă le merge bine, sunt trişti. Cred că noi suntem un popor de ţărani, foarte ataşaţi de pământul nostru. Suntem trişti că trăim aici şi nu ne place deloc, dar nici când plecăm nu suntem fericiţi. Trăim în dilema asta tot timpul.

HBO: Dacă ar fi s-o iei de la capăt mâine, ce ai schimba?
C.M.: Depinde cât de mult îţi place să trăieşti, cât de mult îţi place viaţa. Unele lucruri sunt mai puţin bune, îţi dai seama că ai greşit, dar nu poţi să te întorci aşa... pentru că, dacă eşti un om fericit, iubeşti viaţa cu ce are ea bun şi rău. Nu poţi să te întorci din drum. Trăieşti cu ce ai făcut şi cu ceea ce este în jurul tău şi nu poţi să te gândeşti să o iei de la capăt.

HBO: Palme d'Or pentru Trafic - cum te-a modificat premiul?
C.M.: Premiul acesta mi-a prins foarte bine. Pentru că eu înainte am fost la Cannes cu două scurt metraje, Bucureşti - Wien, 8-15 şi 17 minute întârziere şi au fost primite foarte bine. De Bucureşti - Wien s-a spus că este un film cum nu se mai face acum, un film cu emoţie, foarte frumos construit. Şi eu eram sigur că voi lua premiu. Şi nu am luat. Şi am avut o anumită frustrare, deoarece când mergi într-un festival cu un scurt metraj asta este important, să iei un premiu. Am făcut şi cu 17 minute cu care, la fel, nu am luat premiu, dar atunci l-am cunoscut pe Scorsese. Şi am avut problema asta cu premiile, în sensul că simţeam nevoia unei recunoaşteri. Sincer, m-am gândit şi la lucrul acesta când am făcut Trafic. Şi chiar mi-am îndeplinit dorinţa. Palme d'Or este cel mai mare premiu pe care poţi să îl iei cu un scurt-metraj. Nu există altceva. Poate doar Oscarul, dar el vine cumva după şi nu prea îţi mai ajută filmul. Palme d'Or este dat unor filme văzute în premieră şi te ajută, îţi promovează filmul, îţi deschide foarte multe căi. Premiul ăsta a fost foarte important pentru că m-am liniştit, mi-am dat seama că un premiu nu este mare lucru. Mi-am dat seama că, poate, am avut mai mult de câştigat cu 17 minute când l-am cunoscut pe Scorsese. Până la urmă bătălia pentru un regizor este să se facă cunoscut ca povestitor şi oamenii să aştepte poveştile lui. Sunt foarte mulţi regizori care nu au luat premii, de exemplu Scorsese, dar care este foarte cunoscut prin filmele pe care le face. Poate dacă nu luam premiu cu Trafic aveam şi acum frustrarea de a dori un premiu. Premiul pentru acest film mi-a dat liniştea pe care acum o preţuiesc foarte mult. Pentru că liniştea asta mi-a folosit şi la Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii. Filmul asta nu l-am făcut să iau un premiu, l-am făcut să ajungă la români, să fie înţeles cumva. Am avut libertatea să nu mă gândesc dacă iau sau nu premiu. Când faci un film iei anumite decizii şi unele te apropie mai mult de premiu iar altele mai mult de public. Şi eu am luat deciziile care m-au apropiat mai mult de public.

HBO: Cartea favorită / muzica favorită.
C.M.: Am mai multe cărţi favorite. În clasa a opta am citit Crimă şi pedeapsă şi m-a marcat foarte mult. Deşi mi s-a părut greu de citit nu am putut să o las din mână. Apoi am citit tot ce a scris Dostoievski. Acum îmi place Milan Kundera, deşi mi se pare că se pierde în timp, că devine foarte reflexiv şi destul de trist... În liceu mi-au plăcut mult sud americanii - am citit de vreo trei ori Un veac de singurătate. Muzica favorită... Manele... Pentru viitorul meu film ascult manele, mă documentez! Am o lume care se mişcă în personaje. Muzica favorită... Muzica lăutărească veche. Dona Dumitriu Siminică.


Interviu realizat de Carmen Mezincescu şi Oana Dincă.
Foto: Strada Film.


(Interviu preluat din Revista HBO, august 2006)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer